skip to Main Content

Liviu Beris: Interviu

Data: 25 august 2015
Interviu realizat de: Petru Clej pentru Radio France Internatioale Romania

Liviu Beris: Sunt originar dintr-un orășel din nordul Moldovei, Herța. Pe vremea când m-am născut eu, în 1928, era în județul Dorohoi. Întotdeauna a fost parte a Moldovei. Granița cu Imperiul Austro-Ungar, respectiv cu Bucovina, fusese înainte de 1918 la 15 kilometri nord de Herța într-o comună numită Mamornița. Granița cu Imperiul Țarist înainte de 1917 era la opt kilometri est de Herța, pe râul Prut.

Petru Clej: De când datează documentar populația evreiască din Herța?

L.B.: Cred că era în jur de 1800 de când se vorbește de evrei în Herța. Din istoricul familiei mele v-aș putea spune. Din partea tatălui bunicul provenea dintr-o familie din Lipcani, Basarabia. Fugeau băieții de acei 20 de ani de armată țaristă.

P.C.: Deci este adevărat că în România, în Moldova se refugiau evrei din Imperiul Țarist?

L.B.: Este adevărat prin însăși originea mea în care tatăl meu provenea dintr-o asemenea familie.

P.C.: Numele acesta – Beris – de unde vine?

L.B.: Probabil că era Beriș, cum îmi spun și acuma mie mulți, dar fiind acel “s” și cu o sedilă, unii au șters-o și a ajuns Beris. Ulterior am vrut să mă conving. Tata și mama sunt înmormântați în Israel, iar pe piatra de mormânt numele lor este scris cu “s”, deci înseamnă că s-a transformat în Beris sub forma aceasta.

P.C.: Ce populație avea Herța și care era proporția de evrei?

L.B.: Herța avea 4000 de locuitori dintre care cam 1800 – 45% – erau evrei. În rest, dintre celelalte naționalități erau, cum se spune, ușoare urmă, adică era un ucrainian pe nume Krupnik și era comisar de poliție. Erau doi țigani, cum se spunea pe atunci, nu romi, care erau fierarii orășelului. Era și un singur german, Kislinger, care era proprietarul morii.

P.C.: Dar evreii și dumneavoastră acasă, ce limbă vorbeați?

L.B.: Părinții când vroiau să nu știu ce spun vorbeau idiș, tot așa cum mama îmi spuneau că părinții ei când nu voiau ca ea să știe ce spun, vorbeau poloneza.

P.C.: Și dumneavoastră în ce limbă ați fost educat?

L.B.: În română. În primele trei clase am fost la așa numita școală izraelito-română și în a patra clasă am fost transferat la școala românească, pentru că aveau de gând părinții să mă înscrie la un liceu.

P.C.: Dar în general evreii din Herța erau asimilați sau păstrau tradițiile?

L.B.: Păstrau tradițiile fără să fie exagerați sub acest aspect, adică nu vedeai din aceștia hasidici, cu perciuni sau cu îmbrăcăminte tradițională, nu, purtau toți îmbrăcăminte de tip european, dar respectau Șabatul, sâmbăta în Herța era o lipsă aproape total de activitate economică. Dar toți evreii vorbeau limba română, chiar fără accent și pot spune că era un model de înțelegere între românii majoritari – vreo 2200 – și populația evreiască. Era o înțelegere perfectă, ca dovadă că atunci când legionarii au vrut să înființeze un cuib în Herța nu au reușit.

P.C.: Toată populația evreiască a primit cetățenia română în 1923?

L.B.: Da. Nu știu dacă tatăl meu nu o avea dinainte pentru că luptase pe front în Primul Război Mondial unde a fost rănit de două ori, o dată mai grav și a doua oară mai ușor.

P.C.: Dumneavoastră spuneți că în Herța nu au existat probleme ca în alte părți ale României sau în Basarabia sau Bucovina?

L.B.: Nu nu au existat. Întotdeauna, de pildă, primarul era un român, iar ajutorul de primar era evreu, de fiecare dată și când era Partidul Țărănesc și când era Partidul Liberal.

P.C.: Câți comuniști erau în Herța?

L.B.: Cred că erau vreo cinci, toți evrei.

P.C.: Exista vreo simpatie pentru comuniști în rândul evreilor din Herța?

L.B.: Nu, nu exista nici simpatie și măcar nu știau cu ce se mănâncă comunismul.

P.C.:Când lucrurile au început să se agraveze începând cu 1938 – decretele Gogo-Cuza prin care a fost retrasă cetățenia română unui număr de peste 200000 de evrei, a venit dictatura regală, înaintea anexării ilegală a Herței, a unei părți a județului Dorohoi de către Stalin, s-a schimbat atmosfera?

L.B.: Prea puțin. În Herța s-a menținut chiar în condițiile cuzismului, când au venit la putere Goga-Cuza, pentru scurt timp înaintea dictaturii regale, vă pot spune că în Herța nu s-a resimțit niciun fel de modificare a felului în care s-a trăit, a comportamentului oamenilor. Numai atunci am văzut și eu o manifestație cu niște oameni călare, care erau îmbrăcați în cămăși albastre, erau cuziștii în cămăși albastre. Mie îmi plăcea mult să merg cu cercul și m-am dus și eu în urma acestei manifestații și acolo l-am auzit pe un avocat Isidor, care era cuzistul Herței, care a ținut un discurs și am auzit pentru prima oară și am tresărit “Jidanii la Palestina!” și toți scandau “Jidanii la Palestina!”.

P.C.: Aceea era prima oară când auzeați acel cuvânt?

L.B.: Da.

P.C.: Deci practic prima confruntare a dumneavoastră cu antisemitismul a fost în 1937 – 1938?

L.B.: În 1938. Am mai avut o confruntare cu antisemitismul în clasa a patra primară, când mă scoate învățătorul la tablă și mă întreabă una, alta, eu îi răspund și nu știu ce fel de răspuns oi fi dat eu, că țin minte că a făcut comentariul “așa sunteți voi, la plăcinte înainte, la război înapoi”. Acest comentariu m-a costat, țin minte că am luat o bătaie soră cu moartea de la tata, pentru că i-am spus învățătorului “Să vă fie rușine!”. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva și am reacționat ca și cum era ceva rușinos, trebuia să-i fie rușine să vorbească în felul acesta.

P.C.: Dar colegii făceau vreodată măcar aluzii?

L.B.: Nimic. Asta e foarte interesant, m-am simțit ca la școala izraelito-română.

P.C.: Câți evrei erați în clasă?

L.B.: Eram trei, pentru că numai trei voiau să meargă mai departe la liceu. Nu v-am spus despre o chestiune care după mine era importantă: structura socială a populației evreiești din Herța. Cam 20% dintre ei se numeau că sunt “realizați”, adică, aveau magazine bine aprovizionate, care mergeau bine.

P.C.: Am putea spune că era clasa de mijloc?

L.B.: Cam clasa de mijloc. Toată strada principală era plină de magazine ale evreilor, aporape că nu era magazin românesc, câteva, dacă erau.De toate felurile, tot felul de comerț.După aceea voiam să vă vorbesc de meseriași. Foarte multe ateliere, erau tâmplari, erau cizmari, croitori, ceasornicari, fotograful era evreu, nu exista medic stomatolog, dar un dentist era și acela tot evreu. Medicul de stat era și el evreu. Sigur, și rabinul era evreu…

P.C.: Profesori erau evrei?

L.B.: La izraelito-română erau numai evrei, la școala românească nu a existat niciun profesor evreu, erau numai români. Deci ăștia cu magazine ca lumea și ateliere ca lumea reprezentau cam 20%. Restul 80% incluzând meseriași, cârpaci, oameni necăjiți, erau foarte săraci. Când mă trimeteau părinții pe străzile lăturalnice, cu alimente la oameni foarte săraci, strada nu era pietruită, cu noroi, praf vara. Copiii erau aproape dezbrăcați.

P.C.: Cu ce se ocupa familia dumneavoastră?

L.B.: Tatăl meu avea o brutărie cu vreo 20 de muncitori, cu toții români. Totul era făcut manual, asta implica o curte întreagă cu depozit de lemne pentru că se încălzea cuptorul cu lemne. Aveam grajduri de cai, căruțe, cu arcuri. Tata era considerat un om avut. Acum oamenii au mașini, pe atunci aveam docar, vizitiu…

P.C.: Cum erau relațiile cu angajații?

L.B.: Apropiate. Parcă văd cum veneau de Anul Nou cu boii, cu buhaiul, ne făceau urări de Anul Nou, erau niște relații extraordinar de apropiate. Tinerii care lucrau acolo toți mă știu de fiul domnului Aron, așa îl chema pe tata. Eram așa de apropiat de ei încât mă jucam cu copiii lor. Era cu totul altfel, parcă nu-mi vine să cred că lucrurile au evoluat așa, de fapt au involuat.

Terminasem clasa a a II-a de liceu (azi echivalentul clasei a șasea azi). La Herța nu era liceu, era numai în capitala de județ la Dorohoi și trebuia să dai concurs. Puteam să dau și la Cernăuți, dar cred că m-au trimis la Dorohoi pentru că aveau rude acolo ca să mă controleze, că eram copil de 11 ani. Am dat concurs, erau numai 30 de locuri, țin minte, și am reușit, vă dați seama, un întreg județ dădea concurs. În clasa asta de 30 eram opt copii evrei. Am făcut clasele I și II, terminasem clasa a II-a atunci. Venisem acasă, la 15 iunie s-a dat vacanță, chiar și țin minte, toată ziua jucam fotbal cu o minge de cârpă, toți copiii, români, evrei, pe islaz. Deodată a picat ca un trăznet ultimatumul din 26 iunie. Știam că începuse războiul la 1 septembrie 1939, văzusem refugiații polonezi, au aterizat pe islaz avioane din Polonia, nu știau unde sunt, întrebau pe acolo, unii dintre ei vorbeau germana și atunci cu idiș-ul se puteau înțelege. Lumea era totuși agitată cu războiul lui Hitler și Polonia ocupată.

P.C.: Vă mai aduceți aminte ce reacție a fost în august 1939 când Hitler și Stalin s-au înțeles înaintea de ocuparea și împărțirea Poloniei?

L.B.: Datorită întâlnirilor de familie la care participam, ascultam și eram foarte curios să văd ce discutau adulții. Țin minte că un domn în mijlocul familiei noastre, a pus niște probleme, încât după ani și ani mă tot miram, ce cap a avut acest om. Le spunea alor noștri că în momentul când rușii au intrat în Polonia, că Stalin după 16 zile de la declanșarea războiului de către Hitler, a intrat în Polonia, că acesta nu mai este un pact de neagresiune, țin minte cuvintele lui – ăștia s-au înțeles să-și împartă lumea. Un om cu patru clase primare – la fel ca și tatăl meu – dar vă spun sincer că ținea niște registre de contabilitate mai bine decât orice contabil.

P.C.: Cert este că în septembrie 1939 ambele Imperii, cel nazist și cel sovietic au ajuns la granița României aproape de dumneavoastră.

L.B.: Sovieticii erau deja la Nistru din 1918. Vreau să vă spun că oamenii simpli au sesizat. Aceeași persoană spune, când au luat Țările Baltice, vezi tu că s-au înțeles, uite-te. Aici e chestiunea, oamenii noștri politici care conduceau România nu și-au dat seama că e o înțelegere de împărțire a lumii și atunci să se pregătească să lupte ca finlandezii în iarna lui 1939 împotriva URSS, fie să cedeze.

P.C.: Poate era prea târziu?

L.B.: Problema e că atunci s-a găsit țapul ispășitor: evreii sunt de vină. Oamenii se așteptau poate la Basarabia, dar lumea zicea, noi aici în Herța nu suntem implicați.

P.C.: Pentru că Herța nu era în nota ultimativă, ci erau doar Basarabia și nordul Bucovinei.

L.B.: Partea tristă este alta. După ani de zile s-a văzut că harta înaintată trimisului la Moscova, Davidescu, el a refuzat să ia harta, dar pe hartă era inclusă Herța.

P.C.: Deci era un abuz chiar în codițiile ultimatumului?

L.B.: Da, Herța era pusă pe hartă. Atunci puteau să meargă până la București.

P.C.: Dar de ce s-au oprit la Herța?

L.B.: Așa era pe hartă, era pusă plasa Herța din județul Dorohoi, cu toate comunele respective.

P.C.: Deci n-a fost o chestiune de moment, ci a fost o mișcare premeditată?

L.B.: Da, pentru că în iureșul lor au intrat și în Siret și pentru că Siret, un oraș mai mare decât Herța, nu era trecut pe hartă, s-au retras.

P.C.: V-ați trezit cu Armata Roșie acolo, cum a fost?

L.B.: În primul rând a fost acea ciocnire cu bateria de artilerie amplasată le Herța, a Regimentului 16, care era concentrată acolo și s-a soldat cu morți, între care și un ostaș evreu al Armatei Române. S-a lansat zvonul că acești ostași au fost atacați și au murit datorită evreilor, astea erau zvonuri. Iar după aceea a urmat progromul de la Dorohoi, când îl înmormântau pe acest ostaș căzut la Herța.

P.C.: Dar dumneavoastră v-ați trezit sub ocupație sovietică.

L.B.: Absolut, fără niciun fel de tranziție ne-am trezit sub ocupație sovietică. În primul rând au închis ermetic frontiera spre România și nu se putea trece. Eu am văzut câțiva oameni care au încercat să treacă frontiera și care au fost arestați, legați cu frânghii și deportați în Siberia.

P.C.: A apucat cineva să fugă în România?

L.B.: Da, numai că evreilor li s-a spus că nu e bine să fugă acolo.

P.C.:Tatăl dumneavastră a avut cumva intenția să se refugieze?

L.B.: Nu, nici nu avea unde să se ducă, tot ce a avut era acolo și nici măcar nu a avut timp să se gândească la așa ceva. Cei care au apucat să fugă din Herța sunt cei care au plecat în prima, a doua și a treia zi, după aceea nu s-a mai putut pleca.

P.C.: Cum s-a schimbat viața dumneavoastră după iunie 1940?

L.B.: Groaznic. Am avut un an groaznic sub ocupație sovietică. Întreaga viață economică a Herței a fost paralizată.

P.C.: Au fost confiscate proprietățile?

L.B.: Imediat, după două săptămâni, s-a prezentat o comisie la noi la brutărie și au naționalizat-o. Tata a fost declarat mare burghez, exploatator al muncii altora.

P.C.: Pentru că avea 20 de angajați?

L.B.: Da, iar când i s-a dat actul de indentitate sovietic, “pasport” se numea, avea un număr – 39 – dar nu șta ce este.

P.C.: Cum vă înțelegeați dacă nimeni dintre voi nu vorbea rusa?

L.B.: Au adus evrei care vorbau idiș, de dincolo.

P.C.: Și cu populația românească cum se înțelegeau?

L.B.: Tot cu traducători, aduși din Basarabia.

P.C.: Brutăria a mai funcționat?

L.B.: Da, a funcționat sub conducerea lor.

P.C.: A început să apară penuria de alimente?

L.B.: Foarte mare. În câteva luni au închis toate prăvăliile, atelierele, au înființat câteva magazine, în care nici măcar foștii comercianți nu erau angajați, că nici ei nu erau buni, și atunci au adus oameni din altă parte care erau vânzători. Țin minte că foarte repede nu s-a mai găsit zahăr, nu aveau de unde să se aprovizioneze, trebuia să aștepte de nu știu unde.

P.C.: Deci, practic, comunismul la Herța a însemnat imediat penurie.

L.B.: Foarte repede. În al doilea rând au înființat așa zisele kolhozuri – gospodării agricole colective – și țăranii nu mai aveau cu ce veni la târg, dar nici nu mai aveau ce cumpăra la târg. Iar meseriașii, cârpacii de fapt, nu mai aveau nici ei ce face, deoarece ei lucrau pentru țărani.

P.C.: Deci economia a fost distrusă.

L.B.: Total distrusă. După vreo șapte-opt luni au început să caute pentru lucru oameni tineri și au plecat, și evrei printre ei, în Donbas, la mine, că nu aveau unde să lucreze.

P.C.: Ați pomenit despre evrei, s-a întâmplat ca în unele locuri în Basarabia și nordul Bucovinei ca evreii să profite de puterea sovietică?

L.B.: La Herța, după cum v-am spus, erau doar vreo cinci comuniști. Nici nu știu dacă li s-au dat ceva funcții, dar nu ei conduceau, au venit de peste Nistru conducători.

P.C.: De ce, nu era încredere în ei?

L.B.: Probabil nu aveau încredere. Acuma să vă spun, era mitul că evreii conduc. M-am convins după aceea că era un mit după ce am fost deportat în Transnistria și am întâlnit evrei și la Lucineț, și la Moghilev, acolo am văzut cum trăia masa evreilor din URSS. Erau niște meseriași care trăiau de pe o zi pe alta, exact ca la Herța și lucrau de acum în cooperative, că am vorbit cu ei. Sigur că ei și unii care fuseseră activiști și fugiseră, care s-au adaptat și care erau niște simpli executanți care executau directivele de partid și de stat.

P.C.: Ce s-a întâmplat cu viața religioasă, cu sinagogile în anul acesta, 1940 – 1941, mai ales că era anul când ați ajuns la majoratul religios, Bar Mitzvah?

L.B.: Încă nu le-au închis, nici biserica nu au închis-o, preotul fugise, rabinul a rămas și după aceea când au intrat din nou românii l-au împușcat.

P.C.: Vă mai aduceți aminte de ceremonia de Bar Mitzvah, când ați împlinit 13 ani în 1941?

L.B.: Cum să nu. Eram foarte bine pregătit pentru că am fost la heder – școala religioasă – începând de la vârsta de trei ani. Am învățat ebraica și la șapte ani când am mers la școală studiam o porțiune din Talmud, Ghemarah și la 13 ani cunoșteam destul de bine limba biblică. Spre rușinea mea nu mai știu nicio boabă acum, îmi amintesc vag, pentru că am rămas cu sechele după o meningită în timpul tifosului exantematic în deportare.

P.C.: În 12 – 13 iunie 1941 a fost un mare val de deportări staliniste. A fost afectată și Herța?

L.B.: Sigur că da. Din 39 de familii deportate din localitatea Herța 38 au fost familii de evrei.

P.C.: Deci era numai un criteriu de clasă, nu era îndreptat împotriva etnicilor români.

L.B.: Absolut, numai de clasă. Sunt niște stereotipuri și mituri legate de priorități și avantaje pentru evrei. În URSS a fi evreu însemna de fapt un dezavantaj, de fapt din ce în ce mai mare pe măsură ce se perfecționa sistemul.

P.C.: Cum a scăpat tatăl dumneavoastră de deportarea stalinistă?

L.B.: Cum am scăpat cu toții. Foarte simplu. Întâmplarea a făcut ca locuința noastră să placă unui activist comunist, rus, venit e dincolo, și în 24 de ore a trebuit să evacuăm casa. Am fost scoși din casă și duși pe una dintre străzile acelea lăturalnice unde locuiau cei săraci.

P.C.: Deci v-ați proletarizat peste noapte.

L.B.: Absolut. Am ajuns acolo, iar cele 39 de familii de pe strada principală au fost luate cu totul și deportate.

P.C.: Mai știți ce s-a întâmplat cu cei deportați în Siberia?

L.B.: Mulți dintre cei în vârstă au murit. M-am întâlnit cu niște foști colegi de școală primară care au fost deportați în Siberia. M-am întâlnit cu ei, unde credeți, în Israel, după valurile de emigrare din fosta URSS. M-am întâlnit cu trei colegi de clasă care fuseseră deportați în Siberia și după aceea au lucrat ca șoferi sau ce au putut lucra. Mi-au spus în ce condiții au ajuns până la Enisei. Au fost transportați în vagoane de vite până la Krasnoyarsk. Părinții lor au murit în condiții grele, fiind forțați să muncească la păduri, nefind obșnuiți cu clima și condițiile foarte grele de lucru s-au prăpădit mulți dintre ei. Dintre aceștia nu s-a mai întors nimeni în Herța. La ora aceasta în Herța nu mai există niciun evreu.

P.C.: Pe 22 iunie 1941 România a declarat, alături de Germania nazistă, război Uniunii Sovietice. Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herței fuseseră anexate de URSS cu un an înainte, iar Liviu Beris, pe atunci un tânăr evreu în vârstă de 13 ani, a trăit cu familia sa timp de un an sub regim stalinist la Herța. Cu 10 zile înaintea izbucnirii războiului Stalin ordonase deportarea, pe criterii de clasă a sute de mii de familii din teritoriile ocupate cu an înainte. Din Herța, povestește Liviu Beris, au fost deportate 39 de familii, dintre care 38 evreiești. Administrația sovietică s-a retras odată cu declanșarea atacului condus de Hitler împotriva URSS. S-au retras atunci evrei cu sovieticii?

L.B.: Au fost doar vreo trei – patru evrei din aceea de care v-am spus că erau comuniști și care au încercat să fugă, dar am auzit că au fost prinși undeva prin satele din jur. În rest, nu s-a retras niciun evreu din Herța, dimpotrivă, așteptau să vină românii, venirea românilor era așteptată ca o eliberare. Noi nu știam ce s-a întâmplat în România în anul care a trecut, nu am cunoscut regimul național-legionar, nu știam cine este Antonescu, am fost luați complet prin surprindere. Oamenii așteptau, ziceau “vin ai noștri”. Pentru că anul sub stăpânirea sovietică a fost teribil și a constituit un leac pentru veșnivie pentru cei care ar fi avut idei comuniste.

P.C.: În schimb vă aștepta ceva și mai cumplit…

L.B.: Da, chiar din prima zi, 5 iulie 1941, țin minte că cineva a venit la tata, că fuseseră bombardamente de la declanșarea războiului.

P.C.: Deci a durat două săptămâni până au ajuns românii la Herța?

L.B.: Românii n-au îndrăznit să înainteze, deși sovieticii au fugit imediat, n-au opus niciun fel de rezistență, decât că bombardamentele de artilerie românești au făcut victime în Herța, au căzut evrei atunci.

P.C.: Să revenim la 5 iulie 1941.

L.B.: Așa cum începusem să vă spun a venit un cetățean la tata și i-a spus “Trupele române sunt la marginea Herței”, iar tata mi-a spus “Vino să-i întâmpinăm pe ai noștri, am scăpat de deportarea în Siberia”, asta era obsesia lui. Mă ia de mână și mergem și pe drum se mai adună vreo 10 evrei și vreo 20 de români și mergem noi în pas vioi spre marginea orășelului și când ajungem, era un soare foarte puternic.Si acum am în memorie cum străluceau căștile soldaților. Era un căpitan care în loc de bună ziua ne-a luat direct “Care dintre voi sunt jidani să treacă la o parte”, astea au fost primele lui cuvinte. După care ne indică o margine de șanț. Ne ducem acolo ăștia 10 care eram, toți bărbați, nicio femeie, între care și un copil ca mine. A doua comandă a lui a fost “Descălțați-vă!” Ne-am aplecat să ne descălțăm și când ne-am ridicat în fața noastră era un grup de ostași cu armele îndreptate spre noi. Atunci, din grupul de români unul, nu mai rețin cine, a sărit în fața noastră, a început să-și facă cruce și să strige “Ce faceți dom’ căpitan, ăștia-s oameni care au suferit de-a valma cu noi.” Din grupul de români au început să vină și alții care și-au data seama ce se întâmpla. Și-atunci când a văzut asta căpitanul nu a mai dat ordin să ne împuște. Acești oameni sărmani nu fuseseră încă influențați de propaganda românească.

P.C.: Puteți spune că v-au salvat de la moarte atunci?

L.B.: Da! Sigur.

P.C.: Credeți că ar merita vreunul din ei recompensați cu titlul ”Drept Între Popoare” de către Memorialului Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim?

L.B.: Eu sunt convins că da, cu toate că nu-i cunosc. Erau sub influența modului de gândire dinainte de război. Dar stați să vă spun mai departe. Am plecat desculți când ne-a ordin căpitanul să plecăm. Tata nu nu mi-a spus o vorbă în drumul spre casă, vă dați seama ce era în capul lui. Am ajuns acasă, iar peste trei zile toți evreii am fost băgați în sinagogi, într-o pivniță. Noi am fost băgați mai întâi într-o pivniță sub primărie, unde era o căldură fantastică, de făceam cu rândul la ușa pivniței să luăm puțin aer. După aceea ne-au luat și pe noi și ne-au dus la o sinagogă. Toți evreii din Herța au fost arestați, dacă mă pot exprima așa. Nu mai țin minte ce am mâncat timp de trei zile, dar îmi amintesc că era o problemă cu apa. După trei zile au venit și au strigat niște liste. Cei strigați era scoși, recunoscuți de câte un localnic aduși de jandarmi, iar vreo 100 au fost împușcați lângă moara Kislinger de care v-am mai spus într-un șanț.

P.C.: Cine i-a împușcat?

L.B.: Jandarmii români, nu era nici urnă de neamț în Herța. Eu nu am asistat la execuții, am fost acolo când i-a luat. Vreo sută au fost executați acolo și alți 31 în curtea unui gospodar.

P.C.: Erau numai bărbați?

L.B.: Nu, bărbați, femei și copii.

P.C.: Care a fost criteriul după care au fost selecționați?

L.B.: Niciun criteriu, chiar și acum stau și mă întreb.

P.C.: A fost cumva și un element de răzbunare?

L.B.: Da, au fost unii români care i-au denunțat. A fost instituită o așa zisă administrație provizorie, în această administrație era un lăutar bețiv, Popescu îl chema.

P.C.: Deci s-au schimbat în câteva zile?

L.B.: Asta este. Acest Popescu venea cu vioara când erau sărbători, de pildă de Purim, și cânta din casă în casă. Îl țin minte cum cânta la nunțile evreiești, iar după aceea a venit ca să-i recunoască pe cei care au fost puși pe listă. A mai fost în administrația asta unul care lucrase ca agent de percepție al fiscului, niște neisprviți, poate unul era supărat pe un câciumar care nu-i dăduse să bea pe datorie.

P.C.: Deci nu era o chestiune ideologică?

L.B.: În niciun fel. Fac o paranteză, atunci când eram ceva mai tânăr, după 1990, am umblat prin țară, să vorbesc la licee. Iar acum 12 ani am fost la Rădăuți, în Bucovina și în timp ce vorbeam acolo era un domn din Siret. Și după ce le-am povestit despre masacrul acesta de la Herța de lângă moara Kislinger, domnul acesta mi-a spus “Știți, eu sunt muzeograf și lucrez la Siret și chiar acum două săptămâni am făcut un studiu-anchetă și am dat la Fundul-Herței, care e și acum în România, de un domn în vârstă care mi-a povestit despre acest masacru, că a fost de față când au fost omorâți evreii. L-am întrebat cum îl cheamă și-mi spune Dumitru Rumega, care fusese coleg cu mine la școală în clasa a patra. Pe urmă m-am întâlnit și am vorbit cu el. În școală îi spuneam Mitruț. Am chiar și înregistrarea cu el. Vă spun ce mi-a spus, ce l-a determinat să vorbească despre asta. Faptul că atunci când au împușcat, au ras totul, a rămas în viață o fetiță și atunci șeful plutonului de execuție, jandarmul, a împușcat-o în cap pe fetița aceea de vreo cinci ani. Vă spun, era o adevărată vânătoare de oameni – rabinul a fost împușcat pe stradă pentru că purta barbă și un unchi al mamei mele care purta barbă și era cojocar a fost de asemenea împușcat. La fel malamed-ul (învățător religios) venit de la Sighet și rămas în Herța în anul ocupației sovietice a fost și el împușcat.

P.C.: Probabil că au fost zeci de mii de evrei împușcați în Basarabia, Bucovina și Herța după revenirea armatei române.

L.B.: Eu sunt convins că au fost vreo 50000. După ce i-au împușcat pe aceștia, vreo 131, ne-au dat drumul să ajungem acasă. În momentul când am ajuns acasă nu ne-a venit să credem ochilor ce-am întâlnit. Un jaf, da nu jaf, pur și simplu vandalizare. Am găsit uscioarele desfăcute de la uși.

P.C.: Cine a făcut asta, vecinii?

L.B.: Papa de la Roma n-a venit să facă asta.

P.C.: Deci oamenii cu care până atunci vă înțeleseserăți bine?

L.B.: În momentul în care a fost liber de la stăpânire și au fost încurajați, cei care ne-au salvat încă nu știau care fusese evoluția în România. Erau oamenii cu care ne înțeleseserăm foarte bine până atunci, erau apropiații noștri, vecinii noștri. În momentul în care am ieșit pe stradă oamenii se fereau de privirea noastră, nu mai erau vecinii pe care i-am cunoscut. Ei au beneficiat de pe urma acestui jaf, dar nu au participat la masacre spre deosebire de oamenii din alte sate din Bucovina, despre care am aflat când ne-am întâlnit la Edineț în Basarabia cu evrei deportați de acolo. Ei ne povesteau ce s-a întâmplat în alte sate unde intrau vecinii în casă și te ucideau. Aici în Herța, așa ceva nu s-a întâmplat, s-au limitat doar la jafuri, dar după aceea atitudinea lor s-a schimbat total. Evitau privirea ta, bună ziua nu mai era bună ziua, astea câteva săptămâni, localitatea s-a rupt în două pe baza a ce i s–a spus.

P.C.: Evreii din Herța așteptau în vara lui 1941 întoarcerea administrației românești, după un an de groază petrecut sub ocupație sovietică. Dar ceea ce s-a întâmplat după 5 iulie 1941 avea să fie și mai cumplit. Trupele românești au executat 131 de evrei din localitate, după care a început operațiunea de evacuare a evreilor. Liviu Beris, care avea pe atunci 13 ani, își amintește:

L.B.: În jurul lui 10 august s-a făcut un anunț, cu darabana, să fim toți în piațetă.

P.C.: Ați fost obligați în vreun moment să purtați steaua galbenă?

L.B.: Nu, în niciun moment.

P.C.: Câți v-ați adunat?

L.B.: Toată lumea, niciunul n-a rămas. Toți evreii din Herța s-au adunat și au plecat în coloană, în convoi, pe jos, au fost puse la dispoziție niște căruțe, doar pentru copii foarte mici, femei gravide, niște bătrâni de 90 de ani.

P.C.: Ce-ați putut să luați?

L.B.: Ce-a mai mai rămas după jaf. Puteai să iei orice, chiar și mobilă, dar n-aveai cum s-o cari. Vă dați seama, să-ți iei palton în august, când era o căldură…

P.C.: Vi s-a spus unde mergeți?

L.B.: Nu. Ne-au îndreptat spre Prut, spre Basarabia, cei opt kilometri pe jos.

P.C.: Vi s-a spus de ce sunteți deportați?

L.B.: Nu, nimeni nu stătea de vorbă cu noi.

P.C.: Cine vă însoțea?

L.B.: Jandarmii.

P.C.: Și cum se purtau?

L.B.: Urât. Loveau, erau înrăiți, pentru ei noi eram dușmanii, se purtau cu noi de parcă nu am mai fi oameni, dar mai grav era chestiunea cu setea. Până am ajuns la Prut și după ce am trecut de Prut era o luptă pentru un pic de apă. Numai atunci îți dai seama ce este omul. Eu unul n-am putut să nu reflectez asupra condiției umane.

P.C.: Cu cine erați din familie?

L.B.: Cu mama, cu tata și cu o soră mai mică, eram cu toții împreună.

P.C.: Ce s-a întâmplat după ce ați ajuns în Basarabia?

L.B.: În Basarabia eram duși dintr-un loc în altul, mergând pe jos vreo 15 -20 de kilometri în fiecare zi, în condițiile acestea de căldură extraordinară.

P.C.: Ce se întâmpla cu cineva care cădea pe jos și nu ma putea merge?

L.B.: Rămânea acolo și foarte probabil că era executat, dar eu personal nu am văzut așa ceva, aveam să vă mai târziu.

P.C.: Cât a durat până să ajungeți la Nistru?

L.B.: A mai durat până am ajuns acolo, nu știam ce s-a întâmplat. Ulterior am aflat că nemții nu voiau să ne primească. Pe noi ne-au dus mai întâi într-un lagăr, de fapt o localitate pur și simplu – Secureni , în nodrul Basarabiei și de acolo iarăși ne-au luat pe cei din Herța și ne-au dus la Edineț, într-un așa numit lagăr de tranziție. Acolo ne-au băgat în casele evreilor care fuseseră deportați și ei, care erau complet goale, nici mobila nu mai era. Era pe la sfârșitul lui august începutul lui septembrie când am ajuns noi acolo. Noi rămăseserăm vreo 1500 sau chiar mai puțini, dar au ma venit și din alte părți, din tot nordul Bucovinei, cei care rămăseseră în viață după execuțiile sumare. Acolo am aflat că și populația locală a ucis, ceea ce în Herța nu s-a întâmplat.

P.C.: Cum era viața la Edineț?

L.B.: Eram de acum plini de păduchi, stăteam câte 12 – 15 într-o cameră. De mâncat te duceai cu vreo haină sau așa ceva la sârma ghimpată din jur și făceam troc cu sătenii, încât unii ajunseseră goi când să plecăm de acolo. Și apa era o problemă, eram 11000 acolo, mai târziu am găsit niște rapoarte, în care cei care ne păzeau scriau “Nu li se dă de mâncare.”

P.C.: Când ați plecat?

L.B.: Era sfârșitul lui octombrie începutul lui noiembrie 1941, se făcuse frig, au început ploile și atunci ne-au dus spre Nistru, numai pe jos și tot în coloanele astea, convoaie, cei din Herța. Acum când cădea cineva, de fapt nu trebuia să cadă, doar dacă rămânea în urmă și erau noroaiele acelea, era împușcat.

P.C.: Cine-i împușca?

L.B.: Jandarmii români, n-am întâlnit niciun fel de germani.

P.C.: Ați fost martor ocular la execuțiile acestea?

L.B.: Da. Prima este însă cea care mi s-a imprimat în mod deosebit în memorie. Vă mărturisesc că am și acum coșmaruri cu această imagine. A fost prima oară când am văzut în viața mea așa ceva. Bătrânul acela a rămas în urmă în marșul acela forțat. El a fost împușcat de un jandarm și după aceea am văzut după ce a plecat jandarmul țăranii s-au repezit să dezbrace cadavrul, după care a fost aruncat ca un stârv, gol. Uneori îmi apare noaptea această imagine. Iar după aceea pe tot drumul până la Nistru s-a repetat această oroare care se întâmpla cu oricine rămânea în urmă. Dar ceea ce m-a frapat a fost acest jaf organizat. După aceea am aflat cum știau țăranii ce și cum se va întâmpla. Pentru că înainte de a pleca noi, ei au fost convocați pentru muncă obligatorie, să sape gropi din loc în loc pe tot traseul, ca probă că execuțiile erau pregătite dinainte.

Liviu Beris avea 13 ani când a fost deportat la ordinul lui Ion Antonescu împreună cu familia sa din localitatea Herța, care fusese ocupată de sovietici din iunie 1940 până în iunie 1941. După marșuri prin Basarabia care au durat mai multe luni, în decembrie 1941 convoiul de evrei din care făcea parte și Liviu Beris a ajuns pe malul Nistrului.

L.B.: Am discutat cu oameni care sosiseră la Atachi cu trenurile. Cei care veneau cu trenul așteptau să fie transferați peste Nistru. Ei ne-au spus că nu știau de unde vine duhoarea, era un miros îngrozitor. Și când am apărut noi s-a știut de unde venea duhoarea – de la noi venea. Vă dați seama, că dacă noi n-am avut apă să bem, eram nespălați, plini de păduchi, răpciugoși, cu haine rupte, în picioare aveam încălțăminte ruptă sau care abia mai rezista.

P.C.: Când ați trecut Nistrul?

L.B.: Nu mai țin minte data, dar era toamna târziu. Am trecut pe poduri plutitoare. Când am ajuns pe malul celălalt acolo erau alți jandarmi care ne-au preluat. Ne numărau și când ajungeau la 200 formau un nou convoi mic și plecai mai departe. Când au format convoiul nostru de 200, spre deosebire de ce ni s-a întâmplat până la Nistru, am avut noroc să fie un individ care conducea acest convoi, un jandarm, care când vedea că rămâne în urmă cineva, ne oprea și în loc să fie împușcați cei rămași în urmă, îi aștepta.

P.C.: Un om de omenie

L.B.: Extraordinar.

P.C.: Îi rețineți numele?

L.B.: Nu, nu se prezentau, țineau distanța, dar acesta s-a purtat bine. De exemplu, când am ajuns într-o comună, Ozarineț. Cât timp am fost duși prin Basarabia, când ajungeam într-un sat eram ținuți afară, la marginea satului sub pază, indiferent de vreme, sub cerul liber, chiar dacă ploua. Ei, când am ajuns în Transnistria la Ozarineț, jandarmul a intrat în mai multe case și le-a spus oamenilor de acolo, printr-un translator, să ne dea un ceai și să ne primească în case. Am intrat în casele oamenilor, iar ceaiul de la Ozarineț nu l-am uitat niciodată.

P.C.: Oamenii cum v-au primit?

L.B.: Erau femei ucrainiene. Era ceva amorf. Am stat o noapte iar apoi a doua zi dimineață am plecat din nou la drum. Și vă spun, pe tot drumul nu au împușcat pe nimeni.

P.C.: Care era destinația finală?

L.B.: Nu știam, nu ne-a spus nimeni unde trebuia să ajungem. Peste câteva zile tot în stilul ăsta am ajuns la Lucineț, un orășel parcă. Și acolo ne-a băgat în case și a doua zi am plecat din nou și am ajuns într-un sat Hrumiuca, la vreo 60km de Nistru. Acolo s-a dovedit a fi destinația. Acolo ne-a dus în grajdul unui fost kolhoz. După ce am intrat acolo au fost adunați bărbații capi de familie și li s-a ținut un mic discurs. Cu toții erau din Herța.

P.C.: Toți vorbeau românește?

L.B.: Da.

P.C.: Poate și acesta a fost norocul dumneavoastră, față de evreii basarabeni și bucovineni care nu vorbeau românește.

L.B.: Nu știu exact. În orice caz jandarmul a zis că acolo avea dispoziție să ne lase, în grajd, că ne este interzis să părăsim localitatea.

P.C.: Nu era propriu zis un lagăr?

L.B.: Nu, ne-a zis “Nu sunteți păziți de nimeni, eu am ordin să vă las aici, dar să știți că dacă fugiți și vă prinde cineva pe drum, ordinul este să fiți executați pe loc.”

P.C.: Asta era în decembrie 1941, cât ați stat în acel sat?

L.B.: Dacă stăteam acolo, am fi murit de foame pentru că n-aveai unde să lucrezi, erau doar niște femei ucrainiene. Bărbați nu mai erau, fuseseră luați în armată sau au fugit. Anul nou 1942 l-am petrecut acolo, într-o iarnă groaznic de grea, iar în grajd era un frig cumplit.

P.C.: Haine de iarnă aveați?

L.B.: De unde? Era ceva foarte greu, dar țin minte că tata a zis “Dacă stăm aici și nu fugim, o să murim”.

P.C.: Oamenii au început să se îmbolnăvească, să moară?

L.B.: Da, sigur. Unii au murit chiar de inaniție, de foame. Noi n-am avut în colonie cazuri de tifos exantematic în schimb au murit unii care aveau afecțiuni de inimă, au răcit, au făcut pneumonii și au început să cadă. Și nu mureau numai oameni în vârstă.

P.C.: Cât ați mai stat acolo?

L.B.: După două luni de chinuri îngrozitoare, tata a hotărât să fugim, cu orice risc, chiar dacă ne împușcă “Murim împușcați”, spunea el, nu mai aveam ce pierde. Și atunci am fugit spre Moghilev. Am plecat noaptea și am mers numai pe drumuri ocolite. Eram vreo 11 persoane din familia noastră.

P.C.: Cum v-ați orientat?

L.B.: Tata și un frate de-al lui au luat legătura cu diferiți oameni de acolo din sat și au făcut tot planul, pe unde să meargă știau că trebuie să ajungă la Moghilev, pe malul Nistrului. Pe drum o singură dată a trebuit să așteptăm vreo patru ore într-un loc pe care nu-l puteai ocoli, era o fabrică de zahăr de la Vindiceni. Eram exact ca vânatul care-l pândește pe vânător. Am așteptat până când s-a făcut noapte și jandarmul a intrat înăuntru, pentru că acolo era cel mai mare pericol, dacă te prindea te executa.

P.C.: Când ați ajuns la Moghilev?

L.B.: După vreo șapte zile de mers pe drum. În tot acest timp am ronțăit sfeclă, așa cum ne obișnuiserăm, deoarece pâine nu exista. Am ajuns să trăim ca niște animale. La Moghilev nu se formase încă ghetoul. Țin minte că prima întâlnire la Moghilev am avut-o cu un jandarm care când m-a văzut m-a luat imediat și m-a băgat la lucru, fără să mă întrebe cine sunt și de unde vin. Mama m-a pândit și seara a venit să mă ia să mă ducă acolo unde se cazaseră.

P.C.: Aveați acte?

L.B.: Niciun fel de acte, ele ne fuseseră luate la trecerea Nistrului. Erai anonim, putea să te omoare, nimeni n-ar fi știu de tine. Spre deosebire de nemți, care țineau o evidență precisă, la noi nu se știa nimic, au dispărut familii întregi fără urmă. Holocasutul și antisemitismul din România erau haotice, spre deosebire de Germania. Evidențele statistice spun au fost atâția și au rămas atâția, dar nu erau individualizate.

P.C.: Ce-ați făcut la Moghilev în casa aceea?

L.B.: Era o casă evreiască, de aceea eu știam de la evreii de acolo cum o duseseră evreii din URSS. După aceea i-au scos pe evreii din Moghilev și i-au deportat. La Moghilev am rămas până la sfârșitul deportării. În primul rând s-a instituit ghetoul, moment în care evreii originari de la Moghilev au fost deportați în altă parte. Metoda românească era aceea a dizlocării, nu lăsau pe loc evreii localnici. Exact cum ne-au dizlocat și pe noi, iar această metodă a dizlocării a dat rezultate extraordinare. În ianuarie 1942 s-a instituit ghetoul.

P.C.: Care erau condițiile de trai acolo?

L.B.: Ne-au pus pe noi patru cu o altă familie de patru în două cămăruțe mici și întâmplarea a făcut să fim chiar lângă poarta ghetoului, ceea ce s-a dovedit pe parcurs a fi o salvare pentru noi. În primul rând nu existau WC-uri, apă curentă nu era.

P.C.: Cum supraviețuiați?

L.B.: Era o fabrică – turnătorie – și acolo era un inginer Jagerdorf, evreu din Rădăuți, care a intervenit pe lângă unii și alții, ca să poată lucra evreii în acea fabrică. Și a obținut aprobarea ca evreii să lucreze în această fabrică pentru armata română. Dar el fiind bucovinean, sigur că prefera să lucreze cu bucovineni. M-a dus la el și m-am adresat lui cu “Domnule director”, că așa i se spunea, “vă rog să-mi dați și mie ceva de lucru”. Ce însemna dacă lucrai acolo? În primul nu te mai prindea cum prin hingherii câinii și în al doilea rând nu te mai deporta mai departe, iar în al treilea rând îți dădea ceva de mâncare, asta era plata. Eu de abia dacă terminasem două clase de liceu și o clasă la ruși așa cum fusese făcută. “Ce știi să faci?”, m-a întrebat. “Nu știu nimic”, i-am răspuns eu. “Păi atunci, îmi pare rău, n-am ce face cu tine”, mi-a zis inginerul. Am plecat și am ajuns la atelierele comunale ale municipiului Moghilev, conduse tot de una așa numit director. Și el mă întreabă același lucru – ce știi să faci? În acel timp a intrat în cameră un om de vreo 50 de ani, un moș îi ziceam eu pe atunci, care a zis cu un accent evreiesc “Dom’ director, dați-mi-l mie la tâmplărie, că eu sunt singur și-l iau ucenic că mă ajute”, iar directorul a zis, ca și cum ar fi vorba de o marfă a zis: “Ia-ți-l”. Dar acest ia-ți-l a însemnat o adeverință că lucrez și că aveam ce mânca și aduceam și acasă.

P.C.: Ați învățat tâmplărie?

L.B.: Aș, de unde? Era să-mi tai degetele. Omul a fost foarte binevoitor, lucram și eu ce mă pricepeam. Pe chestia am primit așa numitul “cir”, care era de fapt apă fierbinte în care erau și niște boabe de porumb, dar ce grozav era cirul ăsta… Am lucrat acolo până când am fost repatriați.

P.C.: Au mai fost incidente la Moghilev?

L.B.: Am văzut niște bătăi îngrozitoare. Eu însumi am fost bătut de jandarmi. Eu noaptea ieșeam din ghetoul de la Moghilev în căutare de lemne ca să ne putem încălzi acasă și am fost prins, am să vă povestesc despre asta mai târziu.

P.C.: Ați auzit despre bătălia de la Stalingrad?

L.B.: Nu. Dar am simțit, imediat după înfrângerea armatei române comportamentul jandarmilor s-a modificat. A devenit mai uman, era cu totul altceva. De când mă duceam la muncă îmi amintesc două lucruri, în primul rând am văzut un băiat care era stacojiu la față, era întins pe jos. Știam că moare sigur, ăsta era edemul, nu se mai putea face nimic, dar era conștient, avea un corp scheletic dar era roșu la față și umflat. Avea vreo 18 ani, cred, a murit în timp ce vorbea cu mine. M-a dus să anunț imediat, au venit și l-au luat pe o șaretă cu două roți și l-au dus la groapa comună. Și țin minte că am întârizat în acea zi la lucru fiindcă m-am dus să anunț moartea acestui băiat, despre care îmi amintesc adeseori.

Al doilea lucru, cum am reușit să scap de deportarea la Peciora, unde se făceau deportări periodice și mai scăpau de câte un lot de evrei. Scopul nu era munca, ci exterminarea, fără doar și poate. Cum s-a întâmplat? Meșterul tâmplar a avut o comandă să facă un scaun pentru un plutonier de la legiunea de jandarmi. După ce l-a terminat mi-a făcut delegație oficială să pot ieși din ghetou să duc scaunul la locuința plutonierului. Mi s-a făcut instructajul cum să mă comport, să bat în ușă, să mă șterg pe picioare când intru, că eram sălbatic rău. Când am intrat am rămas cu gura căscată, nu mai văzusem o casă mobilată de când fusesem deportat și la intrare era o noptieră. Pe noptieră era o carte și după ce i-am dat scaunul am rămas holbându-mă la acea carte. La care plutonierul s-a răstit: “Ce te holbezi așa?” iar eu i-am spus că mă uitam la carte. “Te interesează?”, “Cum să nu!”, i-am răspuns, eu nu mai citisem nici măcar un ziar de nu mai țineam minte. Era “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu. I s-a făcut milă și mi-a dat cartea pe care cred că am citit-o de vreo 20 de ori.

După vreo patru săptămâni vine același plutonier la meșter, să-i facă o altă comandă și mă vede acolo trebăluind. M-a întrebat “Ai citit cartea?”, “Da”, i-am răspuns și a început să discutăm despre ea, iar el a rămas impresionat despre modul în care i-am expus eu părerile mele. Asta a fost salvarea mea. Peste câteva luni mă trezesc din nou cu acest plutonier la atelierele comunale. “N-am venit să fac o comandă, vino tu să stăm de vorbă”, îmi spune. “Mâine se fac deportări la Peciora. Tu știi ce-i aia?”, mi-a zis fără nicio introducere. Peciora era un lagăr pe Bug, la granița de est a Transnistriei, un lagăr de exterminare unde au murit 95% din cei trimiși acolo. Au ajuns și la acte de canibalism, mai ales sânii de femeie. Am cunoscut oameni din Herța duși acolo. Te prindea ca hingherii un câine. “S-a dat dispoziție ca mâine să nu se țină cont de cine lucrează, ascunde-te că după aceea intră din nou în vigoare hârtie și ești în siguranță”. M-am ascuns și am mai spus și câtorva băieți. S-au umplut vagoanele cu evrei și au plecat.

P.C.: Deci era la număr?

L.B.: Absolut. Nu erai nimic acolo, nici măcar un număr nu erai, nu erai înregistrat ca număr, erai LA număr, nu UN număr, e o diferență. Au venit, au căutat la ateliere…

P.C.: Unde v-ați ascuns?

L.B.: Moghilev era un orășel ceva mai mare și avea și canalizare, așa că m-am ascuns în canalizarea orașului. Așa am scăpat eu de deportarea la Peciora, datoriră Pădurii Spânzuraților.

P.C.: Vă mai aduceți aminte numele acelui plutonier?

L.B.: Da, îl chema Roiban, dar nu-i știu prenumele.

P.C.: Ce sentimente aveți față de acest om?

L.B.: Vă dați seama că am sentimente de recunoștință. Și-a asumat un risc pentru ce a făcut și după părerea mea a fost un om foarte cumsecade. Sunt convins că poate fi identificat, deși e greu.

P.C.: Ce s-a întâmplat după Stalingrad?

L.B.: Nu știam nimic precis, dar simțeam că ceva s-a întâmplat. De pildă, în momentul în care mergeam spre lucru, treceam și pe lângă o grupă de evrei care lucrau sub controlul unui jandarm, ceva la un capăt de pod, spre Nistru. Întotdeauna jandarmul era foarte sever, din “Jidane!” nu-i scotea. Iar după Stalingrad, când am trecut pe acolo l-am auzit pe jandarm, spunându-i că trebuie făcută cutare lucrare, dar nu-i mai spunea: “Mă jidane!”, ci, pentru că nu știa altceva i se adresa cu “Domnule jidan”, atunci mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat.

P.C.: Cum a fost incidentul când v-au bătut jandarmii?

L.B.: Pentru ca să te poți încălzi era problema să faci rost de lemne, cee ce era fantastic de greu. Atunci se organizau băieți în bandă cu care ieșeam noaptea din ghetou. Se organiza și pază ca să te avertizeze dacă vine cineva. Furam lemne din șarpantele caselor care fuseseră bombardate și erau părăsite. Organizam aceste expediții încă din timpul zilei, așa că știam exact unde vom merge la noapte. Într-una din nopți eram eu la șarpantă și s-a dat alarma că vin jandarmii, dar când m-am dat jos ca să fug m-am trezit chiar în fața patrulei. Erau doi, un fruntaș și un ostaș care m-au prins. La vremea respectivă mai aveau încă dreptul să te execute pe loc dacă te prindeau noaptea afară din ghetou. Dar asta era după Stalingrad, că poate înainte m-ar fi executat.

Discuția a fost: “Să-l împușcăm?” a spus unul dintre ei, dar celălalt a răspuns: “Nu, să-l ducem la legiune”. Pe tot drumul spre legiune am fost bătut cumplit cu patul de armă de ostaș și la un moment dat când am ajuns în dreptul unui felinar durerea m-a făcut să mă întorc brusc, cu orice risc, chiar dacă mă împușca, am dat ochii cu soldatul acela cu figura schimonosită de ură, care mă lovea cu patul armei și care a rămas atunci în aer. Mi-e ciudă că nu-mi amintes figura celui care a spus să nu fiu împușcat, ci numai aceea a soldatului care mă lovea cu sălbăticie. Atunci s-a oprit bătaia și m-au dus la legiune, altfel poate nici nu ajngeam viu acolo.

P.C.: Ce s-a întâmplat când ați ajuns la legiunea de jandarmi?

L.B.: Acolo m-a preluat un plutonier care m-a luat direct: “Paștele mă-tii! P… mă-tii! Marș că dacă te mai prind o dată te împușc!” după care m-a bătut până la poarta legiunii cu cizma și numai în fund. Mie mi se părea o mângâiere față de bătaia soldatului și cu aceste cuvinte murdare însoțitoare, dar care erau de fapt o salvare.

P.C.: Poate că voia să disimuleze ca să vă dea drumul?

L.B.: Da, așa a și fost. Sigur că mă bătea, dar o făcea în mod demonstrativ și apoi mi-a dat drumul. Puteam foarte bine să fiu împușcat, pentru că am fost prins în afara lagărului, noaptea, furând. Vreau însă să vă spun ce efect fantastic a avut asta asupra vieții mele. Sigur că în viață te mai superi, pe unul, pe altul, dar când mă supără cineva, de pildă unii care neagă Holocaustul, care m-au făcut în fel și chip, atunci îmi amintesc de figura acelui om, jandarmul, și mi-am spus că niciodată în viața mea nu voi face ce mi-a făcut acel individ. Și să știți că mă țin de cuvânt, au fost oameni care mi-au făcut lucruri care erau nepermise, niciodată nu le-am purtat ranchiună, ba chiar ulterior dacă am putut să le fac un bine, l-am făcut. Asta tocmai în amintirea angajamentului pe care l-am luat față de mine însumi când m-am întors în fața acelui jandarm. Acest eveniment a avut pentru mine un efect benefic în relația mea cu oamenii. A fost un moment care mi-a determinat comportamentul față de oameni pentru tot restul vieții. Dar nu v-am spus cum a scăpat tatăl meu de la moarte.

P.C.: A fost luat din Moghilev?

L.B.: Ghetoul din Moghilev era condus de un Kapo, un avocat evreu pe nume Danilov. Era un colaboraționist care se purta urât de tot cu evreii. Tata s-a dus la un moment dat la el și i-a spus să se comporte omenește, crezând că are de a face cu un om normal. Dar vedeți că unii oameni se transformă în fiare în astfel de situații și a doua zi tata s-a trezit cu jandarmii, acolo în cămăruța noastră, l-au luat și nimeni n-a mai știut ceva despre el.

P.C.: Unde l-au dus?

L.B.: După cum avea să-mi povestească el, a fost trimis peste Bug, la nemți, să lucreze la un pod. Cum a supraviețuit – el vorbea germana, a lucrat într-o grupă, iar tehnicianul german care conducea l-a folosit ca translator când le dădea ordine lucrătorilor. Acest tehnician era ceva mai în vârstă, ca tata, iar când totul a luat sfârșit l-a chemat să stea de vorbă separat și l-a întrebat: “Tu știi ce urmează acum?” Probabil aflase că evreii vor fi executați și i-a spus tatei: “Să fugi peste Bug în Transnistria”. Germanii fiind în retragere din calea rușilor îi executau pe toți evreii care mai rămseseră în viață. Atunci tata a mai anunțat câțiva evrei în care era sigur vă putea avea încredere și au fugit peste Bug.

P.C.: Și acolo ce s-a întâmplat?

L.B.: Cum erau îmbracați ca vai de lume și diferit de ceilalți au fost prinși de jandarmii români. Asta se petrecea mult timp după Stalingrad și nu au mai fost executați. Au fost duși din post în post, pe jos, până la Odesa, la Curtea Marțială, unde au fost judecați. Tata mi-a povestit că erau trei ofițeri români în completul care l-a judecat și acolo și-a dat jos zdreanța de cămașă pe care o purta, arătându-le o rană îngrozitoare chiar în apropierea inimii, pe care o căpătase luptând în armata română în Primul Război Mondial “Dacă dumneavoastră vreți să mă condamnați, aveți tot dreptul, dar să știți că n-ar fi normal că un neamț să mă salveze de la moarte, iar foștii camarazi cu care am luptat alături în război” – erau cam de vârsta tatei – “să mă condamne”. Atunci ofițerii au șușotit între ei și apoi l-au întrebat pe tata: “Unde îți e familia?”, “La Moghilev”, a răspuns tata, iar după aceea l-au trimis sub pază până la Moghilev. Și m-au anunțat acolo “Du-te la legiune că ți-a sosit tatăl”, tata pe care eu îl credeam mort.

P.C.: Cât ați mai stat la Moghilev?

L.B.: La Moghilev am stat până pe 25 decembrie 1943. În momentul acela s-a aprobat ca cei care fuseseră deportați din Vechiul Regat să fie repatriați. Cu alte cuvinte toți evreii din județul Dorohoi, ca și cei din Herța, trebuiau repatriați, nu însă și cei din sudul Bucovinei care nu fusese ocupat de Stalin în iunie 1940. Evreii din Herța au fost anunțați să se prezinte pentru a fi incluși în lotul județului Dorohoi.

P.C.: Câți ați mai rămas din cei care fuseserăți deportați în 1941?

L.B.: Un sfert, trei sferturi au murit.

P.C.: Cum v-au adus înapoi?

L.B.: Cu trenurile, de data asta, erau trenuri de marfă, dar erau curate. Iar eu care venisem în Transnistria pe jos tocmai din Herța, aveam impresia că sunt într-un vagon de lux Pullman. Al doilea lucru, am mâncat pâine veritabilă, ne-au dat pâine la plecare. Eu nu mai mâncasem pâine adevărată de peste doi ani.

Ne-au dus de la Moghilev cu trenul la Dorohoi, care era pe atunci capitala județului cu același nume. Nimeni n-a putut să se întoarcă în localitățile de unde a venit, toți au fost duși în capitala de județ cu domiciliu obligatoriu. Deci noi nu ne-am mai putut întoarce la Herța. Când am ajuns la Dorohoi acolo mai rămăseseră vreo 2000 de evrei, care ne-au primit fiecare în casele lor. Ne era și jenă, le-am atras atenția să nu cumva să îi umplem și pe ei de păduchi, că noi eram încă plini de păduchi.

P.C.: Care era atitudinea românilor din Dorohoi?

L.B.: N-am prea intrat în contact cu românii, dar vă spun că nu au fost situații inamicale cu ei. Am trăit câteva luni în care nu știu cum am supraviețuit. Primeam de la Comunitatea Evreilor câte o bucată de pâine, am ajuns să merg și la școală, unde copiii de evrei rămași acolo se fereau de mine.

P.C.: Din ce cauză?

L.B.: În primul rând eram în zdrențe. Ei se înghesuiau în băncile din față, iar eu stăteam în ultima bancă. Vorbeau cu mine, dar foarte puțin, iar eu nu reușeam să mă reintegrez, eram sălbatic, poate că și eu îi respingeam. Eram suspicios față de orice și oricine, nu mai eram obișnuit să văd case normale, un sandwich normal, nu aveam încredere în oameni, nici măcar în evrei. Am văzut lupta evreilor între ei, pentru supraviețuire, de aceea am rămas marcat. Când omul rămâne gol e pus în situația de a lupta pentru ultima firimitură de pâine. Am cunoscut oameni extraordinari de buni care s-au transformat în fiare. Și totuși au mai fost și oameni care au rezistat și chiar s-au sacrificat, nu au atentat la obiecte precum un măr sau un cartof care era al altuia. Eram copil și văzând toate acestea am crezut că am să înnebunesc. De aceea eu nu sunt de părerea că evreii sunt altfel decât orice alt neam. Să fim lămuriți: sunt aceași structură de animal și om. După deportare nu-mi mai era frică de gloanțe, de pildă. În momentul când au intrat rușii în Dorohoi, la 6 aprilie 1944, au fost niște lupte între nemți și ruși, iar eu mă uitam de după un gard ca și cum pe mine gloanțele nu mă puteau atinge. Acum când mă gândesc, îmi dau seama că eram inconștient.

P.C.: Ce-au făcut rușii când au intrat în Dorohoi?

L.B.: În primul rând n-au avut cu cine sta de vorbă, deoarece autoritățile au fugit toate și atunci au fost câțiva evrei care s-au organizat ca să administreze cât de cât. La Botoșani evreii au înființat o așa numită “republică” care a durat o zi. Era un regim de ocupație și au numit un primar care era evreu.

P.C.: Au fost acte de răzbunare?

L.B.: Nu, de niciun fel. După aceste lupte, care nu erau de fapt mare lucru, frontul s-a stabilizat la Pașcani.

P.C.: Nu v-ați mai întors la Herța?

L.B.: Păi ce să căutăm acolo, noi fugeam de Herța, eram convinși că Herța va rămâne a URSS.

P.C.: Deci chiar dacă ați suferit din cauza lui Antonescu, ați preferat să rămâneți în România?

L.B.: Nu numai atât, dar tata care avea o reputație foarte bună a reușit să se împrumute și după 23 august 1944 a cumpărat două mârțoage și o căruță și ne-a suit în ea ca să plecăm înspre București, cât mai departe de Herța. Sovieticii ceruseră tuturor celor care trăiau în teritoriile pe care le ocupaseră în 1940 să se întoarcă acolo, iar noi tocmai din cauza acestei cereri am fugit de acolo.

P.C.: Dumneavoastră ați avut tentația să deveniți membru al Partidului Comunist așa cum au făcut unii evrei care au profitat de conjunctură?

L.B.: Eu nu aveam posibilitatea să devin membru de partid, chiar dacă aș fi vrut, pentru că eram originar din URSS și acest lucru s-ar fi putut întâmpla doar dacă eram în URSS, deci eu nu puteam deveni membru al PCR.

P.C.: Nu exista riscul să fiți predați sovieticilor?

L.B.: Ba da, au fost oameni trimiși înapoi în teritoriile ocupate de Stalin în 1940, dar te puteai aranja.

P.C.: Părinții dumneavoastră au emigrat în Israel?

L.B.: Da, tata și cu mama au emigrat în Israel, împreună cu sora mea, care a murit acum doi ani, cu toții sunt înmormântați la Rishon-le-Zion.

P.C.: Dumneavoastră de ce n-ați emigrat?

L.B.: În momentul în care părinții mei au făcut cererea de emigrare, nu puteau în același timp să facă cererea și pentru mine. Am făcut și eu cerere, dar mie nu mi-au aprobat-o, iar lor le-au aprobat-o. Părinții mei și sora mea au plecat, iar eu am rămas. După aceea eu am început să lucrez și nu mi s-a dat drumul deoarece eram necesar.

P.C.: În final doresc să vă întreb: ce sentimente aveți față de Holocaustul din România?

L.B.: Holocaustul din România s-a desfășurat în ritmul în care mergea războiul. Când toți erau convinși că Hitler va învinge, Holocaustul s-a desfășurat cu toate forțele și cu sprijinul majorității populației. E foarte ușor să găsești pentru toate relele un țap ispășitor, iar acest țap ispășitor au fost evreii. În primul rând a fost toată propaganda care s-a făcut, că evreii erau de vină pentru pierderea Basarabiei, că evreii erau de vină pentru pierderea nordului Bucovinei, că evreii au chemat pe ruși la Herța, toate aceste minciuni au avut efecte totuși. Oamenii au crezut și de ce să nu creadă? E foarte ușor să crezi astfel de lucruri. Chiar acum câțiva ani la Biserica Cernica un ierarh ortodox ținea o slujbă transmisă în toată țara, slujba Sfântului Prohod, și a spus următorul lucru: “Iudeii l-au ucis pe Hristos”. Eu am scris atunci Patriarhului Teoctist, dar n-am primit niciodată răspuns, doar că în anul următor chiar el a ținut slujba unde i-a pomenit pe Iosif din Arimateia și Nicodim, evrei prezentați în mod pozitiv în Evanghelie, ceea ce dovedește că a citit cu atenție ce-i scrisesem eu.

Back To Top
×Close search
Search