skip to Main Content

Ietti Leibovici: Interviu

Data şi locul interviului: 7 iulie 2008, Bucuresti
Interviu realizat de: Cosmina Guşu

Peciora era socotit lagărul morţii.

Ietti Leibovici s-a născut pe data de 12 ianuarie 1931 în Vatra Dornei. În octombrie 1941 este deportată împreună cu întreaga familie în Transnistria. Împreună cu tatăl şi mama este trimisă în lagărul de la Peciora, unul din cele mai cumplite locuri de internare a evreilor din toată Transnistria. În timp ce mama sa avea să-şi piardă aici viaţa, Ietti Leibovici reuşeşte să scape fugind împreună cu tatăl ei. În primăvara anului 1944 este repatriată cu trenul împreună cu ceilalţi copii orfani din lagărul de la Moghilev. Experienţa deportării în Transnistria devine astfel una marcantă, episod singular a cărui rememorare este şi astăzi tulburătoare.

Cosmina Guşu: Puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră?

Ietti Leibovici: Sunt Leibovici Ietti.

C.G.: Vă rog să-mi spuneţi când şi unde v-aţi născut.

I.L.: M-am născut în Vatra Dornei în 12 ianuarie 1931. Părinţii mei acolo au locuit şi acolo m-am născut. Acolo mi-am petrecut copilăria până la vârsta de 10 ani jumătate. Copilăria a fost frumoasă, chiar dacă erau probleme politice. Despre acestea părinţii nu vorbeau faţă de mine. Eram singură la părinţi, dar aveam rude. Mama avea un frate care era căsătorit şi avea două fetiţe şi am crescut împreună. Eram ca surorile. Mai avea două surori, dar erau necăsătorite. Tinere – 22, 23 de ani. Copilăria a fost frumoasă până la 10 ani jumătate când ne-o deportat în Transnistria. Tata avea prăvălie.

C.G.: Cum îl chema pe tata?

I.L.: Davidson, David Davidson şi pe mama Janeta Davidson. I se spunea lui tata şi Burăh şi David. Mamei i se spunea Janeta şi i se mai spunea Scheindla. În ebraică erau traduse numele aşa.

C.G.: Pe bunici îi vedeaţi des?

I.L.: Veneam de Crăciun şi de Paşti la bunici. Asta era regula. În Vatra Dornei aveam din partea mamei bunica, dar ea o murit înainte de deportare şi este înmormântată în Vatra Dornei.

C.G.: Bunicii de unde erau originari?

I.L.: Bunicii mamei din Vatra Dornei şi ai tatei din Botoşani.

C.G.: Se născuseră în Botoşani?

I.L.: Da.

C.G.: Părinţii purtau haine occidentale sau tradiţionale?

I.L.: Nu tradiţionale, occidentale. Oameni moderni. Tata o plecat la Cernăuţi şi mi-o adus mie un palton de blană. Pe mama o ţin minte că avea un palton negru de lutru, nu ştiu dacă cunoaşteţi materialul. Ca o catifea groasă aşa, foarte elegant palton. Şi ţin minte că purta toc aşa înalt.

C.G.: Nici bunicii nu purtau haine tradiţionale?

I.L.: Pe bunica o ţin minte, pe bunicul nu l-am cunoscut, murise cu mult înainte, dar bunica, o femeie la 70 şi ceva de ani, nu şi-o mai permis să îmbrace lucruri mai moderne. Era întotdeauna legată la cap cu ceva, în rochie decentă ca pentru vârsta ei.

C.G.: Tata fusese înrolat în armata română, luptase în armata română sau în armata austriacă?

I.L.: Nu. Acuma poate în Primul Război Mondial să fi făcut armata. Se poate. Dar vedeţi că anii au trecut şi au rămas foarte multe lucruri neîntrebate, necunoscute de mine. Pe mama multe aş fi avut s-o întreb. Pe atunci era o vârstă când nu mă interesa, aveam alte probleme. Dar cu timpul mi-am dat seama că şi de la tata şi de la mama au rămas multe, multe lucruri necunoscute. Că nu ştiu dacă… bănuiesc că bunicii din partea mamei, bănuiesc că ceva din Polonia vin sau poate chiar din Germania. Numele lor era Laufer. Laufer e nume nemţesc, dar pe atunci n-am întrebat şi lucrurile acestea au rămas necunoscute.

C.G.: În vacanţe familia pleca în concediu? Cum vă petreceaţi vacanţele?

I.L.: Vacanţele? Veneam la Botoşani la bunici. În altă parte nu. Vatra Dornei fiind staţiune cu un parc extraordinar de frumos. Nu mai e ce o fost parcul din Vatra Dornei. Cazinoul din Vatra Dornei, care era superb, vara erau mese pe terasă, chiar şi jos de terasă erau mese. Mulţi vizitatori, mulţi oameni care veneau la băi şi distracţia a fost acolo. Erau ape minerale, s-a putut bea ape minerale, băi, se puteau face băi cu nămol, cu acid carbonic. Şi era frumos vara. Aerul pur, aerul bun de munte.

C.G.: Familia era una înstărită?

I.L.: Medie.

C.G.:Erau mulţi evrei în Vatra Dornei?

I.L.: Erau, erau. Numărul lor nu-l cunosc, dar erau.

C.G.: Erau multe sinagogi?

I.L.: Era templul mare şi o sinagogă mai mică ceva. Lumea mergea de sărbători, sâmbăta se mergea la slujbă.

C.G.: Familia dumneavoastră era una religioasă? Părinţii dumneavoastră erau religioşi?

I.L.: Nu extrem. Erau religioşi moderaţi. Ţineau toate sărbătorile, zilele de sâmbăta care… vineri cu pregătire, masa aşa cum se obişnuieşte masa de vineri seara, ne strângeam cu toţii la masă, sâmbăta masa era, sărbătorile. Se ţineau ritualurile astea de sărbători, dar nu… erau moderaţi.

C.G.: Ţineaţi bucătărie cusher?

I.L.: Da aveam. Aveau pentru lapte, pentru carne. O intrat în sânge lucrul ăsta, se ştia că-i pentru igienă ca să nu amesteci lapte şi brânză, cu carne, cu toate astea.

C.G.: Cum sărbătoreaţi sărbătorile principale Ros Hashana, ştiu eu, Yom Kippur-ul, Paştele?

I.L.: Paştele era un ritual foarte frumos: se strângea toată familia, copiii, bărbaţii, ei ţineau slujba, masa pusă, tot dichisul care trebuia. Şi ei ţineau, femeile şi ele în felul lor, se cânta, copiii primeau cadouri de Paşte, nu exista să nu te înnoieşti cu ceva, să nu primeşti. Iar la masa de seară este o rugăciune cu pască şi această pască, cu care se face rugăciunea, este ascunsă. Şi copilul care găseşte locul unde este ascunsă primeşte un dar. Ce vrea ia, dacă nu vrea nu dă înapoi şi totuşi e nevoie de această pască în continuare la masă. Sunt alte rugăciuni care sunt legate de… Era frumos, ne distram, râdeam.

C.G.: Ce limbă se vorbea în familie?

I.L.: Germana.

C.G.: Germana, nu idişul?

I.L.: Germana. Părinţii dacă vroiau ca să nu înţeleg ceva vorbeau idiş şi germană. Până am plecat în Transnistria am făcut în grădiniţă germana. După aia când am făcut şcoala – eram la şcoala românească doi ani, clasa întâi şi a doua – am vorbit româneşte că aşa se vorbea. Când am trecut la şcoala evreiască – clasa a treia şi a patra – şi acolo tot în româneşte se preda. Se mai învăţa şi ebraica, dar după aia am învăţat idişul. La bunici am învăţat idişul.

C.G.: Bunicii vorbeau idiş?

I.L.: Da. Cu mine vorbeau româneşte, între ei vorbeau idiş, germana, care se asemăna cu idişul, cuvinte asemănătoare care… şi am învăţat bine idişul.

C.G.: Aveaţi cumva pom de Crăciun iarna? Aţi împrumutat, eu ştiu, alte obiceiuri?

I.L.: La noi în Bucovina se prindeau foarte multe obiceiuri de la nemţi şi întotdeauna de sărbătorile noastre veneau dânşii. Prietenele mamei, ale mătuşilor veneau la noi. Noi mergeam la dânşii. Era înţelegere şi deodată a izbucnit antisemitismul. Ura asta n-a fost de înţeles.

C.G.: Nu s-au mai înţeles familiile între ele? S-au răcit relaţiile?

I.L.: S-au răcit. Poate de frică, poate de frică. Eu fiind copil n-am putut chiar să îmi dau seama, dar după aia m-am gândit. Poate de frică. Poate au fost… li s-a atras atenţia ca să nu aibe de a face cu noi şi cât mai puţin.

C.G.: Dar vă mai aduceţi aminte când au început primele manifestări antisemite în oraş, în Vatra Dornei?

I.L.: O început în felul ăsta: eram în primele două clase primare pe care le-am făcut la şcoala românească împreună cu toţi copiii. La un moment dat a venit o dispoziţie că nu avem voie să învăţăm la şcoala românească. Şi atunci… Erau şi profesori evrei, erau şi… Au făcut ce au făcut – o casă particulară – şi au făcut o şcoală pentru copiii de evrei. Acolo am făcut clasa a treia şi a patra.[1] Deci începutul a fost mai demult. Dar fiind copil, şi cum părinţii nu vorbeau faţă de mine, nu mi-am dat seama. Joaca era de mine, mă jucam cu copii de creştini, mă jucam cu copii de nemţi, că foarte mulţi nemţi erau acolo şi nu era nici un fel de diferenţă. Aproape că nu ştiam de ce religie e unul şi de ce religie e altul. Nu era o problemă care să ne preocupe.

C.G.: N-aţi fost victima sau martorul unor manifestări antisemite?

I.L.: Până în clasa a doua nu, însă de acuma eram la o vârstă de opt ani. Bineînţeles că mutatul ăsta la şcoala evreiască – o făcut o şcoală evreiască numai cu profesori evrei – deja am început să ne dăm seama că ceva nu este în regulă. Şi în octombrie 1941 a venit legea cu deportarea.

C.G.: Dar legislaţia antisemită nu v-a afectat viaţa?

I.L.: Au afectat destul de mult toate problemele astea. Au pus restricţie la mers pe stradă. De la ora opt trebuia să stai în casă, nu aveai voie să mergi pe stradă, nu aveai voie să stai cu grupuri, să nu unelteşti împotriva regimului.[2] Au fost, au fost restricţii.

C.G.: Tata spuneaţi că avea un atelier.

I.J.: Un magazin – fierărie, var, diverse obiecte – şi îl avea împreună cu unchiul meu. Ei împreună aveau această prăvălie.

C.G.: Şi şi-au putut ţine, menţine în continuare prăvălia?

I.L.: Şi-au menţinut în continuare prăvălia până la deportare. La deportare s-a închis, totul s-a furat, ştiu eu, oamenii de acolo, poate şi statul, primăria o pus sechestru pe bunuri. În octombrie 1941 părinţii s-au dus la templu, era zi de sărbătoare. Noi copiii am rămas acasă şi la un moment dat, probabil că nici 10 nu era, au venit înapoi de la templu. Cică trebuie de făcut bagajele şi ne deportează. A venit ordin de deportare. La ora două trebuie să fim cu toţii la gară. Unde locuiam? Locuiam cu toată familia, cu surorile mamei. Era o casă mare şi cu fratele mamei, cu… Ei toată lumea agitată. S-au făcut bagajele. Ce au reuşit să strângă în pătură, în cearşafuri, dacă erau valize s-au pus şi în valize. Iar unele obiecte mai de valoare tata le-a pus într-o lădiţă şi le-a dus la un vecin care să le păstreze acolo. În rest ce s-a putut lua. Fiind sărbătoare era şi mâncare pregătită şi toată mâncarea în vase, în oale aşa era, în… Nu ştiam unde, nu se ştia unde ne va deporta. Dar nu s-a făcut ora 2 că au venit militarii şi ne-o scos din casă forţat cu baionetele, cu… Însă n-am spus că până atunci au fost perioade când bărbaţii au fost luaţi ostatici. În cadrul templului este o grădină mare şi cu poartă înaltă, cu gard înalt. Acolo au ţinut bărbaţii ostatici.[3]

C.G.: În cadrul templului din Vatra Dornei?

I.L.: Din Vatra Dornei. Cam în felul ăsta o început toată nenorocirea. Şi la ora unu o venit militarii cu baionetele şi să mergem spre gară. Tata luase pe cineva cu o căruţă şi în căruţă s-o băgat totul: plapumă, perne, lenjerie, ceva îmbrăcăminte. Şi ne-am dus la gară. La gară erau deja trase vagoanele. Erau vagoane de vite. Şi intraţi. Cu ţipete, cu urlete. Şi am intrat în vagoane. Era om peste om. Aproape nici nu aveai unde să stai, dar fiecare pe pachetul lui pe care l-o avut, pe lucruri.

C.G.: Ştiţi cam câţi oameni erau într-un vagon?

I.L.: Nu ştiu, dar ştiu era ticsit de oameni. Dar vreau să spun, să o iau înapoi, că înainte de deportare, cred că cu un an, s-o evacuat evreii din oraşele şi satele mai mici din părţile Vatra Dornei şi i-o adus în Vatra Dornei ca să fim toţi în acelaşi loc.[4] Şi deci era foarte, foarte multă lume. Am intrat în vagoane, vagoanele au fost închise, decât atâta, un zece centimetri, dacă o rămas deschis. Sărbătoare fiind, oamenii au început să facă rugăciuni, să facă slujbă acolo, fiecare în legea lui. Şi o pornit trenul din Vatra Dornei. Dar o trecut prin Câmpulung, în Câmpulung s-a oprit iarăşi trenul şi o luat evreii din Câmpulung, alte vagoane. Gura Humor. Şi cât era garnitura de mare, nu mai ştiu, însă au fost destule vagoane, tot se umplea cu oameni. Drumul o durat câteva zile. Şi acolo îţi făceai nevoile, acolo se mânca, acolo se…aşa. Era ceva groaznic, un tablou ieşit din comun şi fiind copil aşa ceva nu am văzut, tablou care o rămas o amprentă aşa pe viaţă.

C.G.: Cine din familia dumneavoastră a fost deportat?

I.L.: Deportaţi am fost aşa: părinţii mei cu mine, trei persoane, două surori a[le] lui mama, cinci, fratele lui mama cu soţia şi cu doi copii. Deci suntem, am fost nouă persoane. Din aceste nouă persoane numai eu cu tata ne-am reîntors. Restul toţi s-au pierdut acolo de boală, de bătaie. Mama săraca o fost bătută săraca până a murit, până şi-a dat sufletul. Noi când trenul s-a oprit în Basarabia ştiu că am trecut cu bagaje, cu… aşa, cine o mai avut bani o închiriat o căruţă cu cai. Mai avea mama ceva bijuterii, eu aveam codiţe şi mi-o pus aicea în codiţe câte un inel, câte ceva şi după aia ne-o prins bine. Dădea un inel pentru o bucată de pâine, pentru o pungă cu porumb. Au prins bine aceste lucruri. Şi în Edineţ ne-am oprit. În Edineţ erau case evreieşti, dar toate devastate, fără geamuri, fără uşi, dar pe perete scria: aici stătea cândva cutare şi cutare cu soţia, numele soţiei, copiii, cutare. Şi acolo am stat vreo două, trei zile şi am intrat acolo câteva familii, cât puteam să stăm şi fiecare era cazat în altă parte.

C.G.: Pe drum toată familia a călătorit împreună?

I.L.: Împreună am fost. De acolo din Edineţ au venit şi ne-au ridicat. Erau zile friguroase, cu noroi până la genunchi şi am mers pe jos drumuri lungi. Au fost bătrâni care au murit pe drum, o rămas acolo.

C.G.: Nu ştiţi ce se întâmpla cu cei care mureau?

I.L.: Au rămas acolo şi probabil că cei din urmă îi strângeau. De acolo ne-o dus până la Ataci[5], deci pe jos tot drumul.

C.G.: Populaţia locală cum a reacţionat?

I.E.: Nici nu am văzut populaţie locală acolo. Tot ce am văzut au fost case distruse şi goale. Probabil că erau evrei, ori au fost exterminaţi, ori au fost exterminate. Cam ăsta o fost înţelesul.

C.G.: Convoiul de cine era păzit?

I.L.: Erau premilitari care păzeau convoiul.

C.G.: Români?

I.L.: Tineri. Şi am ajuns la Ataci. La Ataci trebuia traversat Nistrul spre Moghilev. Şi cu nişte bărci aşa am intrat acolo. Şi am ajuns la Ataci. Acolo am traversat Nistrul cu bărci şi am ajuns în Moghilev. În Moghilev au fost deja foarte mulţi şi pe noi ne-o dus mai departe în coloană. Pe jos am cutreierat. Octombrie, frig, ploaie, noroi aşa am mers. Şi am ajuns la Kopaigorod. Kopaigorod era un fel de colhoz din scândură, mare, mare, mare, dar bineînţeles vitele nu mai erau, nu mai era nimica, un fel de grajd mare. Acolo s-a făcut un pat – se chema prici. Acest pat din scândură cu paie pe deasupra era pentru 30 de persoane, pentru 40 de persoane acest pat. Câţi eram ne culcam acolo, înveliţi cu haine, cu ce se putea. Când unul se întorcea, trebuia să se întoarcă toţi aşa era de ghemuit. Acolo începea foametea. Eram păziţi. Mai mergeam pe câmp, deja era iarnă, zăpadă. Scormoneam pământul, mai rămâneau de la culesul recoltei cartofi îngheţaţi, sfeclă de zahăr îngheţată. Ei, alea le strângeam şi într-o găleată se fierbea şi asta se mânca. Din cauza mizeriei, a nemâncării, fără mâncare, fără… o început lumea să se îmbolnăvească, să facă tifos exantematic. Şi în fiecare zi doi, trei mureau. Din familia mea prima dată o murit o verişoară, pe care o chema Pepi, Pepi Laufer. Avea 13 ani şi o murit dânsa. Apoi o murit mătuşa-mea, Mali Laufer. Când am văzut care este situaţia, într-o noapte, hai să fugim. Tata ne-o strâns pe noi care am mai rămas. Şi unde să fugim? Mergem spre Moghilev. Asta era ţinta. Noi vedeam că Moghilevul e scăparea. Dar mergând noaptea aşa, ne-o prins tot militarii şi ne-o dus în alt lagăr, în Şargorod. Acolo alt chin. Aceeaşi situaţie care s-o repetat, iarăşi foame, mai mergem cu o hăiniţă la vânzare la ţăranii din părţile alea pentru o bucată de pâine, o bucată de mămăligă. Strângeam cojile de cartofi de la oameni şi se le puneam la fiert cu un pic de tărâţe de porumb şi se le făceam mămăligă. Mâncai cu porţia o zi, două, trei. După aia alte griji. Şi acolo a murit unchiul. Fugim. Am fugit tot noaptea şi din nou ne-o prins. Ne-o prins şi de data asta ne-o dus într-un lagăr Peciora. Peciora era socotit lagărul morţii. Acolo era o groapă comună unde se aruncau morţii. Se mai întâmpla să se arunce şi cei vii acolo, nu numai morţii. În acest lagăr a fost îngrădit acolo cu pază. Tot cu mâncarea acelaşi lucru. Vindeai şi chiloţii de pe tine pentru o bucăţică de…o coajă de pâine. Acolo mătuşile mele, surorile mamei, una Sabina Laufer şi cealaltă Ana Laufer de foame au simţit că se apropie sfârşitul. S-au cuprins în braţe şi au murit împreună aşa. Au fost aruncaţi în gropile alea. Din nouă persoane, până la urmă am rămas tata, cu mine şi cu mama. O vorbit cu un paznic să ne dea voie să fugim de acolo. Zice paznicul: „Da, la 12 noaptea.” La 12 noaptea ne-am ghemuit cu câte o pătură pe noi, câte ceva, era de acuma ianuarie, în ianuarie 1943. Toate astea – 6, 7 luni într-un lagăr, 6, 7 luni în alt lagăr. După ce o vorbit tata cu paznicul, la ora 12 noaptea cu Dumnezeu înainte fugim. Am fugit noaptea, dar din nefericire, tot unul din paznici o fugit după noi, pe tata l-o bătut măr, pe mama o bătut-o până o lăsat-o moartă. Şi tata îmi striga mie: „Fugi!” Era o pădure nu departe şi am fugit în pădure. Şi probabil că ăştia, văzând că mama-i moartă, tata e cum e, s-au retras.

C.G.: Ce naţionalitate aveau?

I.L.: Tot români. Probabil că erau şi ucraineni. Şi am stat acolo în pădure. Era de acuma, nu ştiu, unu noaptea, două, lună plină, ianuarie. Şi stând acolo ghemuită pe zăpadă văd că tata vine cu mama în braţe. Mama moartă şi tata de abia sufla. Am mai stat acolo cât am stat. Tata şi-o mai revenit, o mai luat nişte zăpadă în loc de apă. Pe mama o căutat să o readucă la viaţă. Nimic. Fără puls, fără… O mai luat-o în braţe şi o dus-o până în pădure, în mijlocul pădurii, o dat la o parte zăpada, ce o putut da la o parte, frunze veştede, acolo o pus-o, o acoperit. Şi acuma hai să mergem mai departe. Am ieşit din pădure, era spre dimineaţă. Au venit nişte ţărani cu sania. Şi eu am mai învăţat un pic ucraineşte acolo în timpul ăsta, tata la fel. Erau oameni cumsecade, oameni buni şi când ne-o văzut, ne-o luat în sanie. Şi unde au ajuns cu sania acolo ne-am dat jos. Ei eu din cauza frigului, neîmbrăcată cum trebuie, cu o încălţăminte care era deja ruptă şi legată cu cârpe cu totul, mâinile… mâna asta mi-o fost îngheţată [arată spre mâna sa stângă, n.m. C.G.] şi infecţie pe deasupra. Tata zice; trebuie să mergem la un spital să vedem, poate te pot interna. Şi spital tot în Moghilev. Am ajuns acolo. Era un doctor din Vatra Dornei, care era şi ceva rudă cu mama. Când m-o văzut, m-o internat. Şi am stat internată vreo două luni în spital. Tata venea. La un moment dat n-o mai venit. N-o mai venit, n-am mai ştiut nimic de tata. Eu aveam 12 ani. Din spital m-o transferat la orfelinatul din Moghilev. Şi în orfelinatul din Moghilev… Nu aveam 13 ani atuncea. Am stat în orfelinatul din Moghilev până în martie ’44. Eu în martie ’44… în ianuarie ’44 am împlinit 13 ani, iar în martie ’44 deja războiul… ruşii o început să câştige, nemţii o început… Guvernul de aicea o picat atunci, legionarii nu ştiu în ce an o picat, legionarii. În ’43.[6] S-a format o delegaţie de la Federaţie ca să vină în Transnistria şi să scoată copiii din Transnistria.

C.G.: Cât aţi fost în lagărul de la Şargorod, la Moghilev aţi putut primi vreun ajutor de la rude, prieteni, cunoştinţe din ţară sau de la o asociaţie a comunităţii?

I.L.: Nimic absolut. Dar când am ajuns în orfelinat atunci da. Federaţia a trimes haine pentru copiii, mai trimitea alimente. Şi în martie ’44 a venit o delegaţie din Bucureşti de la Federaţie să scoată copiii. Şi atunci m-au înscris şi pe mine. Au repatriat întâi şi întâi copiii, iar adulţii fiecare pe puterile lui. Cine a putut a venit, cine nu o mai stat acolo şi când o avut posibilitate o venit. Şi o înscris copiii şi fiecare unde vrea să meargă în ce oraş: Iaşi, Bucureşti, Bacău, Botoşani. Ei pe mine m-o întrebat unde. Eu la Vatra Dornei unde să mă duc, nu mai am pe nimeni, rude, părinţi, nici tu casă. Şi eu singură în Vatra Dornei ce să caut? Zic eu: am ceva rude în Botoşani. Am avut bunicii tatei, după tată. Şi zic: vin la bunici. Mai avea tata şi surori, fraţi. Şi m-o înscris pentru Botoşani. Într-adevăr, am venit în Botoşani şi la gara din Botoşani era strânsă foarte multă lume, dar era şi păzit. O venit poliţia, o venit… Eu tot întrebam pe cineva din familia Davidson, dacă ştie pe cineva. Nu. Mulţi copii s-au dus la orfelinat. Eu în cele din urmă, mi-am zis, am să mă duc la orfelinat şi pe parcurs am să-mi caut rudele. Dar o venit o familie şi când m-o văzut zice: „Cum te cheamă?” Le-am explicat, le-am spus numele. „De unde eşti?” Le-am spus. „Uite noi avem o fetiţă, este de vârsta ta şi chiar seamănă cu tine. Nu vrei să vii la noi?” Zic: mă duc şi apoi am să văd în continuare, dar să am deocamdată un adăpost. M-am dus la familia respectivă. Imediat mi-o făcut baie, imediat mi-o dat îmbrăcăminte şi s-au purtat foarte frumos cu mine. Am stat o săptămână, două. Într-o zi o venit părinţii acestei doamne şi din una în alta întrebi copilul: „Cum te cheamă? Câţi ani ai? De unde eşti?” După ce i-am dat toate datele îmi spune: „Nu eşti a lui David Davidson din Vatra Dornei?” Zic: „Da.” El îl cunoştea pe tata. „Dar tu ştii că ai rude în Botoşani?” Zic: „Ştiu, dar n-am dat de ele.” S-a dus el şi i-a anunţat şi atunci rudele au venit să mă ia. Familia asta o spus: „Noi avem o răspundere, am luat-o, dacă o să se întoarcă tatăl ei, tatăl ei o să aibă dreptul asupra ei.” Însă între timp a fost bombardamentul din 7 aprilie şi s-o bombardat şi Botoşanii. A fost bombardat Teatrul Eminescu şi au fost tranşee şi în tranşee au căzut… Când au văzut care e treaba, zice, nici aşa nu vreau ca să se întâmple cu dânsa, vine din Transnistria şi să se întâmple. Eu o predau bunicilor. Şi m-o predat bunicilor şi am rămas la bunici. Au trecut lunile, oricum destul de mult, şi la un moment dat am primit o carte poştală de la tata că se află la Iaşi, că a venit frontul şi în urma frontului o venit dânsul şi mai mulţi care… Tata o venit şi o fost o reîntâlnire şi tot la bunici o stat. Ei după câţiva ani tata s-o recăsătorit în Botoşani, o avut o fetiţă cu a doua soţie şi o plecat în Israel. Tata după vreo doi ani cât o stat în Israel a murit. Cauza morţii – de la bătăile pe care le-o luat în diverse locuri a făcut un neoplasm la creier. O fost operat, dar nu mai mult decât un an a dus-o şi s-o sfârşit la 54 de ani. Mama avea 40 de ani, tata o murit tot în urma Holocaustului, s-o ales cu boala şi o murit şi toţi tineri. O verişoară de-a mea o murit la 12 ani, cealaltă la 13 ani, mătuşile una 22, alta 23, cealaltă mătuşă cu unchiul la fel destul de tineri. Şi viaţa continuă, însă totul rămâne aşa şi foarte greu să ştiţi că am acceptat, foarte greu ca să vă dau acest interviu. E undeva ascuns într-un colţişor şi e foarte greu ca să umbli acolo. Eu, de obicei, când vine cineva din prieteni despre problema asta, caut să evit.

C.G.: Care este cea mai impresionantă amintire, experienţă din Transnistria?

I.L.: Toate şi bineînţeles morţile familiei, a mamei care o rămas pe viaţă, care nu se poate uita.

C.G.: Am omis să vă întreb. când aţi trecut Nistrul, aţi putut să vă păstraţi actele, documentele pe care le aveaţi asupra dumneavoastră?

I.L.: Documente nici nu ştiu dacă…

C.G.: Vi le-au confiscat?

I.L.: Ne-au confiscat totul că nu aveam nimica.

C.G.: Dar banii româneşti aţi putut să-i păstraţi?

I.L.: Banii ascunşi în diferite locuri.

C.G.: Nu au fost schimbaţi?

I.L.: Nu, că era sub ocupaţie românească Ucraina. Dar mai mult se făcea trafic cu lucruri. A venit epidemia de tifos exantematic, care o secerat foarte multă lume, şi se cumpăra la ţărani alcool şi asta o mai salvat nişte vieţi. Şi tot contra unor lucruri, obiecte care ei nu le aveau, oamenii aveau, eu ştiu, o haină, o încălţăminte, ceva. Dar toate astea până la urmă s-au epuizat, nu mai aveai ca să dai în schimb. Şi mergeai şi strângeai coji de cartofi, coji de nu ştiu ce şi cu aia te hrăneai.

C.G.: Când v-aţi întors înapoi în Botoşani, populaţia locală cum a reacţionat?

I.L.: Populaţia locală era impresionată. Impresionată era. Mulţi copii care aveau familie au mers la familie, foarte mulţi la orfelinat, că era un orfelinat în Botoşani, şi acolo au stat până au crescut şi-au făcut viitorul după aia.

C.G.: Şi cu casa dumneavoastră din Vatra Dornei ce s-a întâmplat?

I.L: Nu era casa noastră, era… în chirie stăteam, dar o fost ocupată cu toate lucrurile noastre, cu toate… După… în ’45, când tata o venit, ne-am dus la Vatra Dornei şi am mai găsit ceva mobilă care o luat-o, dar nu mult. Iar lucrurile care erau date într-o lădiţă la nişte vecini în păstrare n-am mai găsit nimica, că au venit nemţii, că au venit, nu ştiu, ruşii, că li s-o furat şi lor şi totul o dispărut. N-am mai ţinut cont de asta. Asta, în sfârşit, nu valorează mare lucru pe lângă vieţile omeneşti care s-au pierdut.

C.G.: Când a venit ordinul de deportare în ’41, prietenii, cunoştinţele dumneavoastră, vecinii din Vatra Dornei cum au reacţionat? Care a fost atitudinea lor?

I.L.: De alte etnii?

C.G.: Da de alte etnii. Români, germani aţi spus.

I.L: Vreţi să vă spun un sfat? Mama era foarte bună prietenă cu o nemţoaică. Aceasta era vecină cu noi. Şi vizavi de noi era o familie care avea mai mulţi copii cu care ne jucam. Când ne-o ridicat din casă, au ieşit din poartă copiii vecinilor, dar eu zic că inconştient au făcut-o, stăteau la geam şi îmi făceau mie şi verişoarelor cu mâna aşa, sâc. Eu cred că inconştient au făcut-o, ce ştiau ei despre deportare, despre ce se va întâmpla cu noi, cu toţi care am fost ridicaţi. În Vatra Dornei o rămas un singur farmacist evreu când ne-o deportat pe noi deoarece nu erau farmacişti creştini. Şi o rămas el. Dar după un timp, când au adus un farmacist creştin, l-au ridicat şi pe dânsul şi l-au trimis în Transnistria. Nu mai ştiu soarta lui, dacă s-o mai reîntors sau nu s-o reîntors.

C.G.: Revenind la anii de după război, după ce v-aţi întors din Transnistria, aţi putut să vă continuaţi studiile?

I.L.: Au trecut anii, eram de acuma la o vârstă când… La zi nu puteam să fac şi am făcut… la seral m-am înscris. Am lucrat şi am făcut liceul la seral.

C.G.: Unde anume?

I.L.: În Botoşani. M-am căsătorit între timp şi am făcut liceul la seral.

C.G.: Cursuri universitare aţi putut urma?

I.L.: Nu, n-am mai avut când să le fac.

C.G.: Nu v-aţi gândit să emigraţi în Israel? Tatăl dumneavoastră mi-aţi spus că a emigrat în Israel.

I.L.: A emigrat. După doi ani a murit. Sora mea vitregă este acolo, ea avea trei ani când o plecat din România. Acuma are 60 de ani, e mai tânără decât mine cu 17 ani. Ne împăcăm foarte bine. Plec din când în când la dânsa şi la celelalte rude să-i văd şi acuma sper că o să vină dânsa mai des încoa. Ea încă mai lucrează. Eu sunt la pensie de ani.

C.G.: În perioada regimului comunist aţi putut pleca în Israel?

I.L.: Da, da.

C.G.: N-aţi întâmpinat probleme în obţinerea vizei?

I.L.: N-am întâmpinat probleme. Bine am plecat în ’72 şi am fost prima dată în Israel în ’72 şi apoi am fost în ’83 în Israel, în’84 am fost. În ’82 am fost în America plecată.

C.G.: Aveţi rude în America?

I.L.: Da. Mi-au trimes bilet şi în ’84 am fost din nou în America. Şi în Canada a fost totul plătit. Bine am fost interogată de câte ori am venit înapoi, întrebată cu cine m-am întâlnit, despre ce se discuta în societatea unde am fost eu, familia mea cu ce se ocupa. Au fost întrebări, dar nu am avut piedici. De altfel şi la serviciu o fost întrebaţi şi ei au garantat că pot să îmi dea plecarea.

C.G.: Tatăl dumneavoastră când a plecat a întâmpinat obstacole în ceea ce priveşte procedurile de emigrare. Adică au existat condiţii impuse de autorităţi, de exemplu numărul limitat de bagaje?

I.E.: Limita de bagaje da. Au plecat cu ce au avut cu dânşii.

C.G.: Mă scuzaţi. Când a plecat? În ce an?

I.E.: A plecat în ’51. A fost limita de bagaje. Dar ei au depus actele pentru plecare în Israel, tata, soţia şi cu fetiţa, care erau pe acelaşi paşaport. Aşa era pe atunci. Fetiţa, fiind de trei ani, soţia şi tatăl erau pe acelaşi paşaport. Au făcut fotografii, au depus. Am făcut şi eu acte pentru plecare în Israel, dar eu fiind majoră deja, aveam 18 ani, am făcut singură actele numai eu. Lui tata cu familia i-a venit aprobarea, iar mie mi-a venit un negativ, că nu mi se aproba plecarea. Eu deja lucram. Am făcut o revenire la Poliţie. Şi a doua oară mi-a venit negativ. Tata o plecat cu familia şi eu am rămas. Am rămas la un unchi de-al meu, un unchi şi o mătuşă, şi am rămas până o să se rezolve situaţia mea. A treia oară mi-a venit din nou că mi-o respins plecarea. Între timp m-am căsătorit. M-am căsătorit, de acuma n-am mai făcut acte, n-am mai făcut nimica.

C.G.: Soţul dumneavoastră era evreu?

I.E.: Da, da, după el sunt Leibovici. De acasă sunt Davidson. Şi în felul ăsta familia din nou s-a despărţit. Ei acolo, tata după un an jumate, doi ani a murit, v-am spus boala. Fetiţa o crescut, o făcut acolo şcoala, acolo o învăţat, s-o căsătorit, are şi ea trei copii, are o familie frumoasă şi am rămas în continuare aicea.

C.G.: Faptul că aveaţi rude în Israel v-a cauzat probleme? Aţi avut probleme cu autorităţile?

I.L.: Nu, nu, nu am avut probleme.

C.G.: Dar la serviciu aţi avut vreodată probleme din cauza originii evreieşti?

I.L.: Nu, nu, de ce să spun. Ar fi păcat să spun acest lucru, ba din contra toţi au ţinut la mine şi am fost cotată chiar foarte bine la servici. Şi am ieşit la pensie de la… după 62 de ani, 33 de ani de serviciu am ieşit la pensie. Pensia… la bugetari salariile erau mici şi pensia este relativ mică, dar să fim sănătoşi e cel mai important.

C.G.: În timpul regimului comunist se vorbea despre Holocaust?

I.L.: Nu, nu.

C.G.: Dar aţi povestit colegilor, rudelor, prietenilor, cunoştinţelor ce vi s-a întâmplat acolo în Transnistria?

I.L.: Nu, nu. Aveam nişte prietene mai apropiate, care… am avut o discuţie, eu ştiu, la o ocazie anume, ceva, dar prea puţin. Chiar şi acuma, dacă am stat de vorbă cu dumneavoastră, totul a fost aşa într-un rezumat. Nu, nu pot, cel puţin eu nu pot să vorbesc despre episoadele astea din viaţa mea.

C.G.: Dar celor cărora le povesteaţi, în puţinele ocazii în care o făceaţi, cum reacţionau? Ştiau despre cele întâmplate acolo sau aflau pentru prima dată de la dumneavoastră?

I.L.: Unii ştiau, alţii nu ştiau. Dar ştiau probabil mult prea puţin decât a fost de fapt.

C.G.: Acuma vorbiţi despre cele întâmplate în Transnistria, ştiu eu, mergeţi, ţineţi prelegeri în faţa elevilor de liceu sau la facultate, poate în Botoşani, dacă nu în Iaşi?

I.L.: Nu ştiu, o dată sau de două ori am vorbit în cadrul comunităţii. A venit o delegaţie din Bucureşti, din Israel cu un istoric, nu mai ţin minte cum îl chema. Dar să ştiţi că de multe ori am văzut filme cu cadavre de la Auschwitz şi am spus că e puţin ceea ce se arată la televizor. Cred că nu se poate reda întocmai. Gropile comune, cadavrele descompuse, oamenii care încă mai trăiau şi îi aruncau în gropi. Sunt lucruri care probabil că trebuie să ai şi o tărie ca să poţi să… ca să… nu ştiu să poţi să vorbeşti, să poţi să vorbeşti. Eu când am venit din Transnistria le-am redat unui unchi de-al meu şi mătuşii din Buzău: „Tu trebuie să scrii o carte.” Zic lăsaţi-mă cu cartea că… Ei, totuşi, dacă eu îi ascultam şi făceam pentru mine, nu ca să public, pentru mine să fi făcut, dar minte de copil…

Segal Rica (prietena dna Leibovici): Totuşi, aici, în Moldova, ruşii ne-au salvat şi nu englezii şi americanii. Trebuie să recunoaştem treaba asta. Aici în Moldova ruşii au salvat evreii. Că după aceea au făcut ce au făcut, asta este altceva.

C.G.: Suntem spre finalul interviului. Aş vrea să vă mai întreb care este relaţia cu comunitatea evreiască, în ce măsură participaţi, sunteţi implicată în viaţa comunităţii?

I.L.: Relaţiile sunt bune. Când sunt solicitată vin la conferinţe, când vine o delegaţie, când sunt sărbătorile. Nu ştiu dacă cunoaşteţi Hanuka, care e sărbătoarea luminii, se sărbătoreşte şi la sinagogă. Şi mai vin şi nişte delegaţii, câte un rabin din Bucureşti sau din Israel. Particip. Se fac mese festive tot de Hanuka la comunitate şi ne invită pe toţi care suntem. Dar trebuie să ştiţi un lucru, că am o prietenă care e creştină, uşă în uşă, care întotdeauna merge cu mine la aceste festivităţi. Doamna [arată spre prietena dumneaei, Segal Rica] la fel are pe cineva, adică…

Segal Rica: Dacă odată nu vin cu prietena mea: dar unde, unde e Lenuţa?

I.L.: Chiar domnul preşedinte când dă telefon spune: să nu uitaţi să veniţi cu prietena, atât mie, cât şi doamnei îi spune şi alţii care la fel. De Paşte…

Segal Rica: Parcă, doamnă, înainte de toată nenorocirea care s-a abătut în ’40-’41, parcă nu trăiam bine evreii cu românii! Trăiam ca surorile, ca fraţii şi părinţii mei erau de o prietenie… Toate sărbătorile şi evreieşti şi româneşti erau împreună. Şi a trebuit să vină nenorocirea de legionari cu Antonescu în frunte şi cu Hitler. N-o avut încotro probabil Antonescu pentru că l-o ameninţat şi s-o schimbat toată povestea şi atâta ură între oameni. Şi am trăit atât de bine în perioada interbelică. Vai, părinţii mei povesteau că nici nu se putea mai bine. Nu exista evreu, român, nu exista. Om dacă era.

C.G.: Mai sunt mulţi evrei în Botoşani acum?

I.L.: Cred că un 70, 70-80.

Segal Rica: Sunt foarte multe căsătorii mixte.

C.G.: Faceţi parte din vreo asociaţie a victimelor Holocaustului?

I.L.: Sunt înscrisă la Asociaţia Victimelor Holocaustului.[7] Am şi carnet.

C.G.: Pentru ceea ce aţi suferit în Transnistria, aţi primit vreo despăgubire din Germania, din Elveţia, eu ştiu, de la Claims Conference?

I.L.: De la Claims Conference, da.

C.G.: Din partea guvernului României n-aţi primit nici o despăgubire?

I.L.: Guvernul României a dat o lege că deportaţii şi strămutaţii au dreptul la o sumă de lei, acuma e vorba de 100 de lei pe lună. Dar pentru fiecare an de suferinţă. Şi aicea e ceva care nu e lămurită treaba. Suferinţa o început şi legea rasială e din septembrie ’40, deci atunci au început problemele. Deportarea a fost în octombrie ’41, dar nu se ţine cont de perioada septembrie ’40, când o intrat în vigoare legea rasială, decât în octombrie ’41 când am fost deportată.

C.G.: Adică anul acesta din septembrie ’40 până în octombrie ’41 nu e luat în considerare?

I.L.: Nu e luat în considerare. Bine acuma iarăşi este o lege, din mai apărută, unde spune să se dubleze acest ajutor. În loc de 100 de lei pe lună pentru fiecare an să fie 200 de lei. S-o aplicat în Bucureşti, s-o aplicat la Iaşi, s-a aplicat în alte părţi şi la Botoşani tot nu.

C.G.: Doamnă Leibovici, vă mulţumesc foarte mult pentru timpul pe care mi l-aţi acordat, pentru amabilitatea cu care m-aţi primit şi mi-aţi povestit această experienţă traumatică din Transnistria. Vă mulţumesc încă o dată şi vă doresc toate cele bune.

[1] Potrivit Decretului-lege 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ, personalul didactic şi administrativ, ca şi elevii şi studenţii evrei au fost excluşi din şcolile româneşti de grad primar, secundar sau superior de stat sau particulare, ca şi din şcolile confesionale ale cultelor creştine. Conform prevederilor legale cuprinse în decret, evreii puteau să-şi organizeze şcoli proprii, de grad primar şi secundar cu personal didactic şi administrativ evreiesc. Aceste şcoli nu aveau drept de publicitate şi puteau fi frecventate numai de elevi de etnie evreiască (vezi în acest sens Decretul-lege nr. 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ, în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, Bucureşti, ed, Hasefer, 1993, doc. 14, pp. 70-71).

[2] Din ordinul generalului Ion Antonescu din 20 iunie 1941, pentru a preveni acţiunile de sabotaj, dezordine şi agresiuni în spatele frontului, a fost interzisă circulaţia evreilor între orele 20-7. De asemenea pentru a sancţiona „orice încercare de turburare”, bărbaţii evrei între 18 şi 60 de ani din oraşe urmau să fie adunaţi în cartierele evreieşti, mai ales în şcoli sau în clădirile mai mari, punându-se sub pază (vezi în acest sens Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restrişti, vol. III, partea I-a, Bucureşti, ed. Hasefer, 1997, doc. 151, pp. 217-218).

[3] Vezi supra.

[4] Campania de evacuare a evreilor din sate şi comune în reşedinţele de judeţ a început în octombrie 1940, iar ordinul a fost transmis verbal de către ministrul de Interne. Acţiunea, care a durat până în decembrie 1940, a afectat viaţa a mii de evrei ale căror proprietăţi şi locuinţe au fost devastate (vezi în acest sens Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi, ed. Polirom, 2005, pp. 109-110; Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. 1, partea întâi, Bucureşti, ed. Hasefer, 2001, pp. 341-351).

[5] Atachi.

[6] După înfrângerea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, legionarii au fost înlăturaţi din toate structurile de putere, noul guvern fiind format exclusiv din militari şi tehnicieni.

[7] Organizaţie a evreilor din România care a luat fiinţă în anul 1991, urmărind să asigure susţinere legislativă, morală şi materială victimelor supravieţuitoare, cât şi păstrarea memoriei Holocaustului şi cinstirea martirilor acestuia.

Back To Top
×Close search
Search