Marturii

„Nu-mi place să vorbesc despre mine când există în familia mea cinci oameni care au murit în asemenea împrejurări cumplite.”

Silviu Oişiovici s-a născut în 1919 la Dorohoi. În noiembrie 1941 părinţii săi sunt deportaţi în Transnistria. Tatăl îşi pierde viaţa în februarie 1942 în lagărul de la Moghilev. Mama sa va muri la scurt timp în lagărul de la Peciora. Fratele său, condamnat la 3 luni închisoare corecţională pentru nesupunere la muncă de folos obştesc, este deportat în Transnistria împreună cu familia. Rămas în Bucureşti, Silviu Oişiovici va fi martor al evenimentelor dramatice din timpul rebeliunii legionare. De asemenea va cunoaşte regimul de discriminare şi degradare sistematică la care erau supuşi toţi evreii români din Vechiul Regat în timpul adminstraţiei antonesciene: expropierea bunurilor, utilizarea la muncă obligatorie, plata contribuţiilor în bani şi natură.

Silviu Oişiovici : E un nume de pe urma căruia am avut tot timpul de suferit fiindcă e un nume greu de pronunţat, Oişiovici, şi numele de botez, Silvain. De-alungul întregii mele vieţi am avut de pătimit că nimeni nu putea să pronunţe corect Oişiovici. Am lucrat o viaţă întreagă la Oficiul Farmaceutic, recte CENTROFARM, 36 de ani şi nimeni, nici profesorul de limba română, nici profesorii din facultate n-au ştiut să-mi pronunţe corect numele. De aceea toată lumea mi-a spus pe numele de botez, Silviu. A venit cineva la CENTROFARM să întrebe de domnul Oişiovici şi portarul i-a spus: n-avem aşa ceva. Şi omul a plecat. De aceea toată viaţa am fost obişnuit să mi se spună Silviu. Când încerca cineva să pronunţe Oişi…Oişio… renunţa şi-mi spunea Silviu. Deci Oişiovici Silviu. Silvain fiindcă mama a trăit mulţi ani în Franţa – am fost trei copii acasă - şi mi-a dat numele Silvain. Aşa că e Silvain, dar toată lumea mi-a spus, toată viaţa m-au numit Silviu.

S.O. : În oraşul Dorohoi 17 martie 1919, ceea ce înseamnă că acum am incredibila vârstă de 89 de ani. Eu mă consider un supravieţuitor nu din secolul trecut, ci din mileniul trecut, fiindcă faţă de mediul ambiant pe mine mă desparte nu un secol, ci un mileniu. Iar acuma plătesc un greu impozit pe vârstă, fiindcă în afară de creier care mai funcţionează totul este la mine în dificultate. Până şi vocea, asta nu-i vocea mea, e o voce răguşită – sufăr de o răguşeală cronică de care nu pot să scap. În rest am de suferit cu inima, cu parapareza spastică, cu coxartroza, totul mă doare şi o duc foarte greu. Eu numesc asta un impozit pe vârstă.

C.G. : Aş vrea să începem prin a evoca anii copilăriei dumneavoastră. Când s-a născut mama şi unde?

S.O. : Fiindcă a trăit mulţi ani în Franţa şi nouă copiilor ne-a dat nume franţuzeşti: eu Silvain, un frate Henri şi sora mai mare Libertine.

S.O. : Nu, în Dorohoi, dar a plecat în Franţa şi a trăit mult timp în Paris.

S.O. : Nu n-a avut studii, a fost casnică, dat a trăit un timp în Paris şi acolo a întâlnit-o şi tata şi au venit înapoi în ţară. Tata e din Botoşani, din Hârlău. Iată aici şi invitaţia la căsătorie (Anexa 1).

S.O. : Da. Uitaţi-vă aici mama s-a născut în 26 aprilie 1886 şi tata în 1877, 25 iunie. Pe atunci nu exista o stare civilă precisă şi fiecare din locuitori îşi lua fel de fel de nume. Eu a trebuit să fac un act de notariat ca să identific numele lor.

S.O.: A fost comerciant, a avut un magazin de coloniale şi delicatese cum se numea atunci şi în marea criză economică, despre care se pomeneşte acuma, marea criză economică din 1929 a avut „marea cinste” în ghilimele bineînţeles să fie primul om care a dat faliment. El a fost o fire de boem care, deşi avea magazine şi trebuia să fie negustor, a dat pe datorie în dreapta şi în stânga fără să ţină seama. Fire de boem! Şi când a apărut criza, toţi datornicii lui la un moment dat n-au mai vrut să-i dea banii înapoi. Şi el pur şi simplu a dat faliment, fiindcă a rămas dator toţi banii pe care trebuia să-i dea la rândul lui. Dacă el n-a primit de la datornicii lui, n-a avut nici el şi în 1929 a dat faliment. Avea magazin de coloniale şi delicatese cum se numea atunci şi el aproviziona tot judeţul. Veneau la el fiindcă era un om cu mână largă. Şi de atunci am sărăcit şi am ajuns să nu avem asigurată nici pâinea cea de toate zilele. Ceea ce a făcut ca mai tărziu noi cei trei copiii să trebuiască să plecăm de acasă, fiindcă bietul tata n-a avut nici măcar posibilitatea să ia pâinea cea de toate zilele. Iar când au fost deportaţi erau săraci lipiţi pământului. Oameni care l-a vârsta senectuţii au fost ridicaţi şi deportaţi. Şi aşa cum v-am povestit a fost un abuz la abuz, fiindcă pe lângă faptul că deportarea în sine a fost un abuz – dar la asta s-au mai adăugat şi altele – ei nu figurau printre cei care trebuiau să fie deportaţi. Din oraşul Dorohoi nu trebuiau să fie deportaţi. Şi de aici au fost duşi şi deportaţi şi s-a întâmplat ceea ce v-am zis: tata a murit de tifos exantematic şi mama în cele mai cumplite chinuri cu picioarele umflate.

C.G. : Aş vrea să vă întreb mai multe despre familia dumneavoastră. Era o familie religioasă?

S.O. : Da. Mi-aduc aminte. Din copilărie mi-aduc aminte că la sărbătorile de toamnă… Eu am urmat şcoala primară. Culmea este că din copilărie mi-aduc aminte, fiindcă s-a imprimat mai mult în creierul meu tânăr de copil. Mi-aduc aminte mai multe amănunte decât în perioada care a urmat. Foarte curios. Parcă o anumită porţiune din creier, unde era imprimată perioada respectivă, a suferit probabil în urma accidentului vascular, dar din copilărie îmi aduc aminte că am urmat şcoala. Tocmai asta vroiam să spun: în perioada lui Carol al II-lea existau o libertate religioasă. De pildă în Dorohoi exista şcoala israelito-română în care copiii evrei se duceau şi învăţau…în care o jumătate de zi învăţau în limba ebraică. Eu când am terminat şcoala primară vorbeam curent ebraica.[1] Pe urmă am uitat-o. Şi când am intrat la liceu îmi aduc aminte că la un moment dat exista o oră în care evreii puteau să urmeze cursul de limba ebraică. Gândiţi-vă în timpul lui Carol al II-lea exista o libertate religioasă ireproşabilă. Şi îmi aduc aminte că la sărbătorile de toamnă era clădirea şcolii israelito-române şi... Toată populaţia evreiască era foarte credincioasă, mai credincioasă decât am văzut că au fost cei din Israel. Nu exista atunci, era literă de lege, toţi veneau la Templu şi se rugau toată perioada sărbătorilor de toamnă. Şi noi copiii, nu exista să nu mergem. Eram foarte religioşi. În Dorohoi era o mare populaţie, foarte numeroasă, evreiască şi fiecare avea sinagoga lui. În privinţa religiei nu exista nici o intoleranţă unii faţă de alţii, dar era o separare absolută. Nu mă miră separarea dintre evrei şi creştini. Îmi aduc aminte că evreii fiind foarte mulţi, aveau fiecare sinagoga lor. O mulţime de sinagogi. Dar tot aşa această manifestare de separatism exista şi pentru sinagogi. Eu de pildă mă duceam cu tata, care avea o sinagogă cu o încăpere care poate că era cât încăperea asta de mare. Dar era un anumit număr de persoane care erau numai ai sinagogii respective. Şi fiecare sinagogă îşi avea membrii ei şi nimeni n-a călcat niciodată în sinagoga celuilalt. Eu n-am călcat niciodată în sinagogile celelalte care erau foarte multe. Exista un sentiment de separatism de la sine înţeles.

S.O. : Nu n-aveau nume. Adică doar aşa a croitorilor, a… Dar nu-mi mai aduc aminte. De pildă, aia unde venea tata – mergea mereu – nu ţiu minte cum se numea. Erau încăperi în care încăpeau 20-30 de oameni.

S.O. : Acasă părinţii între ei vorbeau idiş în mod curent, dar ei vorbeau şi franceza. Şi îmi aduc aminte o scenă, astea de mai târziu nu le ţin minte, doar o scenă anume cu tata. Vorbeau, când eram mic copil, vorbeau între ei franceza când trebuia să fie ceva care să nu înţeleg eu. Când am început liceul – şi mie mi-a plăcut de la bun început, fiindcă auzeam vorbe în franceză în casă – şi când am început să învăţ franceza la liceu mi s-a părut oarecum familiară şi am fost primul la limba franceză. Şi odată, după ce am început cursurile de franceză la liceu, ţin minte că părinţii între ei au spus iar ceva în franceză şi eu am sărit cu gura: „Ai spus cutare, cutare.” Şi îmi aduc aminte şi acuma figura tatălui meu care când a auzit asta a rămas aşa cu un zâmbet jumătate dezamăgit, jumătate sadisfăcut. Din franceza lui a trecut pe o expresie strict neaoşă : „S-au dus boii dracului!” Când m-au auzit pe mine că am înţeles ce au vorbit între ei în franceză. Nu pot să uit această expresie aşa cu un zâmbet oarecum sadisfăcut, jumătate sadisfăcut, jumătate dezamăgit: „S-au dus boii dracului!”

S.O.: Nu. Mi-aduc aminte însă altceva, o altă scenă. Atunci când a avut loc bar-mitzvah bunicul dinspre mamă, despre care o să vorbesc mai mult, Aron Segal, cel care are multă corespondenţă, era de o zgârcenie faţă de care Arpagonul lui Moliere şi Hagi Tudose al nostru, al lui Delavrancea, ar păli de invidie dacă ar şti de isprăvile bunicului Aron Segal. Şi când am avut bar-mitzvah – atâta îmi aduc aminte de bar-mitzvah, numai atâta – a venit bunicul şi a ţinut el rugăciunea de dimineaţă şi stătea şi în timp ce se închina plângea şi plângea. Era obiceiul când venea un străin să facă o danie. A plecat fără să lase un ban şi comentau oamenii atunci că uite a plecat şi n-a vrut să lase nimic de zgârcit ce era. Ca să vă daţi seama cât de zgârcit era mi-aduc aminte că eram atunci…vedeţi din copilărie îmi aduc aminte foarte multe lucruri care mă uimesc şi pe mine. El avea un magazin aşa-zis de coloniale şi delicatese.

S.O.: Da. Fiindcă al doilea fiu al lui – mama a fost prima născută – a fost Haim Segal, care când a ajuns în Bucureşti a devenit Carol şi când s-a căsătorit a devenit Charles. O să vă arăt, fiindcă am despre el de spus câte ceva. El a făcut, a fost soldat în Primul Război Mondial şi a luptat în Regimentul 40 Călugăreni (Anexa 2). A fost şi rănit. Am pregătit nişte acte să vi le arăt prin care bunicul a fost autorizat – atunci a trebuit să aibă autorizaţie de deplasare – să se ducă să-l viziteze când a fost rănit în război (Anexa 3). Şi pentru asta a donat, el fiind şi mare cârciumar, o donat sticle de coniac, sticle de vin. Are şi scrisori de mulţumire (Anexa 4). Când a ajuns în Bucureşti a întemeiat o societate comercială care la un moment dat a făcut cheag, fiindcă a avut monopolul pentru importurile din Franţa cu apele minerale, cu băuturi, cu Vichy. Şi el aproviziona… Dumneavoastră nu cunoaşteţi, fiindcă probabil sunteţi prea tânără pentru asta, a fost un mare magazin unde-i Romarta acuma pe Calea Victoriei, magazinul Dragomir Niculescu, unde erau toate delicatesele din lume. Acolo a fost. În jos se continua cu Câmpineanu şi dincoace începea strada Regală. Acolo era Dragomir-Niculescu, cel mai mare magazin care era furnizorul curţii regale. Şi unchiul meu, Charles Segal, el aproviziona acest magazin cu toate bunătăţile din lume din care, când aducea – pentru că şi el era furnizorul curţii regale, era cel mai mare magazin de lux pentru elita Bucureştiului – lui Dragomir-Niculescu, trimitea câte ceva şi la moş Aron, lui taică-său. Şi în magazinul de coloniale şi delicatese, care era pe strada mare, găseai tot ce voiai. Şi era cunoscut ca atare: icre negre, caracatiţe, langustă, toate delicatesele care erau numai în Bucureşti. Şi ce se întâmpla? Dorohoiul era situat într-o regiune care era înconjurată de jur împrejur de latifundiile marilor moşieri: Pilat, Mavrocordat. Şi îmi aduc aminte că pe atunci erau două magazine în Dorohoi, cârciuma asta, magazinul de coloniale şi delicatese a lui bunicu’ şi vizavi era federală. La bunicul veneau naţional-ţărăniştii, Partidul Ţărănesc cum se numea atunci. Era un doctor Vereanu. Gândiţi-vă ce-mi aduc eu aminte din copilărie în mari amănunte! Şi vizavi era federalul, însă aduceau…unde veneau liberalii. Şi apropo de zgârcenia bunicului. Eu eram atunci un copil mic, un ţânc, eram un copil frumuşel şi eram luat pe genunchi de către boieri. Şi îmi aduc aminte era unul dintre ei, colonelul Ciolac. Şi la bunicul era o vitrină mare cu şocolată, numai cu pachete de şocolată. Şi într-o zi mă ia de mână, deschide vitrina – că era în formă trapezoidală – scoate cel mai mare pachet de şocolată şi mi-l dă: „Poftim.” Şi îi plăteşte. După ce pleacă el din magazin bunicul vine şi îmi ia pachetul şi îl pune la loc în vitrină. Asta nu pot s-o uit. Cât de impresionat am fost eu atunci! Pachetul pe care l-a plătit!

S.O. : Tot aşa îmi aduc aminte de altă scenă. Printre boieri era unul care avea dinţii scoşi în afară. Îl chema Mateescu, dar lumea îl poreclise Clonţul. Şi tot aşa, când erau toţi de faţă, mă ia pe genunchi şi mă întreabă: „Ştii cum mă cheamă pe mine?” Zic eu: „Da.” „Cum mă cheamă?” „Domnul Clonţul.” Şi când a auzit – îmi aduc aminte şi acuma scena – bunicul a deschis larg uşa. Din magazin era locuinţa în continuare: „Hai ieşi!” Şi eu am fost nedumerit de ce m-a alungat. S-a făcut o linişte de mormânt. Îmi aduc aminte scena asta. Vedeţi din copilărie îmi aduc aminte multe lucruri. Şi există o perioadă întreagă după aia în care am avut foarte mult de suferit şi din care nu pot să-mi aduc aminte lucruri foarte esenţiale. Ce e mai important din viaţa mea nu pot să-mi aduc aminte.

S.O. : Da erau mulţi evrei, dar nu era nici o formă de antisemitism. Însă, trebuie să spun asta, erau două comunităţi paralele care nu se amestecau între ele. Existau două societăţi sportive: Vulturii, a creştinilor, şi Macabi, a evreilor. Dar eu n-am călcat în viaţa mea şi nimeni nu mergea la terenul unde jucau fotbal vulturii şi nici nimeni de acolo nu călca la Macabi. Erau comunităţi paralele care nu se certau între ele, dar erau complet separate, nu se amestecau. Prietenii între creştini şi evrei nu existau.

S.O.: Prietenii ca atare. Fiecare îşi avea viaţa lui. Era o admosferă de toleranţă fără însă să se unească între ele.

S.O.: Colegi de liceu, dar prieteni ca atare nu. Şi îmi aduc aminte – m-a impresionat – când eram prin clasa a treia sau a patra de liceu a fost prima manifestare pe care…ne-a luat prin surprindere pe toţi. Era un coleg de liceu, Zahacinski, şi la sfârşitul liceului el cu încă vreo patru au început să strige şi să umble prin curtea liceului: „La sfârşitul anului moartea jidanului!” A fost pentru prima oară când s-a manifestat. Şi îmi mai aduc aminte de o manifestaţie antisemită în Dorohoi. De sărbătorile de toamnă există o zi în care lumea merge, ăsta este un obicei ritual, în care se duce la o apă curgătoare şi îşi goleşte buzunarele de firimituri. Nu ştiu ce înţeles are asta, dar îmi aduc aminte că evreii se duceau. Era la marginea oraşului, mai e şi acuma bineînţeles, râul Jijia. Dincolo de râul Jijia era un pod şi dincolo de pod era Trestiana şi Trestiana era un fel de deal, o suburbie cum ar fi acuma. Nu era altă localitate, tot Dorohoi, dar se numea Trestiana. Şi când era acea zi de sărbătorile de toamnă, se numea Taşlih[4], se duceau acolo, îşi goleau buzunarele şi pe urmă făceau o plimbare pe Trestiana în sus şi în jos ca un fel de ritual, sărbătoreau. Şi îmi aduc aminte într-un an că a fost pentru prima oară cănd locuitorii din Trestiana s-au manifestat antisemit. Au venit toţi şi au început să-i ia la bătaie pe evreii care se plimbau pe acolo. Şi câţiva ani de zile nu s-a mai mers.

S.O. : Pot să-mi aduc aminte că era prin ’31, ’32, ’33. Coincidea când a început să înflorească antisemitismul în România ca urmare a venirii lui Hitler la putere în ’32[5] că asta a influenţat. S-a născut curentul antisemit. Asta a fost printre primele manifestări antisemite din Dorohoi. Asta m-a impresionat. Încolo în liceu nu era nici o diferenţă între noi, dar nu eram prieteni. Eram colegi, dar nu prieteni. Evreii între ei, aveam grupul nostru de evrei. Era grupul de creştini, dar prieteni nu eram.

S.O. : Nu, nu existau cartiere evreieşti şi cartiere creştine. Dacă pe strada unde am fost eu erau mai mulţi evrei asta era o coincidenţă. Dar nu existau cartiere evreieşti şi cartiere creştine.

C.G. : Aveaţi vecini români, creştini? Cum vă înţelegeaţi cu aceştia ?

S.O. : Politicos, dar nu prieteni. Asta îmi aduc aminte. Nu vorbeam cu deferenţă. Eram buni vecini, dar nu prieteni. Nu eram niciodată la vreo petrecere împreună, la vreo ocazie. Vă spun îmi aduc aminte că am rămas cu această impresie: că n-am călcat în viaţa mea şi nimeni, nici un evreu nu călca pe terenul Vulturii, şi nici un creştin nu venea pe terenul Macabi. În schimb în fiecare sâmbăta după-amiază toată populaţia, vorbesc tineretul evreiesc, se aduna pe terenul Macabi. Era o grădină acolo.

S.O. : Da, era un fel de teren. Era terenul de fotbal şi pe lângă terenul de fotbal era o grădină în care venea tot timpul tineretul. Erau nişte nuci mari frumoşi, o grădină, un teren de popice şi se făceau chermeze. Apropo de chermeze ţiu minte că pe vremea aia, în copilăria mea – a rămas impregnată în minte – exista grădina publică din Dorohoi, în care sâmbăta seara se făceau chermeze, bătai de confetii şi lumea se ducea la chermeze sâmbăta seara şi exista atunci Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi – poate că mai există şi acuma – şi avea o fanfară celebră condusă de maiorul Ciocârlan. Şi în fiecare sâmbătă seara la chermeză era un pavilion unde venea muzica militară, o fanfară. Şi îmi aduc aminte că acest maior Ciocârlan avea o oarecare cultură muzicală. Au fost primele mele noţiuni de muzică, fiindcă el cânta cu fanfara lui arii celebre la vremea aceea din operete, lucruri pe care mai târziu le-am reîntâlnit şi ştiam despre ce este vorba. Atunci am reţinut numai melodia şi când le-am auzit mai târziu şi am început să ştiu ce e opera şi să am noţiuni de muzică, cunoştinţe ca atare, mi-am dat seama că asta am auzit-o la maiorul Ciocârlan. Fala oraşului Dorohoi era că ruda acestui Ciocârlan era mareşalul Ilasievici, care era mareşalul curţii regale în timpul lui Carol al II-lea. Dar altă figură celebră a oraşului era George Enescu. George Enescu avea o mătuşă de-a lui, mătuşă de sânge, doamna Tomaziu. Familia Tomaziu era din aristocraţia târgului şi el venea din când în când în vizită. Pentru dorohoieni el era conul Jorjac. Şi îmi aduc aminte că în timpul liceului a venit o dată. Şi lângă liceu era lipită – urma să fie mai târziu sala de cinema – sala de festivităţi a liceului. Ţiu minte că odată s-au întrerupt cursurile şi tot liceul, toţi elevii au fost duşi în sala de alături şi George Enescu a dat un concert la vioară. Noi bineînţeles că nu ştiam nimic, că ne-am plictisit toţi, dar a fost Conu Jorjac. Mi-aduc aminte asta că a fost George Enescu şi mi-aduc aminte şi acum cum arăta: stătea singur pe scenă şi ne-a cântat din vioară ceva. Pentru asta au fost întrerupte cursurile, fiindcă în treacăt fie spus se făcea o şcoală foarte serioasă şi în orice caz era disciplină în liceu, era un respect pentru profesori, pe care când am venit aici în Bucureşti nu l-am întâlnit. Era aici un libertinism al elevilor faţă de profesor care în Dorohoi nu era, era seriozitate. Şi îmi aduc aminte că între băieţi şi fete...că era liceul de băieţi Grigore Ghica şi era liceul de fete Regina Maria, care erau separate. Şi dacă un băiat, un licean era văzut că stă de vorbă cu o fată de la liceu era eliminat pe trei zile. Şi atunci eliminarea din şcoală era o pedeapsă pe care o suportam cu toţii cu greu. Aveam un deosebit respect pentru şcoală, pe care aici în Bucureşti nu l-am mai întâlnit.

S.O: Nu, eu eram printre elevii care învăţam uşor. Mi-aduc aminte că a fost un profesor de chimie, Dumitraşcu. Crăcănel, aşa îi spuneam noi. Şi îmi aduc aminte că odată în timpul orei lui de chimie erau pe atunci foiletoane cu aventurile lui Păturică. Apăreau romanele astea în foileton în fiecare zi care stricau gustul cititului. Şi eu în timpul unei orei de-a lui Dumitraşcu am citit aventurile lui Păturel şi nu ştiu cum am foşnit eu că el m-a prins şi a venit şi mi-a luat ziarul. S-a înfuriat rău: „La lecţia viitoare te ascult din toată materia!” Şi eu m-am pregătit, am luat toată cartea de chimie şi m-am pus la zi cu toate lecţiile. Cum a intrat în clasă la lecţia viitoare m-a scos la lecţie şi m-a luat pagină cu pagină. I-am pregătit tot, n-a putut să-mi facă nimic. Ţiu minte şi acuma ultima întrebare pe care mi-a pus-o: cum se numeşte drojdia de bere în denumirea latină. Şi am spus „Zaharómice cerevisis.” „Nu zaháromice cerevisis.” Asta e tot ce a putut să-mi spună. Şi n-a putut să-mi facă nimic şi am plecat la loc. Era hotărât să mă trântească, repetent, nu corijent. N-a putut să-mi facă nimic că i-am răspuns la toate lecţiile. Stătusem cu o zi înainte şi am repetat tot. Amintiri din liceu.

S.O. : Nu, învăţam foarte uşor. Mai mult m-a impresionat copilăria şi amintirile ei şi sufăr că nu pot să-mi amintesc o perioadă atât de importantă cum a fost cea din timpul războiului.

C.G. : Probabil pentru că a fost o perioadă foarte dureroasă aţi vrut s-o daţi uitării.

S.O. : Foarte dureroasă şi am avut şi acest accident vascular care m-a marcat foarte mult.

S.O. : Am plecat de acasă în 1936 şi am urmat aici – dar vreau să vorbim cât mai puţin despre mine – am urmat aici…Eu am făcut liceul inferior, cursul inferior la Dorohoi şi când am venit în Bucureşti un timp am avut o slujbă şi pe urmă am reluat liceul mai departe, am terminat liceul şi pe urmă prin forţe proprii, muncind şi nu ajutându-mă de părinţi, ci dimpotrivă din ce câştigam trimeteam acasă, am făcut şi liceul Lazăr şi am făcut şi doi ani de farmacie, dar n-am terminat. Însă pot să vă spun un lucru fără relevanţă pentru ceea ce urmăriţi dumneavoastră, că am trăit toate regimurile. Regimul regalist l-am prins, am trăit în timpul regelui Ferdinand. Am trăit perioada când a abdicat regele, viitorul rege Carol al II-lea, am trăit cât a fost Mihai I rege. Am trăit epoca în care a venit Carol în ţară din 1930 la 8 iunie şi aş putea să vă mai spun câte ceva din 8 iunie, dar nu ştiu dacă are relevanţă.

S.O.: Pot să vă spun din punct de vedere economic regele Carol al II-lea a fost un mare afacerist. A făcut ca în perioada respectivă să vină mari capitaluri. Atunci s-a clădit şi Palatul telefoanelor, care la timpul său a fost cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Şi în timpul lui, încetul cu încetul, s-a clădit şi bulevardul Brătianu cu blocurile care sunt acuma. Dar din punct de vedere cultural şi economic a fost cea mai înfloritoare perioadă a ţării. În timpul lui au luat fiinţă Fundaţiile Regale Carol al II-lea, s-a tipărit Enciclopedia Română din 10 volume, ceea ce nu s-a mai reeditat de atunci. O înflorire a fost şi pe linie literară. Marii scriitori, care au rămas şi până în zilele noastre, Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu, toată pleiada asta de aur atunci a înflorit. Erau edituri care îi tipăreau şi toată lumea era ahtiată după cărţile lor. Eu mi-am trăit copilăria, tinereţea pardon, în această perioadă. Când apărea o carte era smulsă, era citită. Ionel Teodoreanu cu La Medeleni… Şi toate astea au luat fiinţă şi s-au desfăşurat în timpul lui Carol al II-lea. Şi îmi aduc aminte că viaţa de toate zilele era foarte ieftină. Pe atunci în Bucureşti erau oltenii cu cobiliţe care veneau la fiecare gospodină acasă şi fiecare îşi alegea din coşurile lor, pe care le duceau pe umeri, tot ce voiai: peşte, brânză, păsări, ce voiai. Nu se ducea nimeni la piaţă că veneau oltenii şi fiecare gospodină avea oltenii ei şi ei la rândul lor aveau clienţii lor şi dădeau şi pe datorie. A fost o perioadă înfloritoare, după mine cea mai înfloritoare perioadă. A fost Carol al II-lea cum a fost, dar a adus înflorire. Şi o asemenea perioadă, deşi am trăit şi următoarele perioade, n-a mai fost. Nici acuma când e în plină democraţie! Nu ştiu dacă are relevanţă cu ceea ce eu…

C.G.: Ba are foarte mare relevanţă pentru că avem în felul acesta posibilitatea să facem comparaţia cum era viaţa înainte de începerea războiului şi cum a fost după.

S.O.: Au fost şi mari panamale, panamale cu afacerea Skoda, escrocherii. Dar a profitat regele care a venit cu o valiză în 8 iunie 1930 şi când a plecat, că a abdicat din cauza legionarilor, a plecat cu un tren cu 12 vagoane. I s-a permis să iasă cu trenul şi în acel tren între altele se afla o colecţie – cel puţin asta am auzit. A minţit cine mi-a spus şi mie, mint şi eu. Dar eu nu fac decât să vă relatez ceea ce îmi aduc aminte. A plecat cu cea mai bogată colecţie de El Greco. E adevărat că atunci când era la graniţe pe teritoriul românesc a fost atacat cu gloanţe trenul, dar a scăpat şi a plecat cu tot trenul dincolo de graniţă. De unde a făcut? Din afaceri. El a făcut afaceri şi a plecat cu avere. Dar a profitat toată ţara de pe urma lui. Astea sunt treburile pe care le-am trăit eu.

C.G.: Dar tot sub Carol al II-lea au fost adoptate şi primele măsuri antievreieşti.

S.O.: Asta ştiţi când? Când spre sfârşitul lui, când sub influenţa regimului care se înstăpânise în Germania au început să apară şi la noi ecouri. Atunci a trebuit să vină Carol şi sub impulsul vremurilor a trebuit să aducă la putere un guvern condus de Cuza-Goga care era literalmente antisemit. Ăsta a fost urmat…dacă îmi aduc bine aminte guvernul Tătărescu a fost ultimul guvern democrat şi după el a trebuit să cedeze guvernului Cuza-Goga, care a emis primele legi antisemite, dar nu Carol al II-lea. El a fost atunci sub vremi şi ca dovadă este faptul că după aia a trebuit să abdice. Iar regele Mihai I a fost un copil, care era numai cu numele, fiindcă ţara era condusă tot aşa numai nominal de către o regenţă – mi-aduc aminte Patriarhul României Buzdugan şi principele Nicolae…o regenţă de trei oameni. Dar puterea şi legile erau emise de către cei care erau la putere ca şefi ai guvernului. Şi după, dacă îmi aduc bine aminte, după guvernul Cuza-Goga a venit un guvern Gigurtu, pe urmă o venit cei ce se ştie.

C.G.: Cum v-a afectat viaţa proclamarea statului naţional legionar în toamna anului 1940?

S.O.: Păi eu eram atunci…Vă spun, aveam, dacă nu mă înşel...eu o perioadă am avut o slujbă şi din slujba asta am reuşit să fac faţă destul de bine din punct de vedere economic fiindcă, vă spun, standardul de viaţă al populaţiei era destul de ridicat.

S.O.: Da eram funcţionar la o fabrică de ciorapi, dacă nu mă înşel, dar nu îmi mai aduc bine aminte, numai după unele acte mai mi-aduc aminte de perioada respectivă. Dar amănunte nu mi-aduc aminte fiindcă, vă spun, am avut accidentul vascular şi perioade întregi sunt ca puncte negre în memoria mea din păcate. Mă uit la acte. Dacă nu avem actele care să-mi amintească de lucruri nu puteam nici măcar să-mi dovedesc cum am trăit şi ce am făcut în timpul respectiv. Aşa că din păcate nu pot să vă răspund cu precizări prea mari.

S.O.: Mi-aduc aminte că la un moment dat am…ţiu minte că o singură dată, mi se pare, am fost bătut la facultatea de farmacie, dar nu mai ţin bine minte, nu mai ţin minte. Ştiu că am fost bătut odată. Nu mai ţin minte şi nu vreau să vă induc în eroare. Dacă nu sunt sigur mai bine nu vorbesc. Eu am trăit rebeliunea din ianuarie ’41 şi despre ea îmi aduc aminte foarte bine. Pe vremea aia eu îi făceam curte Tiei [soţia dumnealui, n.m. C.G.]. Şi pe lângă faptul că am avut perioade în care eram la muncă, muncă obligatorie, am avut şi perioade în care am lucrat la slujbă, am avut slujbă. Şi obişnuiam în fiecare zi după ce terminam slujba să vin la Tia. Locuia atunci în Traian 21. Şi într-o seară, după terminarea serviciului, am venit spre ei şi nu i-am găsit acasă. Era o fată de serviciu care mi-a spus că au plecat la doamna mare, la mama mare, care locuia în Bravilor. Şi în drum spre strada Bravilor mi s-a întâmplat când treceam pe la Templul Malbin. În timp ce mergeam am constatat că dinspre partea ailaltă a străzii vine ca un fel de convoi. Nu mă prevenise nimeni pentru nimic, habar nu aveam ce se petrece. Şi am constatat cu stupoare – nu am înţeles nimic – că veneau în convoi încolonaţi, o coloană de vreo 20-30 de oameni, străjuiţi de vreo 2-3 persoane, cu feţe umflate, bătuţi şi m-am aşezat pe marginea trotuarului cu mâinile la spate şi stăteam şi mă întrebam ce e aia. Şi am văzut coloana respectivă că a intrat în Templul Malbin care era chiar acolo. M-am dus să mă uit, am observat şi am plecat. Când ajung la poartă la mama mare, unde era şi familia Pelz, bat la poartă şi văd că iese cineva şi îmi face semn: „Doamne!” „Ce vă miraţi aşa?” Când intru înăuntru: „Păi da tu ştii ce se petrece?”, „Nu. Ce?” „Păi e rebeliune.” Şi i-am spus: „Uite păi ăia sunt evrei care au fost bătuţi, au fost duşi în Templu acolo. Dumnezeu mai ştie dacă mai scapă, habar n-am.” Nu le-a trecut nimănui prin minte din cei care păzeau convoiul şi care îi duceau acolo că un evreu poate să stea la marginea drumului şi să se uite nepăsător la ceea ce se petrece ca la o curiozitate. Abia când am ajuns acolo mi-am dat seama ce se întâmplă şi am aflat ce este. Pe urmă am avut posibilitatea să ajung – nu mai ţiu minte în ce împrejurări – am avut posibilitatea să ajung undeva pe şoseaua Bonaparte, cam pe lângă cazarma pompierilor şi la un moment dat, asta a doua sau a treia zi, nu mai ţiu minte, am observat că au început să şuiere gloanţe şi lumea s-a adăpostit. Începuse controversa între legionari şi trupele mareşalului Antonescu, trupele de stat. Şi îmi ţiuiau gloanţele pe la urechi şi eu nici nu mi-am dat seama. Când am văzut că alţii în jurul meu se trântesc la pământ atunci mi-a spus cineva de lângă mine: „Păi astea sunt gloanţe, păziţi-vă!” Aşa am trăit eu rebeliunea din ’41. Mai mult nu pot să-mi aduc aminte fiindcă am avut accidentul cerebral. În continuare ştiu, mi-aduc aminte, când am fost la familia Peltz, că ei s-au refugiat şi în timpul cât au fost refugiaţi la mama mare, mama doamnei Peltz, în cursul aceleiaşi nopţi au venit legionarii la ei acasă şi l-au căutat pe Peltz. Bineînţeles nu l-au găsit, dar, în schimb, au golit toată casa cu tot ce era: provizii, radio. Şi îmi aduc aminte că după ce s-au liniştit lucrurile guvernământul a făcut o expoziţie, un fel de expunere în care au fost adunate toate lucrurile care au fost prădate de cei care au prădat casele. Şi fiecare din cei care au avut de suferit pagube se duceau şi îşi recunoşteau lucrurile. Familia Peltz nu şi-a recunoscut decât un radio şi pe ăla l-au luat înapoi acasă. Dar din celelalte nu şi-au mai găsit nimic. Şi bineînţeles după ce s-au liniştit lucrurile familia Peltz s-a reîntors acasă, dar mai târziu au fost evacuaţi din casă şi s-au reîntors abia mult mai târziu când le-a fost retrocedată casa. Şi acolo am locuit eu pe urmă încă 10 ani de zile după ce m-am căsătorit cu Tia. Astea sunt amintiri din timpul rebeliunii. Din păcate nu pot să-mi amintesc mai mult, fiindcă vă spun am un hiatus în minte pentru tot ce s-a întâmplat. Din actele acestea pe care vi le-am arătat nu mai ţiu minte nici cum au ajuns la mine.

C.G.: Românii vă mai aduceţi aminte cum au reacţionat în timpul rebeliunii legionare? Care a fost atitudinea acestora, a românilor?

S.O.: Era admosfera generală, fiindcă ştiţi în asemenea împrejurări lumea vorbeşte şi are mentalitatea pe care o utilizează guvernul. Era o admosferă generală antisemită. Era mentalitatea generală. Asta-i mentalitatea. Când au fost comuniştii la putere majoritatea, mai ales la început, majoritatea a ţinut cu guvernul. Când au fost legionarii la putere majoritatea a ţinut cu legionarii, cu guvernul legionar. Când a fost mai târziu guvernul Antonescu au ţinut cu autoritatea care e la putere. Şi asta s-a întâmplat şi se întâmplă şi în zilele noastre. Numai că acuma e democraţie şi unii ţin cu un partid, alţii cu altul. Dar atunci nu era aşa. Atunci era un regim totalitar.

S.O. : Nu am avut nici o legătură. Pogromul din Bucureşti l-am trăit. Şi pogromul din Dorohoi iarăşi.[6] Mi-aduc aminte sub aspectul ăsta că – ţiu minte doar atât – unul din „eroii”, în ghilimele eroii pogromului din Dorohoi a fost un fost vecin de-al nostru, locotenentul Bercovici, Emil Bercovici, care a fost împuşcat, nu mai ţiu minte în ce împrejurări şi când a fost el înmormântat – era atunci în armată – la înmormântarea lui în timp ce avea loc înmormântarea la cimitirul evreiesc din Dorohoi, dar nu sunt sigur prea mult de astea toate, trupele în retragere au trecut prin faţa cimitirului şi au început să-i împroaşte cu gloanţe pe cei care au fost la înmormântarea locotenentului, ce era atunci, Bercovici, Emil Bercovici, pe care l-am cunoscut bine. Amintiri din copilărie. Însă ceea ce am ajuns să spun cu mult regret, dar trebuie s-o spun, am ajuns să regret că părinţii mei nu s-au numărat printre victimele pogromului de atunci care au fost împuşcaţi şi au sfârşit într-o clipă. Am ajuns să regret că nu s-au numărat şi părinţii printre ei ceea ce i-ar fi cruţat de oroarea chinurilor în care şi-au găsit sfârşitul mai târziu.

C.G. : Mi-aţi arătat stelele galbene.[7] Sunt cele pe care le-au purtat…

S.O. : Nu ştiu cum au ajuns la mine, nu-mi aduc aminte. Dar scrie ştampilă Dorohoi, oraşul Dorohoi (Anexa 20).

C.G. : Cineva din familia dumneavoastră s-a numărat printre victimele pogromului de la Dorohoi ? Nu părinţii. Alţi membrii ai familiei dumneavoastră.

S.O. : Dar nu mai am. Noi am fost o singură familie. Erau părinţii şi cu noi copiii şi când s-a întâmplat au rămas singuri în Dorohoi, fiindcă fratele meu era în Bucureşti.

S.O.: Nu. În schimb am avut o soră care şi ea a fost în Bucureşti, tot aşa plecând de acasă. Şi partea ei de participare, de suferinţă la pogrom s-a rezumat la faptul că atunci când au intrat ruşii…Ea s-a căsătorit şi a trăit în Cernăuţi. Şi când au reintrat ai noştrii în Bucovina s-a instituit în timpul mareşalului Antonescu un ghetou. Ştiu că ea a trăit în ghetou şi a reuşit până la urmă să scape din gheto şi a scăpat cu viaţă. Partea ei atât a fost, a surorii mele. Ea este înmormântată în Germania. A plecat în Germania, fiindcă soţul ei era de origine de acolo şi şi-a făcut studiile în Germania. Avea relaţii acolo şi au plecat în Germania, în oraşul Dusseldorf. Şi este singurul mormânt din familie. După ce s-au deschis graniţele în timpul comunismului, s-au făcut mari diligenţe şi mi s-a permis să mă duc s-o vizitez pe ea o singură dată în ’69. M-am dus şi-am vizitat-o şi ţiu minte că pe atunci, în timpul comunismului, cumnatul meu a făcut parte din patidul german al lui Genscher, care a fost ministru de externe. Şi într-o perioadă – cum era atunci în timpul comunismului – fie că venea câte o delegaţie la noi, fie că de la noi mergeau la ei, se mai deschideau baierele graniţelor şi atunci ţiu minte că cumnatul meu a intervenit chiar la Genscher şi mi s-a aprobat să plec în Germania ca turist şi am fost şi am văzut-o. A fost singura dată când am întâlnit-o pe sora mea în viaţă. După doi ani ea a murit. Şi am mai fost după aia în Germania, dar a trebuit să mă întorc. Pentru mine plecarea în Germania era pelerinaj la mormântul ei, singurul mormânt din familie. Ceilalţi au toţi morminte necunoscute. Şi bineînţeles că eu am să am parte de mormântul unde am pus placa memorială. N-am ştiut unde să pun această placă memorială. Din aproape în aproape am ajuns la soluţia că singurul loc unde aş putea să pun această placă memorială este la viitorul mormânt al meu.

C.G. : Dumneavoastră aţi fost într-un lagăr de muncă sau aţi făcut parte dintr-un detaşament de muncă?

S.O. : Da dintr-un detaşament de muncă din care nu-mi aduc aminte decât că am undeva scris. Parcă a fost o carieră de nisip, dar nu sunt sigur, o carieră de nisip mi se pare că a fost. Însă nu tot timpul. Eu mai aveam posibilităţi – aşa a fost ordinul meu de chemare –, am prestat şi muncă obligatorie, dar au fost şi perioade în care am putut să muncesc să câştig. Fiindcă de ce vă spun? Ceea ce îmi demonstrează asta, fiindcă memoria nu prea mă ajută, a fost faptul că am găsit chitanţele prin care am reuşit să trimit părinţilor mei, care erau în Transnistria, ajutoare în bani.

S.O. : Nu-mi mai aduc aminte. Undeva în Bucureşti, precis în Bucureşti. Carieră de nisip, asta îmi aduc aminte. Mi se pare că a mai fost şi un alt loc unde am lucrat. E o perioadă în care pur şi simplu e un con de umbră în viaţa mea. Am de suferit foarte mult din cauza aceasta. Norocul meu că au rămas acte.

C.G. : Deci n-aţi putea să-mi spuneţi cum reacţionau oamenii, trecătorii de pe stradă când vă vedeau ?

S.O. : Ca de obicei: erau oameni cumsecade şi erau oameni care cântau cu lupii, urlau cu lupii. Ca să vă spun de admosferă nu pot.

C.G. : Aţi fost obligat la plata unor contribuţii în bani sau în natură?

S.O. : O păi am un dosar întreg. Acolo sunt contribuţii în bani, în obiecte, e un dosar aproape. La toate am fost, am răspuns la toate n-am rămas dator cu nimic Cât mi s-a scris că sunt impus atât am plătit (Anexa 5).

S.O. : Obiecte, cămăşi, dar scrie acolo. Nu mă întrebaţi pe de rost că nu mai ţin minte, au trecut ceva anişori de atunci: bani şi obiecte, contribuţii în bani, taxe militare.

C.G. : Şi aţi putut să suportaţi aceste contribuţii în bani şi în natură?

S.O. : Da fiindcă, vă spun, eu atunci lucram şi alterna perioada de muncă obligatorie cu perioada în care puteam să lucrez. Şi mai e ceva care mă interesa foarte mult: am lucrat foarte mult ca să pot să adun bani să le trimit şi chitanţele le mai am.

C.G. : Am văzut printre aceste chitanţe şi una care atesta plata pentru construcţia Palatului Invalizilor.

S.O. : Da. A fost o perioadă. Eu nu-mi aduc aminte, dar ştiu că la aia s-ar putea foarte bine, dar prin cât îmi aduc aminte prin ceaţa timpului, că aia nu-i privea numai pe evrei – contribuţia pentru Palatul Invalizilor. Dacă nu mă înşel – e mai mult o impresie, decât o amintire – cred că aia a fost o contribuţie dată de întreg poporul român, nu numai de evrei, aia cu Palatul Invalizilor (Anexa 6). Dar în schimb celelalte taxe erau specifice populaţiei evreieşti, taxele militare, contribuţia în obiecte şi câte or mai fi fost. [8]

C.G. : Taxe pentru scutirea de muncă obligatorie nu aţi plătit? Adică nu puteaţi să plătiţi taxe care să vă scutească de această muncă obligatorie?

S.O. : Nu, nu aşa ceva nu era. Să prestezi cum s-ar spune muncă obligatorie în bani. Nu aşa ceva nu exista.

C.G. : În Bucureşti nu. Dar în afară? De exemplu Emil Dorian povesteşte în jurnalul său că în timpul bombardamentelor din Bucureşti populaţia evreiască nu putea să părăsească Bucureştiul.

S.O.: Nu-mi aduc aminte. Am fost aici, am suportat toate bombardamentele când stăteam în adăpost – asta îmi aduc aminte – şi ne rugam: „Dă Doamne să plece la Ploieşti!” Auzeam, vedeam valul cum venea, se întuneca orizontul de avioane şi stăteam în adăpost şi ne rugam „Du-i, Doamne, la Ploieşti!” Că ăla era un obiectiv principal. Îmi aduc aminte – asta mi-a povestit-o însă fostul meu socru, Peltz. Povestea că în 4 aprilie când a fost bombardamentul în Calea Griviţei – asta din păcate e autentică – printre dărâmături un om a fost îngropat în morman de zidărie şi a rămas numai capul afară cu o pălărie. Şi striga ca din gura de şarpe. Şi a trecut unul pe acolo, i-a luat pălăria şi a plecat mai departe. Asta e autentică din păcate, mi-a povestit-o fostul meu socru.

C.G. : Existau restricţii privind aprovizionarea cu alimente impuse populaţiei evreieşti ?

S.O. : Asta nu-mi aduc aminte să fi fost. După câte ştiu eu nu-mi aduc aminte să fi fost. Poate or fi fost, dar nu-mi aduc aminte.

C.G. : Nu vă mai aduceţi aminte de vreun incident sau dimpotrivă de un gest de omenie, de într-ajutorare din partea celorlalţi ?

S.O. : Mi-aduc aminte că cei cu care veneam în contact erau oameni normali. Adică eu personal nu am simţit decât că erau oameni normali. Nu pot să acuz pe nimeni şi nu vreau să acuz. Era politica guvernului şi cu asta basta. Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos în privinţa asta.

C.G. : Nu ştiţi cine vă asigura hrana, alimentele, asistenţa sanitară ?

S.O. : Nu. Ştiu că pe urmă am fost chemat şi la zăpadă. Am găsit – o am pe aici pe undeva – o adeverinţă, un petec de hârtie oficial, tipărit: a fost la zăpadă în perioada respectivă (Anexa 7). Astea au fost floare la ureche pe lângă ce am trecut. Ştiu însă că am găsit acte în care mi-am făcut control la plămâni – eram prin ’40-’41 – şi nu mi s-a găsit nici o leziune. Pe urmă prin ’42-’43 am găsit un act în care am fost trimis de la detaşament la control şi m-au găsit bolnav de tuberculoză atunci în perioada respectivă. Am acte pentru asta (Anexa 8). Nu-mi mai aduc aminte, dar pe urmă m-am îmbolnăvit de tuberculoză, asta ştiu fiindcă am avut de pătimit, am avut de pătimit toată viaţa. Fiindcă pe vremea – astea nu sunt lucruri relevante – pe vremea aia tuberculoza se trata cu pneumotorax şi mi s-a instituit pneumotoraxul care practic mi-a scos din funcţie jumătate din plămân şi toată viaţa am avut de suferit în privinţa asta. Dar nu-mi place să vorbesc despre mine când există în familia mea cinci oameni care au murit în asemenea împrejurări cumplite. Ceea ce spun eu este ceva banal. Şi vă spun, nu vă supăraţi, dar nu-mi place să vorbesc despre persoana mea.

C.G. : Vă înţeleg, dar nu sunt de acord cu dumneavoastră că este ceva banal.

S.O. : Mă rog, asta vă aparţine dumneavoastră. Eu aşa mă simt. Dar vă spun mă simt oarecum vinovat că părinţii mei au fost singuri şi au sufeit ceea ce au suferit. Adevărul este că eu a trebuit să plec de acasă ca şi ceilalţi, fiindcă tata sărăcise, nu avea cum să ne asigure nouă copiilor lui pâinea cea de toate zilele. Şi de aceea am plecat de acasă. Iar ei când au fost ridicaţi au fost săraci lipiţi pământului. Eu totuşi v-aş ruga, persoana mea nu prezintă interes şi eu sufăr de idiosincrazia publicităţii, aşa că v-aş fi recunoscător dacă am vorbi cât mai puţin despre persoana mea. Am atâtea şi sunt covârşit de ce s-a întâmplat familiei mele, încât eu nu prezint nici un fel de importanţă în comparaţie cu ce s-a întâmplat cu ei. Din familia mea cinci persoane au murit în lagăre, fiecare în alte condiţii, în alt loc, în alte împrejurări. Şi după ce o să aflaţi despre toţi ceilalţi o să constataţi un lucru: că într-o singură familie printr-un tragic concurs de împrejurări se găsesc reunite variile forme în care s-a manifestat Holocaustul în România. De pildă părinţii – să încep cu ei – ei au fost deportaţi în Transnistria din oraşul Dorohoi. Or ce s-a întâmplat? Ordinul de deportare al autorităţilor centrale care guvernau atunci ţara a fost ca să fie deportaţi evreii din Bucovina, iar Dorohoiul care se afla în imediata apropiere… Fiindcă nu au fost deportaţi numai evreii din Bucovina, ci şi din ţinutul Herţei, fiindcă trupele ruseşti…recte se hotărâse să fie deportaţi evreii din ţinuturile care au fost ocupate de ruşi. Or Dorohoiul n-a fost niciodată ocupat de ruşi, fiindcă a fost totdeauna din Vechiul Regat. Dar autorităţile din Dorohoi care erau în felul lor antisemite au profitat de confuzia care domnea atunci şi cu de la ei putere au extins spaţiul de deportare şi pentru evreii din Dorohoi.[9] Şi s-a organizat un convoi şi al doilea. Când să ajungă şi la al treilea convoi vestea a ajuns la urechea Centralei din Bucureşti şi au sistat deportările din Dorohoi. Pentru părinţii mei însă a fost prea târziu. Ei au fost deportaţi şi nimeni nu s-a gândit că datorită faptului că au fost deportaţi din greşeală să fie aduşi înapoi. Eu ţineam corespondenţa cu părinţii din Dorohoi. Îi ajutam material.

Iată de pildă aici din cărţile poştale : Dragă Silviu, - asta-i în lunile care au precedat deportarea, ăsta-i scrisul lui tata. Domnului Silviu Oişiovici, Bucureşti, strada Traian 21. În Traian 21… dumneavoastră probabil că nu ştiţi că sunteţi prea tânără, n-aţi auzit probabil de scriitorul Peltz.

S.O. : Cel care a scris Calea Văcăreşti.[10] Eu am fost căsătorit cu fiica lui, Tia Peltz, pictoriţa. Şi am locuit aici în Traian 21, asta e adresa lui Peltz. Iată ce mi-au scris părinţii mei. Dacă vă interesează?

S.O. : 11.10. 1941 – câteva zile mai târziu au fost deportaţi – Ieri am primit lampa şi azi am primit şi telegrafic 500 de lei de la tine. Vă daţi seama dacă a trebuit să trimit o lampă din Bucureşti, lampă de gaz ! De câte ori nu ţi-am scris să nu trimiţi telegrafic că aici în oraş în cazul cel mai rău nu sunt pierdut că am la cine să mă împrumut. Te rog răspunde-mi la ultima scrisoare. Te sărut, tata! Şi continuă mama : Complimente cuscrilor şi sărută pe Tia! Tia e soţia mea, eram căsătoriţi. Dragă Silviule, îţi mulţumesc foarte mult pentru mandat şi lampă şi îţi doresc din nou să fii sănătos cu toţi membrii noii tale familii şi feriţi de nevoi. Te rog mult răspunde-mi la scrisoare şi recomandata din 30/9. Copiii ne scriu – copiii sunt sora mea şi soţul ei din Cernăuţi – că au primit veşti de la tine şi de la Charles veşti bune. De altfel slavă Domnului că sunteţi sănătoşi. Să vedem ce mai fel de veşti vom primi de la ei. Scrieţi-ne totul detaliat despre tine şi ai tăi (…).Dorim veşti bune! Acuma tata următoarea scrisoare din 9. XI 1941 : Dragă Silvi ! Ţiu să-ţi comunic că chiriaşul nostru – vecinii – împreună cu toţi cei din provincie au plecat azi, iar noi cred că vom pleca miercuri sau joi – deportarea – în orice caz să nu mai trimiţi – bani – şi să nu ne mai scrii până nu vei avea altă corespondenţă din partea-mi. Cartea ta poştală din 11.X am primit-o abia ieri. Noi suntem slavă domnului bine sănătoşi, dorim numai să putem trece uşor voyajul. De voi ne necăjim mai mult. Te sărut tata. Mai scrie şi mama aici. După atâta vreme e scrisul şters: Dragă Sylviu! Ţi-am spus la cartea poştală precedentă care sper c-ai primit-o că noi îţi vom scrie mereu, însă nu ştiu acum de-ţi vom putea scrie regulat, te rog nu fii dezolat. Ei mă liniştesc pe mine! Şi odată cu cartea ta poştală am primit şi una de la „copii” din 3 curent; ne scriu că aşteaptă veşti actuale de voi şi sunt slavă Domnului sănătoşi. Să n-ai nici o grijă de noi că suntem sănătoşi. Ţi-am confirmat şi cei 500 lei. Am auzit că şi voi veţi fi vecini cu noi – se spunea atunci că vor fi deportaţi toţi evreii din România şi cei din Bucureşti. Vă sărut cu drag mama (Anexa 9). Următoarea carte poştală am primit-o din Transnistria lagărul Moghilău cu data de 19 noiembrie 1941. Iat-o aici. Am mai trimis o carte poştală care, după cum se vede, mi-a venit înapoi fiindcă scrie după plecare şi este scris retur, ştearsă adresa şi scrie retur. Iată ce le-am scris ca să vedeţi culmea ironiei: Bucureşti 10 noiembrie [1941], Dragii mei, - a doua zi ei au fost deportaţi. Azi e o zi fericită. Am primit poşta şi de la dumneavoastră şi de la Tuţa şi [nu se înţelege, n.m. C.G.] şi de la Puiu. Cred că între timp aţi primit cartea poştală cu anexa de răspuns – fiindcă eu le trimiteam o carte poştală că n-aveau bani nici de poştă şi le trimiteam o carte poştală cu adresa mea retur că n-aveau bani să ia o carte poştală – cât şi cea următoare. Scrisoarea încă n-am terminat-o şi nu mă pot hotărî s-o trimit la jumătate cu toate că tot ce m-aţi întrebat v-am răspuns în prima carte poştală. Tuţa mă întreabă de adresa Sidoniei. Vă rog pe dumneavoastră care puteţi s-o întrebaţi pe Sabina sau pe Eti să căutaţi s-o aflaţi şi să mi-o scrieţi mie sau ei. Eu i-am scris că s-a măritat cu un băiat bogat fiindcă mi se pare că aşa mi-aţi spus când am fost ultima oara acasă. Fotografia e aceeaşi care o aveţi şi dumneavoastră. Mâine vă trimit un mandat de 300 de lei şi o să vă mai trimit şi joi. Să-mi ajute Dumnezeu să vă pot trimite mai mult şi să am veşti bune de la dumneavoastră. Culmea ironiei! Puiu îmi scrie că e bine sănătos. Tuţa vrea să vă scrie şi ea de aceea închei cu multe sărutări dragi, Sylviu. Are mare importanţă asta că scrie după plecare şi returul este abia vizibil (Anexa 10).

Au fost deportaţi şi a început calvarul la Moghilău, lagărul Moghilău. Şi iată aici o carte poştală primită din lagăr.

S.O. : Şi aici este 26 noiembrie, Silviu Oişiovici Traian 21. : Dragă Silviu! Suntem aici de sâmbătă, suntem bine sănătoşi, ne este bine, dar bineînţeles lui… cutare care a murit, dar au şters – îi este mult mai bine – celui care a murit, dar au şters.

S.O. : E o rudă a noastră pe care eu am identificat-o la timpul său, dar acuma nu mai ţiu minte. S-au referit la cineva care a murit. Să nu ne trimiţi nimic numai complimente ce ne-a trimis Charles – adică bani – lui Tuţa, însă numai prin ocazie la Comunitatea izraelită Moghilău pentru S[igmund] Oişiovici. Caută să ne parvină cât mai curând posibil că suntem tare îngrijoraţi. Vă sărută pe toţi, Tata. Astea toate ei le scriau sub cenzură şi acuma încă treacă meargă, dar la cele ulterioare nu aveau voie să scrie decât 6 rânduri într-o carte poştală. Dragii mei am plecat joi şi sămbătă 15 am ajuns aici. Nu ştiu ce să vă scriu întăi. Vă rog pe voi, rugaţi pe Charles – Charles era unchiul cel bogat din Bucureşti, dar care nu i-a păsat deloc de ei, nu i-a ajutat niciodată – să facă ceva pentru noi. Din suflet vă rog. Sărutări mama. Asta-i cartea poştală (Anexa 11) . Ei nu au primit nimic în tot acest timp.

Tata care a fost oarecum predispus la ce avea să urmeze…eu vreau să mă refer la faptul că el a luptat şi în Primul Război Mondial şi ceea ce ştiu din povestirile lor este că s-a îmbolnăvit şi atunci de tifos exantematic şi mama i-a dus mâncare în ceea ce s-a numit atunci lazaret. Erau concentraţi într-un lagăr a celor bolnavi de tifos exantematic şi i-a dus mâncare, deci tata era oarecum slăbit, predispus trupeşte. Câteva luni după aceea ei au plecat, au fost duşi în noiembrie 1941 din al doilea convoi. Şi în februarie a anului 1942 tata a murit de tifos exantematic în Moghilău[11]. Nu ştiu unde a fost înmormântat, dar ştiu data exactă fiindcă mama a reuşit să-mi trimită pe un petec de hârtie, pe care îl am şi acuma, câteva veşti, între altele – ceea ce m-a interesat mai mult din punct de vedere a datei: Tata a murit la 22 februarie anul ăsta bolnav. Prin cineva, nu mai ţiu minte cum, vă daţi seama! Eu trebuie să vă spun că am avut un accident vascular şi o bună perioadă din vremea respectivă e cufundată în întuneric. Nu mai ţiu minte cine mi l-a adus. Între altele ce se mai poate descifra, vă daţi seama la distanţă din ‘942 până acuma! Ce am reuşit să descifrez: Dragă Silviu am aflat abia acum…(o vrut să spună că o parte din evrei au rămas în Dorohoi, n-a fost urmată de ceilalţi) Află deci că tata a murit bolnav la 22 februarie şi trăiesc după boală în cea mai neînchipuită mizerie, având grabnică nevoie de ajutor căci aici este mare scumpete de viaţă. Vă rog din tot sufletul apelaţi la fraţii mei, eu neştiind situaţia voastră actuală. V-am rugat prin nenumărate cărţi poştale recomandate, neavând bani pentru telegramă şi vă implor şi acum nu vă gândiţi mult că mai am poate zile de trăit. De-abia mă ţiu pe picioare. Asta se poate citi din acest petec de hârtie, pe care dacă doriţi vi-l pot da cu mare strângere de inimă (Anexa 12). Tata a murit bolnav la 22 februarie şi am aflat pe urmă de la cineva care a fost cu ei că a avut tifos exantematic. Mama a fost cu picioarele umflate, probabil o artrită, şi nu se putea mişca din loc. Altă carte poştală în care se respectă cele 6 rânduri: Domnului Silviu Oişiovici strada Traian 21, Moghilău 25 VII 1942. Scumpul meu Silviu v-am scris de câteva ori însă nu ştiu dacă aţi primit rugându-vă din tot sufletul pentru ajutor sau pentru strictul necesar mai ales că am nevoie de câteva masaje la picioare care costă 30-40 de mărci că nu pot păşi că-s umflate. Vă implor şi vă mulţumesc din suflet, mama. Rog grabnic că vine tare greu. Şi uitaţi-vă adresa: domnului Silviu Oişiovici cenzurat (Anexa 13). Încă ceva. Mama a scris asta din Moghilău, dar uitaţi-vă aici e un scris. Cartea poştală e scrisă cu creionul. Lagăr şi adresa asta sunt şterse aici şi adăugat cu chimic alt scris. Ceea ce înseamnă că ăştia au vrut să…Şi aici scrie aşa : Lagăr spital Moghilău. Nu există aşa ceva. Dar ăştia au vrut să se vadă că…

S.O. : Nu era. Şi asta am vrut să vă arăt, scrisul ăsta al cărţii poştale. E scris cu creionul şi aici se vede după faptul că e şters că atunci când a scris cu chimic de umezeală...uitaţi-vă cum arată scrisul chimic. Ăsta e scris cu creionul şi ăsta cu chimic. Şi e alt scris. Deci cei care au cenzurat au şters şi au scris altă adresă de retur pe care scrie lagăr spital care nu exista. Este şi ăsta un document. Iată aici o scrisoare pe care a scris-o mama de acuma după moartea tatei [8 august 1942 din Moghilev, n.m. C.G.]: Scumpul meu Sylviu ! Noi am primit prin Centrala 81 jum mărci şi 36 de la tine probabil şi de la dl. Peltz. Vă mulţumesc din tot sufletul şi vă rog cât de des posibil trimiteţi să pot avea strictul necesar. Rog mult scrieţi-mi să am mângâiere. Vă sărut, mama.[12]

Autorităţile care guvernau lagărul din Moghilău, unde oamenii mai erau trimişi la muncă, pe cei care erau inapţi de muncă îi expediau într-un aşa-numit lagăr de exterminare – Peciora, unde erau pur şi simplu trimişi să moară. Nu exista nimic organizat pentru ei. Peciora era o localitate părăsită de ruşi în retragere şi de populaţie. Şi ei s-au adăpostit – asta ştiu de la o vecină care a fost cu ei, fiindcă deportarea din Dorohoi s-a făcut pe străzi. Şi o vecină de stradă, care era mai tânără şi mai rezistentă, a reuşit să supravieţuiască, s-a întors înapoi şi am aici şi declaraţia ei. Dar vreau să vă spun numai atât că ea mi-a relatat că în Peciora nu exista nici un fel de autoritate, fiecare era lăsat de capul lui. Şi ei au găsit o casă, vecina asta şi cu mama, care nu se putea mişca fiindcă avea picioarele umflate – din cauza asta a şi fost trimisă în lagărul de exterminare din Peciora. Au găsit o casă părăsită din care ruşii care au mai rămas...În localitatea Peciora au mai rămas numai bătrânii care nu se puteau mişca şi eventual foarte puţini copii. Printre aceşti locatari rămaşi acolo vecina asta mi-a povestit mie că se ducea la cerşit prin casele oamenilor şi mi-a povestit că de câte ori căpăta câte un codru de pâine păstra câte o bucăţică să-i ducă şi mamei. Şi mama aşa şi-a sfârşit zilele în lagărul din Peciora într-o casă părăsită fără uşi, fără ferestre pe care le-au furat ruşii care au rămas acolo. O ruină de casă. În cumplita iarnă din ‘942 a murit bolnavă de foame şi îngheţată de frig. În cumplita iarnă a anului 1942. Aşa a murit mama. Asta a fost cu părinţii. Cea mai cumplită moarte a fost a mamei mele. Am aici o declaraţie a vecinei despre care v-am spus că a supravieţuit.: Declaraţie, Subsemnaţii, Cojocaru Mendel-Leib din oraşul Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16, posesor al buletinului de identitate seria A, nr. 941344 eliberat de Miliţia raionului Dorohoi sub nr. 9322 şi Cojocaru Liba din oraşul Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16, posesoare a Buletinului de identitate Seria LC nr. 013955 eliberat de Miliţia Judeţeană la 14 septembrie 1949, declarăm pe a noastră răspundere că am cunoscut foarte bine pe domnul Zalman (numit şi Zalman-Eli şi Sigmund) Oişiovici şi pe Raşela (numită şi Rosa) Oişiovici ambii din Dorohoi care au fost deportaţi în Transnistria la data de 11 noiembrie 1941 de unde nu s-au mai întors deoarece au decedat în perioada cât au fost deportaţi. Despre domnul Zalman Oişiovici ştiu că a murit de foame şi frig în localitatea Moghilău, iar despre soţia lui Oişiovici Raşela ştim că a murit la scurt timp după decesul soţului ei în localitatea Peciora de lângă Moghilău unde a fost trimisă să moară deoarece din cauza inaniţiei devenise imobilă. Drept care dăm prezenta declaraţie spre a servi la necessitate (Anexa 15).

Şi ea a fost până în ultima clipă lângă mama. Am întâlnit-o după ce s-a întors în Dorohoi. Odată am plecat la Dorohoi, nu mai ţiu minte în ce an, şi am reuşit să stau de vorbă cu ea şi mi-a spus. N-am reuşit să înţeleg ce-mi spune ea la început. A folosit o expresie în idiş AH BIN GHGONGEN IN DI HAZAR (mă duceam la cerşit prin casele oamenilor). Şi eu n-am înţeles ce e asta: când prindeam câte un codru de pâine rupeam o bucăţică şi o păstram pentru mama ta şi o duceam. Şi când mai târziu am înţeles ce înseamnă asta m-am cutremurat. Mergea la cerşit prin case şi când primea câte un codru de pâine păstra câte o bucăţică şi ducea mamei mele. Dar ea totuşi n-a mai rezistat. Am însă cărţile poştale rămase de la ea: „Vă rog, vă implor trimiteţi-mi ajutor pentru cât mai am de trăit!” Şi am chitanţele, nu-mi mai aduc aminte în ce împrejurări, dar am chitanţele prin care le-am trimis sume de bani din care n-a ajuns decât o singură dată. Sumele n-au ajuns la ei, la mama că tata murise în primele luni.

C.G. : Deci dumneavoastră le-aţi trimis bani şi dânşii nu i-au primit ?

S.O. : Da, iată dovada, aşa cum s-a hotărât atunci prin Centrala Evreilor din România. Iată sumele şi iată adresa. Prima a fost pe numele lui Sigmund Oişiovici din Moghilău, dar imediat după aia am primit vestea că a murit. Şi restul toate sunt pe numele Rosa. Uitaţi-vă. Numele meu trimiţător la Moghilău şi pe numele mamei mele (Anexa 16). N-a primit nimic, a murit de foame, de foame şi de frig. Acuma să vorbim despre fratele meu. Acuma ştiu un lucru precis că în Bucureşti nu s-au făcut deportări cu excepţia unei singure categorii: cei care au lipsit de la taberele de muncă obligatorii. Erau judecaţi de curtea marţială şi condamnaţi la închisoare. Or pe atunci generalul Cepleanu, care era comandantul taberelor de muncă, a obţinut de la mareşalul Antonescu ca în cazul tuturor celor care au fost condamnaţi pentru absenţă de la munca obligatorie pedeapsa stabilită de curtea marţială, cum s-a întâmplat cu fratele meu, să fie permutată sau continuată printr-o deportare cu familiile lor.[13] Este ceea ce s-a întâmplat cu evreii care au fost deportaţi din oraşul Bucureşti. S-a întâmplat atunci un fenomen care chiar în cadrul perioadei de antisemitism rasial este fără precedent. Adică: există o axiomă în jurisprudenţă pe care am moştenit-o noi de la romani : non bis in idem, nu poţi să fii judecat şi condamnat de două ori pentru aceeaşi culpă, cum a fost fratele meu de pildă. El a lipsit de la muncă în folos obştesc, muncă obligatorie şi asta în ce context?[14] El era angajat la o firmă particulară şi când i-a venit chemarea pentru munca obligatorie patronul i-a spus: „Dragă, dacă tu te duci la muncă eu nu te pot plăti.” El avea acasă o soţie şi o fetiţă de trei ani, pentru care el era singura sursă de venit. Şi patronul i-a spus însă: „Cât eşti la munca obligatorie şi nu vii la muncă nu pot să te plătesc.” Dar dacă din când în când poţi să vii să prestezi câteva ore de muncă, pentru cât munceşti îţi plătesc. Într-una din zile el a lipsit de la muncă, a venit la patron şi în ziua aia s-a făcut un control. El a fost găsit absent pentru care a fost judecat la curtea marţială, condamnat la trei luni închisoare şi două sute de lei amendă – n-aş fi ţinut minte asta deloc, dar am găsit actul. Nu mai ştiu cum a ajuns actul la mine, dar este şi îl am şi acuma în care spune că e condamnat (Anexa 17). Şi când a terminat în ultima sau în penultima zi când trebuia să se întoarcă acasă – închisoarea a ispăşit-o la închisoarea Jilava – a apărut acest decret şi, înainte de a veni el acasă, a început să fie aplicat acest decret: deportarea în Transnistria a celor care au absentat de la munca obligatorie. Şi familiile lor au fost adunate încetul cu încetul, că n-a fost el singurul. Şi au fost adunaţi de către autorităţi, poliţie, ce era atunci, jandarmerie într-o şcoală pe strada Mămulari. Era în timpul verii şi fiindcă nu se ţineau cursuri au fost adunaţi toţi într-o clasă şi oamenii au împins băncile la zid şi s-au culcat pe jos. Şi aşa a durat o săptămână sau două până i-au adunat pe toţi. În deportarea care a urmat fratele meu şi-a pierdut soţia Lea şi fiica Tony de trei ani în lagărul Panaitovka. El a supravieţuit. Când s-a întors acasă în Bucureşti şi-a găsit locuinţa, din care plecase doar cu o boccea, ocupată de un localnic căruia autorităţile i-au repartizat-o tale quale cu tot ce se afla în ea.

C.G. : Mă scuzaţi că vă întrerup. Când s-a întors dumnealui din Transnistria?

S.O.: În ’44. Ştiţi când s-a întors? Când frontul rusesc s-a apropiat şi în lagăr s-a auzit canonada frontului ce se apropia. Paznicii lagărului, români, au lăsat vraişte lagărul şi au fugit spre ţară. Şi oamenii din lagăr s-au trezit fără pază şi atunci fiecare cum a putut, pe jos, agăţând o căruţă, băgându-se într-un tren, a reuşit să vină înapoi. S-a spus cândva că – nu mai spun cine – a organizat revenirea evreilor din lagăre în România. Încolo s-a întâmplat cu totul dezorganizat, paznicii au fugit şi oamenii, care s-au văzut liberi, s-au întors care cum au putut, aşa cum mi-a povestit şi fratele meu că s-a întors. Când a venit la el acasă a deschis uşa. Însă trebuie să fac o paranteză să vă spun condiţiile în care s-a întâmplat plecarea familiei şi a lui. A deschis uşa şi a găsit când a deschis uşa toate lucrurile la locul lor aşa cum le-a lăsat el. Numai că în loc să-i iasă înainte soţia şi fetiţa i-a ieşit o figură străină. A întrebat: „Cine eşti?” Când i-a spus cine este „Păi, familia Oişiovici nu e aici? ” „Vorbeşti de jidanii ăia care au fost duşi în Transnistria demult?” Aşa a aflat el fratele meu într-o clipă că nu mai are cămin, că nu mai are familie. Şi acum să vă spun paranteza la care m-am referit. Urma când s-a hotărât ca cei care au fost condamnaţi pentru absenţa de la munca obligatorie să fie deportaţi în Transnistria cu familia lor... Au fost adunate soţia lui şi fetiţa în localul unei şcoli de pe strada Mămulari. Strada e complet înlocuită cu blocuri acuma. Şi îmi aduc aminte că eu îi aduceam mâncare, fiindcă erau băgaţi într-o clasă şi oamenii pe măsură ce se adunau dormeau acolo pe jos. Nu s-a amenajat nimic. Au împins băncile la perete şi s-au culcat pe jos. Şi la un moment dat, după un timp de, cumnată-mea, soţia fratelui meu, mi-a spus: „Ne-a anunţat că de mâine convoiul se va forma şi pornim.” Şi pe Puiu, soţul ei, recte fratele meu, o să-l întâlnească în Chitila, unde maşinile de la închisoare o să-i aducă direct cu dubele închisorii la Chitila să-i îmbarce în trenul cu familiile lor. Eu mi-am luat rămas bun. Nu vă mai spun un episod care nu merită menţionat, fiindcă am convins-o pe nora mea, Lea: „Ştii unde te duci? Lasă-mi fetiţa mie!” Şi cu chiu cu vai am convins-o. Şi fiindcă în şcoala asta exista un gard care făcea colţul, două laturi era gard şi singura pază a acestui loc unde se adunaseră familiile era un soldat care patrula cu puşca la umăr de-alungul gardului pe dinafară. Şi m-am înţeles cu ea că eu mă duc la colţ, în spatele clădirii şi când ostaşul cu paza face colţul tu să-mi dai fetiţa prin gard. Ea a acceptat şi când am ieşit afară şi când a întins fetiţa să mi-o dea prin gard copilul a început să plângă şi să ţipe şi ostaşul a auzit, s-a întors şi a văzut ce se petrece şi a venit la mine în grabă şi a început să-mi care cu patul puştii. Bineînţeles că i-am dat fetiţa înapoi şi fetiţa a plecat. Eu, ştiind că fratele meu o să plece din Jilava direct la Chitila, m-am resemnat, va pleca şi el. Pentru că atunci când am stat la domiciliul meu, cu familia Peltz locuiam atunci, văd că se deschide portiţa, stăteam pe bancă în curte şi vine un zdrenţăros: „Cine e domnul Silviu?” „Eu sunt.” Şi se apropie de mine şi scoate dintre zdrenţe un bileţel de hârtie scris de mâna fratelui meu. Eu am înlemnit când am recunoscut. Ce se întâmpla? În clipa în care o trebuit să fie îmbarcaţi în maşini şi trimişi la Chitila fratele meu era bolnav de dizenterie. Se îmbolnăvise în închisoare şi era netransportabil. Or comandantul închisorii, care primise ordin să-i evacueze pe toţi cei închişi pentru deportare, n-a avut ce să facă cu el şi l-a trimis la prefectura poliţiei din Bucureşti din Calea Victoriei. Şi acolo a fost „adăpostit” în subsolul închisorii unde erau aduşi toţi cei din lumea interlopă, pungaşii, ăştia care erau condamnaţi şi care îşi aşteptau rândul. Şi unul din ei, care a stat împreună în beci cu fratele meu, trebuia să se elibereze. Şi fratele meu a făcut ce a făcut şi a reuşit să-mi trimită printr-un petec de hârtie şi-mi spune: „Silviu, sunt aici în beciul Poliţiei unde am fost adus fiindcă am fost bolnav.” Când am văzut asta, socrul meu de atunci, Peltz, avea legături de prietenie cu Iagonţa, şeful Siguranţei. Pentru asta el a fost condamnat ca criminal de război. În realitate ei au fost prieteni din copilărie, prietenie care s-a fructificat prin aceea că acuma, pe vremea aia vreau să spun, au băut crame întregi împreună, Iagonţa şi cu socrul meu, la o cârciumă care era pe Calea Văcăreşti colţ cu Bulevardul Maria. Îi spunea Petrică Neagul. Şi pur şi simplu socrul meu se lipise de el, că el n-avea bani şi Iagonţa plătea. Şi când era câte o razie de comunişti se duceau şi îl găseau acolo pe Iagonţa. Dar au fost prieteni. Şi socrul meu s-a dus imediat la Iagonţa şi a obţinut de la el ca fratele meu să fie luat din beci şi trimis şi adăpostit în acelaşi local la etajul cinci unde erau infirmierii pentru închisoare. Şi tot timpul cât a stat câteva săptămâni în închisoare mi-a obţinut un bilet de voie de la Iagonţa ca eu să-i pot duce mâncare şi medicamente. Şi aşa m-am dus zile la rând. La un moment dat fratele meu mi-a spus: „M-a anunţat că sunt sănătos şi că o să plec cu convoiul de mâine.” Puterea lui Iagonţa nu era atât de mare încât să-l poată scoate, fiindcă lista celor care trebuiau deportaţi era în mâna mareşalului. Şi nimeni nu putea să-l scoată de acolo. Şi tot timpul cât i-am dus mâncare şi medicamente n-am avut tăria să-i spun că soţia şi fetiţa lui au plecat cu primul convoi în Transnistria. Şi el mă întreba de ce nu vine soţia lui să-l vadă. Şi eu îl minţeam şi spuneam că nu-i permis, că cu chiu cu vai mi s-a dat mie aprobarea. Şi el a plecat în Transnistria în deportare cu convingerea că acasă îl aştepta soţia şi fetiţa. Eu n-am avut tăria să-i spun asta. Şi când s-a întors din…În ‘43-’44 nu-mi mai aduc aminte. În orice caz în ‘44 s-a terminat războiul, aşa că în ‘43-‘44. Nu ştiu exact când. Aşa că el când s-a întors acasă. Ştia că la el acasă îl aşteaptă soţia şi fetiţa. Pentru el şocul a fost imens. În loc să…când a deschis uşa şi a găsit toate lucrurile aşa cum le-a lăsat el tale quale, i-a ieşit o figură străină de lângă uşa şi l-a întrebat: „Pe cine cauţi dumneata?” Şi când i-a spus „Familia Oişiovici.” „A vorbeşti de jidanii care au fost duşi demult în Transnistria?” Aşa a aflat el că fetiţa lui şi soţia…

S.O.: Au rămas în Transnistria. A rămas fără familie şi fără cămin. A făcut el ce a făcut şi a luat legătura cu una din organizaţiile sioniste care activau atunci aşa-zis în ilegalitate, de fapt cu acordul tacit al autorităţilor române, care în fond urmăreau acelaşi ţel deşi de pe poziţii diametral opuse şi anume: pentru sonişti scopul era să trimită pe evrei înapoi în Ţara Sfântă, iar pentru autorităţile de atunci să scape România de jidani. Aşa că aceste transporturi se făceau în mod tacit cu aprobarea autorităţilor. Şi a reuşit să găsească, să ia legătura cu această organizaţie sionistă care l-a repartizat pe unul din vapoarele care formau un convoi atunci, cum plecau vapoarele asta care erau numite sicrie plutitoare. Erau vapoare vechi, recondiţionate care se cumpărau pe un preţ de nimic pe care cei care organizau plecările le amenajau. Puneau fel de fel de scânduri acolo ca să poată să înghesuie câţi mai mulţi şi aşa porneau. Şi a fost repartizat pe vasul Mefcure care făcea parte dintr-un convoi de trei vase: Mefcure, Bulbuci şi Moreno. Şi au pornit. Ne-am luat rămas bun de la el şi a plecat. În noaptea în care a plecat din Constanţa vasul Mefcure a fost bombardat în largurile Mării Negre şi scufundat. Printre ei şi fratele meu şi aşa şi-a găsit el sfârşitul. Ceea ce am citit mai târziu dintr-o care pe care a scris-o unul Finkelstein a cărui soră sau nu mai ţiu minte exact ce, care a avut documente precise, a descris tragedia Mefcure şi între altele a relatat un fapt de o cruzime nemaiîntâlnită chiar şi în Holocaust, care numai de cruzimi nu a dus lipsă, şi anume de pe submarinul care bombarda…Trebuie să vă spun că nu a fost torpilat de submarin fiindcă torpilele erau foarte scumpe, a ieşit la suprafaţă submarinul şi a bombardat vasul Mefcure, fiindcă bombardamentul costa mai puţin. Şi când oamenii au început, că cei care au reuşit să se salveze prin înot, de pe bordul submarinului au fost lansate la apă câini special dresaţi care i-au atacat pe cei care înnotau şi care şi-au găsit moartea. Şi după câte îmi aduc eu aminte, fratele meu a fost un foarte bun înnotător. Nu pot decât să trag concluzia că chiar dacă a fost un bun înnotător el s-a numărat printre cei care au fost împiedecaţi de câinii ăştia special dresaţi ca să-i atace pe cei care înnotau şi aşa şi-au pierdut viaţa. Au fost peste 300 de emigranţi din România care şi-au găsit moartea în…pe vasul Mefcure. Aşa s-a sfârşit fratele meu, după ce soţia şi fetiţa lui care au fost duse cu primul transport au pierit în lagărul Panaitovka. De unde ştiu asta? Acuma am un dosar cu privire la fratele meu. Uitaţi-vă aicea: cerificat prin care el este… Curtea Marţială… Citiţi ! Vreţi să vă citesc eu ?

S.O. : România Curtea Marţială a capitalei. Grefa secţiei a întâia, Certificat. Se certifică de noi că prin sentinţa acestei instanţe nr. 2081 din 13 iulie 1942 evreul Oişiovici Henri din Bucureşti, strada Siminoc, nr. 11 a fot condamnat la 3 luni închisoare corecţională şi 200 lei cheltuieli de judecată, pentru faptul de nesupunere la muncă de folos obştesc prevederile, pre. şi ped. de art. 542, 543, 544 C.J.M. comb. cu D.L. Nr. 3984/940 şi Regul. Nr. 2030/941, sentinţă care a rămas definitivă şi executorie. Drept care s-a eliberat prezentul certificat pe baza cererii înreg. La Nr. 398/943 şi a aprobării Domnului Preşedinte. Semna grefier principal indescifrabil. Asta este fotografia fratelui meu. Următorul act: Serviciul Central de Identificare Judiciară (15 ianuarie 1943) Certifcat, Se certifică de noi că dl. Henry Oişiovici, născut în 1911 comuna Dorohoi jud. Dorohoi, fiul lui Zigmund şi Roza, domiciliat în Bucureşti, str. Siminoc 11, nu posedă în serviciul central de identificare judiciară nici o fişă corespunzătoare datelor sale de stare civilă şi că prin urmare nu a suferit în ţară în ultimii zece ani nici o condamnare penală. Deasemeni nu s-a pronunţat contra sa vreo hotărâre de interdicţie sau incapacitate şi nici declarat falit. Întrucât dsa este în Transnistria nu se poate prezenta la acest servici pentru luarea impresiunilor sale digitale identitatea s-a stabilit numai pe baza actelor sale de stare civilă ce ni s-au prezentat (Anexa 18). Asta-i dovada că a fost în Transnistria. Dar sincer nu-mi aduc aminte cum a ajuns acest act la mine. V-am spus că e un hiatus în mintea mea. Alt act: Serviciul Central de Identificare Judiciară din 16 ianuarie 1943, ceea ce înseamnă că ei au fost deportaţi mai devreme. Certificat, Certicăm de noi că dna. Oisiovici Lea, născută în 1912, în Dorohoi, jud. Dorohoi, domiciliată în Bucureşti, str. Siminoc 11, nu posedă în serviciul nostru de identificare judiciară nici o fişă corespunzătoare datelor sale de stare civilă şi că prin urmare nu a suferit în ţară în ultimii zece ani nici o condamnare penală. Deasemenea nu s-a pronunţat contra sa vreo hotărâre de interdicţie sau incapacitate şi nici declarat falit. Întrucât Dsa este în Panaitovca – Transnistria, nu se poate prezenta la acest serviciu pentru luarea impresiunilor sale digitale, identitatea s-a stabilit numai în baza actelor sale de stare civilă ce ni s-au prezentat (Anexa 19). Cine le-a prezentat, pentru ce, nu am nici cea mai vagă idee. V-am spus de pe urma accidentului vascular e o perioadă în care nu-mi aduc aminte, habar n-am cum a ajuns actul ăsta la mine. Dar vedeţi că este un act original, cu timbre. Aşa am aflat eu că ei au fost în lagărul Panaitovca. Dacă nu aveam actul ăsta habar nu aveam că ei din clipa în care m-am despărţit de cumnată-mea în localul şcolii când mi-a spus că pleacă şi când a vrut să-mi dea fetiţa şi n-a reuşit... Eu de atunci n-am mai ştiut nimic despre ei. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Singurul lucru comun pentru toţi este că toţi au morminte necunoscute. Dar fiecare din ei a fost, şi-a pierdut viaţa în împrejurări diferite, în locuri diferite. Comun le este numai faptul că toţi au morminte necunoscute. Asta este epopeea celor cinci martiri din familia mea. Şi acuma pe mine mă frământă gândul că aceste morminte necunoscute, care au rămas necunoscute... Mă gândesc că e foarte posibil ca după aceea, până în zilele noastre câte un ţăran din Transnistria, în timp ce îşi lucrează pământul, îşi ară pământul, să întâlnească, să dezgroape nişte oase pe care să le arunce la gunoi. Nu s-a gândit nimeni să găsească – poate că s-a gândit, dar eu nu ştiu – aş fi fost poate mai liniştit să fi auzit că s-a stabilit un osuar pentru osemintele celor care au fost îngropaţi în morminte necunoscute. Măcar atâta să fi fost. Sunt gânduri care mă obsedează şi nu mă lasă să dorm noaptea.

S.O.: Nu eu, toţi evreii din România care, bineînţeles de vârsta mea, au trecut prin Holocaust. Asta a fost cu ani în urmă – 500 sau 600 de dolari. Şi fiecare s-a bucurat de ei. Pe mine nu m-a răbdat inima ca pentru acelaşi lucru pentru care ai mei, cinci suflete, şi-au găsit sfârşitul în asemenea împrejurări eu să mă bucur de ei. Şi pe de altă parte am fost foarte bucuros că am avut posibilitatea ca să creez această placă memorială, în care să fie totuşi undeva menţionat sfârşitul lor tragic.

S.O.: În memoria martirilor din familia Oişiovici căzuţi al Kiduş Haşem – asta înseamnă pentru credinţa în Dumnezeu, întru slăvirea lui Dumnezeu – ăsta e termenul ebraic pentru toţi cei care au murit pentru credinţa lor în Dumnezeul evreiesc. Deci în memoria martirilor din familia Oişiovici căzuţi al Kiduş Haşem în chinurile deportării în Transnistria: Sigmund tata, 65 de ani lagărul Moghilău; Rosa mama, 57 de ani lagărul Peciora; Henry (Puiu) 33 ani, supravieţuitor din lagărele Transnistriei, mort pe vasul Mefcure, scufundat în drum spre Eretz Israel; Lea 31 de ani şi Tony 3 ani, repet 3 ani, lagărul Panaitovca. Şi dedesupt am scris o rugăciune: Cu morminte necunoscute, fără urmaşi care să se roage pentru ei, Doamne păstrează veşnic în grija ta sufletele lor nevinovate. Amin. Asta-i rugăciunea care e săpată aici şi la inaugurarea ei a participat conducerea comunităţii evreilor de atunci. Asta-i ceremonia care a avut loc în 1998. Iar în ce priveşte cunoscuţii, prietenii pur şi simplu am ajuns să spun despre mine că trăiesc într-un pustiu populat. Toţi din jurul meu, toate cunoştinţele, rudele au murit. Eu sunt un supravieţuitor la cei ’89 de ani ai mei şi încetul cu încetul şi prietenii, nu numai familia, dar şi prietenii mei au murit. Astăzi am rămas singur. Şi e foarte greu, pe lângă faptul pe care eu îl numesc impozitul pe vârstă. Sufăr din cauza multor boli pe care le am. În viaţa de toate zilele abia mă pot mişca şi eu numesc astea toate, cumulul ăsta de suferinţe, de patologii într-o sintagmă impozitul pe vârstă. Cu starea precară a sănătăţii mele să ajung până la ’89 de ani! Eu, făcând haz de necaz, zic că sunt o sfidare a naturii. Aproape că e o obrăznicie din partea mea să mai trăiesc cu asemenea boli şi să ajung la o asemenea vârstă. Făcând haz de necaz. Dar vă spun nu-mi place să vorbesc la persoana a întâia. Dacă vreţi să mă întrebaţi am atâtea de spus, mă apasă conştiinţa şi sunt obsedat de ceea ce s-a întâmplat celor cinci martiri din familia mea, încât nu mai e loc pentru mine – despre mine e banal ceea ce vă pot spune. Sunt covârşit de ceea ce s-a întâmplat cu ei.

[1] Prima şcoală israelito-română apare la mijlocul secolului al XIX-lea în Bucureşti, urmată la scurt timp de cea din Iaşi. Impus, pe de o parte, de priorităţile noii elite sociale evreieşti, pentru care instrucţia şcolară trebuia să se emancipeze de sub tutela religioasă, modelul şcolii israelito-române este influenţat, pe de altă parte, de măsurile restrictive adoptate de autorităţile româneşti privind limitarea accesului elevilor evrei în sistemul public de învăţământ. Astfel, începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea, comunitatea evreiască din Vechiul Regat îşi organizează o reţea şcolară proprie. Pentru susţinerea acestui sistem şcolar s-a recurs la diverse forme de finanţare: suportul financiar comunitar, donaţii făcute de membrii elitei socio-economice evreieşti, ajutorul primit din partea marilor organizaţii evreieşti, în special Alliance Israélite Universelle şi Jewish Colonization Association (JCA). Programa de învăţământ urmărea realizarea unui echilibru între materiile iudaice (limba ebraică, religia mozaică, istoria şi geogragia biblică) şi materiile prevăzute în programa şcolilor de stat (limba română, istoria şi geografia României, matematică şi fizică). La cele două componente se adăuga limba germană. Una din principalele probleme ale şcolii israelito-române a fost cea a recrutării cadrelor didactice, având în vedere că procesul de constituire a unei intelectualităţi evreieşti era abia la început. Mai ales în învăţământul secundar, unde licenţa universitară era obligatorie, recrutarea institutorilor era problematică. Din această cauză la gimnaziu întâlnim un număr mai mare de profesori neevrei (pentru mai multe amănunte vezi Liviu Rotman, Şcoala israelito-română 1851-1914, Bucureşti, ed. Hasefer, 1999).

[2]Termenul de cusher (caşer) desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale. Legile alimentare se referă atât la diversele specii autorizate pentru consum, cât şi la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea sănătăţii lui în momentul tăierii şi la prepararea acestuia. Având în vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate şi carne la aceeaşi masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantităţi din alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase separate pentru carne şi lapte. O persoană care a consumat carne trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a consuma lapte sau produse lactate {Geoffrey Wigoder (coord.), Enciclopedia Iudaismului, Bucureşti, ed.Hasefer, 2006, pp. 39-40}.

[3] Dobândirea statutului de adult responsabil din punct de vedere religios, în cazul băieţilor care au împlinit 13 ani şi care devin astfel apţi să facă parte din cvorumul de rugăciune (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 89).

[4]Ceremonie care are loc în prima după-amiază de Roş Haşana (Anul Nou). Oameni merg la malul unui curs de apă şi aruncă în acesta firimituri scoase din buzunarele hainelor pentru a se elibera de păcatele care s-au adunat în timpul anului. (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 675).

[5] Adolf Hitler este numit în funcţia de cancelar al Germaniei pe data de 30 ianuarie 1933.

[6] Atacurile asupra evreilor din Dorohoi s-au petrecut pe fundalul confruntării româno-sovietice din vara anului 1940. În timpul retragerii, militarii Regimentului 29 infanterie au avut un schimb de focuri cu militarii sovietici, în urma căruia căpitanul român Ioan Boroş şi soldatul evreu Iancu Solomon şi-au pierdut viaţa. La funeraliilor soldatului evreu din 1 iulie 1940 a participat o gardă de onoare alcătuită din zece soldaţi evrei, printre care şi sergentul Bercovici. În momentul în care sicriul era coborât în mormânt, s-au auzit focuri de armă. La poarta cimitirului soldaţii evrei au fost dezarmaţi şi împuşcaţi, iar trupul sergentului Bercovici a fost întins lângă o mitralieră. După aceea agresiunile au continuat şi în alte zone ale oraşului, numeroşi civili evrei fiind ucişi (vezi în acest sens Radu Ioanid, Holocaustul în România, Bucureşti, ed. Hasefer, 2006, pp. 68-70; Comisia Internţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi, ed. Polirom, 2005, pp. 82-84).

[7] După declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice într-o serie de localităţi din Moldova şi Bucovina a fost introdusă obligativitatea purtării stelei galbene de către evrei (vezi în acest sens anunţul Poliţiei oraşului Bacău, afişat în locuri publice, privind obligativitatea pentru evrei de a purta un semn distinctiv din 4 iulie 1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, Iaşi, ed. Polirom, 2005, doc. 68, p. 200). Potrivit Ordinului nr. 3303 din 8 august 1941 al Marelui Cartier General, preşidenţia Consiliului de Miniştri a aprobat ca evreii din Moldova, Bucovina, Basarabia şi la Est de Nistru, să fie obligaţi a purta o stea cu şase colţuri din stofă de culoare galbenă aplicată pe fond negru. Semnul urma să fie cusut pe partea stângă a pieptului (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc. 82, pp. 225-226). În vara şi toamna anului 1941 toată populaţia evreiască a României, inclusiv locuitorii evrei ai capitalei, urmau să cadă sub incidenţa acestei măsuri discriminatorii. Pe baza hotărârii Consiliului de Miniştrii din 5 august (vezi Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştrii, Bucureşti, ed. Hasefer, 1996, doc. 102, pp. 276-277), Ministerul de Interne a dat un ordin circular prin care s-a comunicat tuturor judeţelor ţării că evreii trebuie să poarte semnul distinctiv. Împotriva acestor ordine Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, a protestat în repetate rânduri (vezi în acest sens Memoriul adresat de Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România ministrului Economiei Naţionale din 8 august 1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc. 80, pp. 219-220; Memoriul lui W. Filderman adresat lui Ion Antonescu privind abrogarea semnului distinctiv din 5 septembrie 1941, în idem, doc. 92, pp. 239-241). La 8 septembrie W. Filderman a obţinut o audienţă la Ion Antonescu, audienţă în urma căreia mareşalul a dispus suprimarea semnului în toată ţara. Dar în localităţile din Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transnistria, semnul a fost purtat în continuare.

[8] Potrivit Decretului-lege relativ la statutul militar al evreilor din 4 decembrie 1940, aceştia erau excluşi din serviciul militar, fiind obligaţi a plăti taxe militare şi de presta munci în interes obştesc (Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască, Bucureşti, ed. Hasefer, 1993, doc. 25, pp. 95-97). Pe lângă plata taxelor militare evreii au fost supuşi la numeroase contribuţii în bani şi natură: Împrumutul Reîntregirii (impus evreilor în proporţie de patru ori mai mare decât celorlalţi locuitori), echipamente sanitare, efecte de îmbrăcăminte (încălţăminte, lenjerie, cămăşi, ciorapi, batiste, prosoape, căciuli, pături, saltele, cearşafuri, etc.), Palatul Invalizilor (contribuţie impusă prin Centrala Evreilor din România, pentru construirea unui institut de sprijin al invalizilor de război de 100 000 000 de lei), contribuţia excepţională de patru miliarde lei (pentru mai multe detalii în acest sens vezi Matatias Carp, Cartea Neagră, Bucureşti, ed. Diogene, 1996, 27-30).

[9] În urma reformei administrative iniţiate de regele Carol al II-lea în 1938 a fost creată o nouă structură administrativă în nord-estul României, Bucovina, la care s-a adăugat judeţul Dorohoi. Acesta dintotdeauna făcuse parte din Vechiul Regat. După anexarea nordului Bucovinei de către URSS în vara anului 1940, teritoriul rămas României, numit Bucovina de Sud, cuprindea judeţele Câmpulung şi Suceava şi partea de sud a Rădăuţiului. Cele două judeţe nordice, Storojineţ şi Cernăuţi, şi partea de nord a Rădăuţiului au fost anexate Uniunii Sovietice. Dorohoiul a rămas în România, redevenind parte a Vechiului Regat. După redobândirea Bucovinei de Nord în 1941, judeţul Dorohoi a revenit la Bucovina, fiind subordonat Guvernământului de la Cernăuţi. În acest fel soarta populaţiei evreieşti din Dorohoi a fost legată de cea a evreilor din Bucovina şi Basarabia.

[10] Isac Peltz (1899-1980) scriitor şi jurnalist român de naţionalitate evreiască. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, a scris numeroase romane şi nuvele dintre care cele mai cunoscute sunt: Calea Văcăreşti, Foc în hanul cu tei, Moartea tinereţilor.

[11] Moghilev.

[12] Ultima scrisoare a mamei este din 14 septembrie 1942: Scumpii şi dragii mei copii. Nu ştiu ce să mai gândesc că n-am primit nimic de la voi. De la telegrama voastră din 20/4 curent. Doar acum câteva zile am aflat de voi (deşi tare puţin) prin soţul profesoarei Tuţei care stă la Sofica care probabil (când nu pot să ştiu) vă va preda (…) am fost tare restricţionată (vă va spune chiar el), aşa că n-am putut afla aproape nimic. Deci vă rog din suflet să-mi răspundeţi pe orice cale aveţi posibilitate deoarece nu ştiu (dacă, când şi cum veţi primi presenta) ce faceţi, cum este situaţia voastră acum, de aveţi aceeşi adresă [nu se înţelege, n.m. C.G.]. Acum trebuie să vă amintesc că la 15/6 am primit prin cineva 5 pastile ajutor dătătoare de vieţi pentru mine împreună cu câteva cuvinte de la Sylvi şi am înţeles că el mi-a trimis însă inginerul mi-a spus că a fost de la voi; atunci aş vrea să ştiu poate aţi trimis voi şi n-am primit ? La 6 curent v-am scris o carte poştală recomandată cu felicitări de ziua ta şi nu ştiu de aţi primit-o, mult mă doare că nu pot trimite pachet ca altă daăa, barem să se realizeze totul ceea ce ne rugăm, mă rog la Dumnezeu să aveţi zile fericite şi eu să vă mai pot vedea până atunci mângâiaţi-mă barem cu scrisul vostru drag; întrebaţi voi vă rog mult pe Sylvi dacă fratele meu se îndură să mă ajute cu ceva cum i-a promis [nu se înţelege, n.m. C.G.] prin scris lui Sylvi către noi aci că mă doare mult că ajutorul este numai de la Sylvi. Scrieţi şi voi lui Charles (dacă se poate) căci graţie ajutorului trăiesc. De altfel am primit zilele astea (din Bucureşti cred) prin Centrală ceva ajutor care a sosit tocmai la timp nu ca data trecută când am fost lipsită vreo 10-12 zile şi nu mai ştiam ce să gândesc. Vă implor scrieţi-mi pe orice cale şi cât de des posibil. Vă repet cele mai sincere felicitări de ziua Tuţei, scumpiii şi iubiţii mei copii şi de anul nou să aveţi toate bune împreună cu toţi ai voştrii dragi. Nu ştiu de vă va parveni presenta. Acum pe o carte poştală nu pot decât 6 rânduri să scriu. De la Dorohoi n-am nimic scris decât ştiu c-au avut norocul să stea acasă şi să trăiască destul de bine nu ca aici unde e grozavă scumpete şi este nevoie de mult ajutor s-ajungă pentru strictul necesar. Dar slavă Domnului mă mulţumesc, deşi mă simt tare slabă, dar uite c-am zile şi sper s-am fericire să vă mai văd. Vă rog ce ştiţi de la Tina ? Vă sărut de mi de ori Mama. Vă sărut cu mult drag şi dor. Mama (Anexa 14)

[13] Potrivit instrucţiunilor generale pentru reglementarea muncii prestate de evrei, comunicate de Marele Stat-Major cu nr. 555000 din 27 iunie 1942, paragraful D8 cei care nu execută conştiincios serviciul la muncă sau se sustrag de la lucru prin înşelăciune, cumpărare, intervenţie, neprezentare la chemările făcute pentru munca obligatorie, părăsire fără voie a lucrului vor fi sancţionaţi cu trimiterea în Transnistria la muncă grea sau în ghetouri împreună cu familiile lor (tatăl, mama, soţia şi copiii). Vezi în acest sens Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restrişti, vol. III, parta a II-a, Bucureşti, ed. Hasefer, 1997, doc. 585, pp. 316-323.

[14] Pentru stabilirea distincţiei între munca în folos obştesc prestată de tineretul român în scop educativ şi patriotic şi munca la care erau supuşi evreii, legea din 20 iulie 1942 a introdus pentru evrei sintagma munca obligatorie.