Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”

Interviu Miriam Korber-Bercovici

Data şi locul interviului: 31 octombrie 2009, Bucureşti

Interviu realizat de Cosmina Guşu
 
„Şi în visele mele şi în coşmarurile
 mele apar şi acuma bunicii
care îmi strigă: Unde eşti, Mimi?”
 
Miriam Korber-Bercovici s-a născut în 1923 într-o familie de meseriaşi din Câmpulung. Numele tatălui, absolvent al şcolii de tinichigerie din Viena, se găseşte şi astăzi înscris pe acoperişul a două biserici din Câmpulung. În octombrie 1941 este deportată împreună cu familia sa în Transnistria (lagărul Djurin). Experienţă traumatică, perioada petrecută în Transnistria va fi redată în paginile unui jurnal primit în dar de la un prieten cu câteva zile înaintea deportării. Evenimentele cutremurătoare, care au marcat viaţa familiei sale, nu pot fi nicicum uitate, imaginile legate de cei doi bunici paterni, morţi în lagărul de la Moghilev, reveninind şi acum obsesiv în memoria sa.
 
 
Miriam Bercovici: Numele meu este Miriam Korber-Bercovici. M-am  născut în anul 1923 în oraşul Câmpulung.
 
Cosmina Guşu: Doamnă Bercovici, aş dori să începem prin a evoca membrii familiei dumneavoastră – bunicii, părinţii, alte rude apropiate. Unde au trăit, cu ce se ocupau, cât de religioşi erau, care era relaţia acestora cu vecinii?
 
M.B.: Eu mi-am cunoscut bunicii. Bunicii materni erau la Botoşani. De fapt, am avut o bunică vitregă. Mama mea şi-a pierdut mama când ea avea 11 ani. Bunicul era din Siret, din Bucovina. Numele bunicului meu matern era David Hutman. Bunica mea maternă era Miriam Hutman, dar ea a murit şi de fapt eu nu am cunoscut-o. Am cunoscut-o pe a doua soţie, Gisela Hutman. Pe ea am considerat-o bunică, deşi mama mea n-a avut cea mai bună relaţie cu mama ei vitregă. Ce pot să povestesc? Plecam în fiecare an cel puţin de două ori din Câmpulung la Botoşani şi aveam o relaţie foarte apropiată cu bunicii, chiar şi cu bunica vitregă. Pot să povestesc că bunicul meu era un negustor foarte bun. Nu era un om de treabă, ci un om iute la mânie – toata lumea îl cunoştea –, căruia îi plăcea să bea un păhărel de rachiu – nu se sfia – şi când nu era văzut mai ciupea vreo fată în locuri intime. Era cunoscut în oraş. Asta nu-l împiedica să fie un om foarte religios, cu limitele lui. Era chiar efor la o sinagogă din Botoşani. Le ştiam toate astea, mai ales că mama, care spunea că altfel a fost tatal ei înainte de a-şi pierde prima soţie, le punea pe seama soţiei vitrege. Lucrurile se spuneau aşa, discret, dar, cum eram un copil destul de dezgheţat, le ştiam.
 
Bunicul matern, David Hutman (primul pe scaun, de stânga la dreapta), la inaugurarea policlinicii evreieşti din Botoşani, policlinică ce există şi astăzi. În centrul imaginii rabinul Niemirower.
 
Plecam la Botoşani înainte de sărbătorile de toamnă când se merge la cimitir. Mama mea îşi vizita mama şi rudele la cimitir. Copiii nu se iau la cimitir la evrei nici [măcar] la înmormântări. Când ai părinţi, nu te iau la cimitir. Nu văzusem cimitirul din Botoşani niciodată, până după război, când a murit bunicul. Mergeam şi în vacanţa de Crăciun. Mama aducea din Botoşani o serie de lucruri, care pentru Câmpulung erau delicatese, fiind un oraş mai mic. Se cumpărau acolo angro, se puneau într-o ladă, se trimiteau prin poştă sau nu ştiu cum se trimiteau şi aveam o serie de alimente care nu se găseau la Câmpulung.
 
Nu ştiu data de naştere a bunicilor. Asta e practic imposibil. Ştiu o serie de lucruri despre bunica mea adevărată. Mama mea a scris în preajma morţii ei – asta a fost în 1970-1971 –, stând în spital, suspectată de o hepatită, care era probabil o metastază de cancer, într-un caiet foarte simpatic despre viaţa ei, caiet pe care nu mi l-a dat mie. Eu plecam, când ea era aşa bolnavă, în fiecare săptămână la Iaşi să o văd. Şi ştiam că mama scrie. Când a murit mama, sora mea, Sylvia (Sisi) Korber, care stă la Iaşi, a luat caietul şi după mulţi ani, când am făcut primele încercări la calculator, am descifrat caietul mamei. Am textul în calculator şi am trimis o copie şi surorii mele, pentru că era greu de citit un caiet scris cu creionul. Ştiu o mulţime de lucruri din acel caiet, lucruri pe care le-am aflat după foarte mulţi ani. De exemplu, cum a trăit mama mea, născută în 1899, răscoala din 1907, ea fiind un copil de 8 ani, cum s-au ascuns evreii, unde s-au ascuns, reacţiile autorităţilor şi poveşti despre mama ei şi bunicul. Aşa că o mulţime de lucruri le-am aflat foarte târziu din acest caiet.
 
C.G.: Ce limbă vorbeau bunicii materni în casă?
 
M.B.: Vorbeau idiş în casă, dar ştiau şi vorbeau şi româneşte. Bunicul, fiind negustor, vorbea româneşte  cu pronunţat accent moldovenesc. Asta ştiu de când veneam la Botoşani şi era zi de târg miercurea. Aveau şi ajutor în magazin, un magazin de sticlărie, dar în acelaşi magazin se puneau şi geamuri. Şi în afara magazinului stătea unul care chema clientela. Toţi vorbeau moldoveneşte, dar se simţea în limba lor că vorbesc între ei idiş. Eu o resimţeam. Copil fiind simţeam că exista un oarecare accent, care putea să fie imitat sau batjocorit. Ca şi cei care vorbesc germana acasă, se simte în limba lor că au vorbit altă limbă maternă.
 
C.G.: Germană nu vorbeau ?
 
M.B.: Bunicul, deşi era născut la Siret, înţelegea, dar nu vorbea germana. Această bunică vitregă ştia puţină franceză. Şi tot din caietul mamei am aflat că ea venise în căsnicie cu un fiu – era văduvă – şi pe acel fiu, de aici şi disensiunile din familie, l-a dat la liceu, în timp ce pe copiii soţului nu i-a dat la liceu. Mama mea a făcut doi ani de croitorie şi ar fi dorit grozav de mult să înveţe. Mama a avut numai patru clase primare. Ea a învăţat fără ştiinţa bunicii de la acel băiat puţină franceză şi făcea lecţiile cu el, aşa în secret. Şi, pedeapsa lui Dumnezeu, bunica şi-a trimis băiatul în America de frică să nu se însoare cu mama când vor fi mai mari. Şi Doamne Doamne veghează: nu i-a scris decât o singură dată şi n-a ştiut bunica de acel fiu al ei, pe care ea l-a trimis şi pe care ea şi bunicul l-au condus la Cernăuţi, că a plecat din Cernăuţi. N-a mai ştiut nimic de el toată viaţa. Poveşti de familie! Mici romane!
 
Bunicii adevăraţi au avut patru copii: un fiu şi trei fete. Mama a învăţat doi ani croitorie şi apoi nu s-a mai ocupat decât de gospodărie. Sora cea mare a mamei mele tot aşa n-a făcut liceul. Fratele mamei mele, care era cel mai mare dintre copii, a făcut şcoala evreiască şi ştia ebraica foarte bine. Exista la Botoşani o şcoală israelito-română pe care a făcut-o şi mama mea, deci ştiau şi româneşte. Şcoala israelito-română din Botoşani era renumită, având nişte profesori care merită într-adevăr să fie glorificaţi astăzi. [1] Numai cea mai mică dintre fete a făcut liceul, cam până la clasa a şasea. Erau deja puţin mai avansate timpurile şi nu se cădea ca negustorul Hutman să nu-şi dea fata la liceu, mai ales că plecase băiatul bunicii vitrege. La bunici în casă n-am prea văzut cărţi. Asta a fost ceva care mi-a sărit în ochi cu ocazia diferitelor vizite făcute. Aveau multe rude prin oraş de-ale bunicului, în timp ce rudele bunicii vitrege erau la Iaşi. Şi ea, când avea ceva pe suflet, ca să se plângă de copiii vitregi, pleca la Iaşi.
 
C.G.: Care era nivelul de educaţie al bunicilor?
 
M.B.: Era un nivel de educaţie obişnuit la negustori. Ştiau să scrie şi bunica cea adevărată, spunea mama mea, era dintr-o familie respectabilă, asta am citit în caiet, chiar o familie bogată. Mama a fost foarte mult ajutată de străbunica. După ce a murit ea [bunica maternă, n.m. C.G.], copiii au fost mult ajutaţi de străbunică, care era o femeie bogată. Străbunica a plecat prin 1913, când a pierdut pe soţul ei, să moară în Palestina. A mai trăit acolo vreun an, doi şi ar fi fost înmormântată la Safed. Eu, când am fost în Israel – şi  nu numai eu ci şi alţii din familie –, am căutat mormântul. Nu l-am găsit. Deci am o străbunică în Israel, iar numele meu, Miriam, e după bunica moartă când mama avea 11 ani. După străbunica mă numesc şi Lya. Eu sunt Miriam Lya Bercovici. Deci am numele celor două mame iubite de mama mea. Am făcut o legătură. Nu ştiu dacă are vreo semnificaţie în afară de una romanţioasă.
 
C.G.: Era o familie înstărită familia bunicilor materni?
 
M.B.: O familie medie, care uneori avea şi greutăţi financiare. Ţin minte destul de vag, cam prin anii marii depresiunii economice din 1929-1933, nu ştiu exact în ce an, că bunicul s-a împrumutat de la un om mai bogat de nişte bani, ca să nu falimenteze magazinul. Ţin minte categoric că l-a sfătuit pe tatăl meu să facă orice, ca să nu dea faliment, că era o ruşine în familie. Adică aveau această onoare de a nu da faliment. Bunicul avea un magazin nu foarte mare, dar care vindea angro la magazinele mici din ştetl-urile de lângă Botoşani. Şi tatăl meu la Câmpulung aducea marfă şi de la bunicul. Mai erau rude care aveau un magazin şi mai mare la Botoşani, familia Wital, care a ajuns în Australia până la urmă.
 
C.G.: Bunicii purtau haine religioase sau adoptaseră ţinuta occidentală?
 
M.B.: Nu purtau haine religioase, ci haine nemţeşti cum se spunea pe atunci. Bunica nu purta perucă. Se pare că străbunica purta perucă. Chiar bunica avea tendinţa să fie elegantă. Bunicul purta palton de iarnă blănit, pălărie. Nu se bărbierea. Evreii îşi tundeau barba, o barbă foarte apropiată de astea moderne de acuma, nu desenată, dar o bărbiţă aşa cu mustaţă. Bunica purta coc, dar se coafa în acelaşi timp. Bunicul mergea la teatrul evreiesc, iar bunica parcă şi la cinema. Nu ştiu dacă şi bunicul.
 
C.G.: Cât de religioşi erau bunicii?
 
M.B.: Categoric ţineau Şabatul şi sărbătorile. Bunicul mergea mai spre bătrâneţe la sinagoga unde era efor. Nu ştiu dacă şi dimineaţa, dar seara mergea. Era şi un loc de întâlnire, [care] ţinea şi loc de club. Mai ales în cazul sinagogilor evreieşti unde ai voie să vorbeşti, unde nu trebuie să taci, unde fiecare poate să-şi spună rugăciunea pentru el. Bunica nu mergea sâmbăta la sinagogă, numai de sărbători, când merg femeile. Ea ştia să citească şi cartea religioasă. Această a doua bunică era mai cultă, se pare, decât femeile obişnuite şi domina pe bunicul. Apropo de religiozitate, prin 1936 mi se pare, un vestit doctor din Botoşani a făcut pe banii lui proprii o policlinică evreiască. Acest doctor era şi preşedintele Comunităţii Evreieşti din Botoşani în anii aceia. Dacă nu mă înşel, era cunoscut ca liberal. Şi bunicul era în Comitetul Comunităţii Evreieşti. Am fotografia bunicului unde sunt toţi membrii de bază care activau în comunitate şi e şi rabinul Niemirower, venit la inaugurarea policlinicii. Aceasta există şi azi la Botoşani şi serveşte ca policlinică.
 
C.G.: Puteţi să-mi descrieţi locuinţa acestora?
 
M.B.: Eu ţin minte două locuinţe ale bunicilor. Locuinţa o ţin bine minte pentru că eu am făcut două clase de liceu la Botoşani. N-am locuit însă la bunicul. Erau case vagon. Prima locuinţă era la un etaj. Era mobilată civilizat. Aveau femeie de serviciu, fată în casă aşa se chema.
 
C.G. : Magazinul era la un loc cu locuinţa ?
 
M.B. :Magazinul era separat. Proprietatea era magazinul. Casa era închiriată. Amândouă casele erau. Magazinul era pe strada Elisabeta 63. N-am revendicat nimic. Acuma sunt nişte blocuri acolo. Se putea revendica terenul. Era un magazin fără etaj, care avea o magazie, unde se puneau geamurile şi o curte unde intrau căruţe cu marfă. Magazinul era o valoare. Chiria? Locuiau la proprietari evrei – asta ţin minte – şi la prima casă şi la a doua. La prima nu mai ţin minte dacă aveau baie. Probabil. Fiind la etaj, nu se mergea undeva [afară] la toaletă. La a doua casă baia şi toaleta erau după bucătărie şi bucătăria era în curte, deşi era canalizare. A doua casă era ceva mai răsărită. Erau trei camere. Când am venit din Transnistria, ne-a cedat o cameră mie şi tatălui, dar cu mare parcimonie, cu foarte mare restrângere. Asta o să povestesc în altă ordine de idei. Imediat au dat drumul servitorilor, aşteptând ca eu să-i ajut în gospodărie. Mama mea şi eu însămi am pus-o pe seama bunicii vitrege. Ştiţi, întotdeauna în capul cuiva trebuie să se spargă. În locuinţă erau covoare româneşti. În bucătărie erau ţesute din resturi de materiale. Nu bunica le ţesea, se cumpărau la metru. Acuma sunt considerate ca fiind foarte elegante şi pe atuncea erau în bucătărie. Nu erau covoare olteneşti, dar erau covoare. Nu erau persane cum aveau bogătaşii. Eu nici nu văzusem persane până mult timp după ce m-am întors. Nu se spăla la spălătorie, ci la baie. Era foarte curat. Se apretau lucrurile, [se purtau] cămăşi de noapte şi nu pijamale, cum era obişnuit la toată lumea, mai ales la nivelul lor de status social. Sâmbăta se schimba îmbrăcămintea, iar aşternuturile se schimbau cam la trei săptămâni. Dar sâmbăta bunicul se schimba din cap până în picioare. Nu ştiu dacă mergea la mikve, dar ştiu că mergea la baia de aburi. Probabil că era şi mikve [2]. Nu ştiu, dar ştiu că vineri bunicul mergea la baie şi se întorcea şi spunea: „Am făcut o baie de aburi extraordinară”. Era foarte sadisfăcut. Bunica nu vorbea despre treaba asta. Era o chestiune personală şi un om civilizat nu vorbeşte despre baie.
 
C.G. : Magazinul era la un loc cu locuinţa ?
 
M.B. :Magazinul era separat. Proprietatea era magazinul. Casa era închiriată. Amândouă casele erau. Magazinul era pe strada Elisabeta 63. N-am revendicat nimic. Acuma sunt nişte blocuri acolo. Se putea revendica terenul. Era un magazin fără etaj, care avea o magazie, unde se puneau geamurile şi o curte unde intrau căruţe cu marfă. Magazinul era o valoare. Chiria? Locuiau la proprietari evrei – asta ţin minte – şi la prima casă şi la a doua. La prima nu mai ţin minte dacă aveau baie. Probabil. Fiind la etaj, nu se mergea undeva [afară] la toaletă. La a doua casă baia şi toaleta erau după bucătărie şi bucătăria era în curte, deşi era canalizare. A doua casă era ceva mai răsărită. Erau trei camere. Când am venit din Transnistria, ne-a cedat o cameră mie şi tatălui, dar cu mare parcimonie, cu foarte mare restrângere. Asta o să povestesc în altă ordine de idei. Imediat au dat drumul servitorilor, aşteptând ca eu să-i ajut în gospodărie. Mama mea şi eu însămi am pus-o pe seama bunicii vitrege. Ştiţi, întotdeauna în capul cuiva trebuie să se spargă. În locuinţă erau covoare româneşti. În bucătărie erau ţesute din resturi de materiale. Nu bunica le ţesea, se cumpărau la metru. Acuma sunt considerate ca fiind foarte elegante şi pe atuncea erau în bucătărie. Nu erau covoare olteneşti, dar erau covoare. Nu erau persane cum aveau bogătaşii. Eu nici nu văzusem persane până mult timp după ce m-am întors. Nu se spăla la spălătorie, ci la baie. Era foarte curat. Se apretau lucrurile, [se purtau] cămăşi de noapte şi nu pijamale, cum era obişnuit la toată lumea, mai ales la nivelul lor de status social. Sâmbăta se schimba îmbrăcămintea, iar aşternuturile se schimbau cam la trei săptămâni. Dar sâmbăta bunicul se schimba din cap până în picioare. Nu ştiu dacă mergea la mikve, dar ştiu că mergea la baia de aburi. Probabil că era şi mikve [2]. Nu ştiu, dar ştiu că vineri bunicul mergea la baie şi se întorcea şi spunea: „Am făcut o baie de aburi extraordinară”. Era foarte sadisfăcut. Bunica nu vorbea despre treaba asta. Era o chestiune personală şi un om civilizat nu vorbeşte despre baie.
 
C.G.: Despre bunicii paterni ce ne puteţi spune?
 
M.B.: Staţi să termin cu bunicii materni.
 
C.G.: De acord.
 
M.B.: Bunicii au murit în 1945. Bunicul a murit în primăvară şi bunica la câteva luni după el. Toată lumea îl ştia de om bogat, bogat, bogat. După ce a murit bunicul, nu s-au găsit în casă decât 10 $. Toată lumea spunea că bunica a dus la rudele ei banii. Nu cunosc secretul. Nu s-a găsit nici aur. Unde a fost bogăţia aceea nu ştiu. Nu ştiu ce e adevărat sau cât e poveste din treaba asta. Şi ca să termin cu bunicul – apropo de felul lor – când m-am întors din Transnistria singură, tata, care fusese într-un lagăr nemţesc, venise deja cu armata română în martie, primul lucru pe care l-a făcut bunicul a fost să leşine de bucurie că m-a văzut. Nu de bucurie, de emoţie. A doua zi a concediat femeia de serviciu, a treia zi a spus: „Fata asta trebuie măritată cât mai repede”. Şi eu după 14 zile mi-am luat serviciu ca să nu trec prin etapele pe care le dorea bunicul. Când a aflat cine e prietenul meu, cu care m-am împrietenit foarte repede, a spus: „Aici în palmă dacă va creşte păr, ai să te măriţi cu el”. El săracul a murit şi eu m-am măritat cu el. Cred că v-am făcut un parcurs interesant.
 
C.G.: Absolut.
 
M.B.: Cât despre bunicii paterni, eu am fost foarte legată de ei, pentru că erau din Câmpulung. Pe bunicul patern îl chema Abraham Mendel Korber, iar pe bunica Taube (Toni) Korber. Pot să spun că, până la deportare, eu veneam de la şcoală întâi la bunici şi apoi mergeam acasă. Şi nu exista zi în care să nu fiu seara la bunici. Erau mai simpli decât cei din Botoşani, dar erau oameni foarte buni şi foarte calzi. Ce pot să spun? I-am cunoscut de când m-am născut. Nu în casa lor m-am născut, ci într-o casă care nu mai există la Câmpulung, pe malul râului Moldova, la o moară de apă. Într-o singură cameră locuiau părinţii mei când m-am născut eu. Tocmai se despărţise tata de bunicul. Bunicul meu a fost tinichigiu şi ulterior şi-a făcut şi o mică prăvălioară cu sticlărie. Însă baza era tinichigeria.
 
Şi nu pot să uit – asta e o  poveste de familie care s-a tot transmis – când avea deja trei copii s-a dus să cumpere din Gura Humorului (între Câmpulung şi Gura Humorului e o distanţă mică) nu ştiu ce marfă pentru prăvălioară şi a dispărut doi ani şi jumătate, aproape trei. A dispărut. Bunica n-a ştiut unde este şi familia ei spunea: „Gata, a dispărut, te-a părăsit”. Plecase în America şi s-a întors cu nişte bani şi a putut să-şi facă căsuţa în care eu i-am prins locuind. Înţeleg că înainte nu aveau casă. A fost în America trei ani. Şi eu îl tot întrebam: „Dar cum e în America, bunicule? Povesteşte-mi!”  Zice: „Eu nu cunosc America, eu am văzut America numai de pe acoperişuri. Făceam acoperişuri.” Era probabil în perioada marii emigraţii româneşti. A plecat să aducă nişte bani, a revenit şi a mai făcut copii. Au fost iniţial zece copii, au murit [unii dintre ei, n.m. c.G.] şi au rămas şapte în viaţă. Bunicul ştia carte, adică ştia să citească în germană..: Despre bunicii paterni ce ne puteţi spune?
 
M.B.: Staţi să termin cu bunicii materni.
 
C.G.: De acord.
 
M.B.: Bunicii au murit în 1945. Bunicul a murit în primăvară şi bunica la câteva luni după el. Toată lumea îl ştia de om bogat, bogat, bogat. După ce a murit bunicul, nu s-au găsit în casă decât 10 $. Toată lumea spunea că bunica a dus la rudele ei banii. Nu cunosc secretul. Nu s-a găsit nici aur. Unde a fost bogăţia aceea nu ştiu. Nu ştiu ce e adevărat sau cât e poveste din treaba asta. Şi ca să termin cu bunicul – apropo de felul lor – când m-am întors din Transnistria singură, tata, care fusese într-un lagăr nemţesc, venise deja cu armata română în martie, primul lucru pe care l-a făcut bunicul a fost să leşine de bucurie că m-a văzut. Nu de bucurie, de emoţie. A doua zi a concediat femeia de serviciu, a treia zi a spus: „Fata asta trebuie măritată cât mai repede”. Şi eu după 14 zile mi-am luat serviciu ca să nu trec prin etapele pe care le dorea bunicul. Când a aflat cine e prietenul meu, cu care m-am împrietenit foarte repede, a spus: „Aici în palmă dacă va creşte păr, ai să te măriţi cu el”. El săracul a murit şi eu m-am măritat cu el. Cred că v-am făcut un parcurs interesant.
 
C.G.: Absolut.
 
M.B.: Cât despre bunicii paterni, eu am fost foarte legată de ei, pentru că erau din Câmpulung. Pe bunicul patern îl chema Abraham Mendel Korber, iar pe bunica Taube (Toni) Korber. Pot să spun că, până la deportare, eu veneam de la şcoală întâi la bunici şi apoi mergeam acasă. Şi nu exista zi în care să nu fiu seara la bunici. Erau mai simpli decât cei din Botoşani, dar erau oameni foarte buni şi foarte calzi. Ce pot să spun? I-am cunoscut de când m-am născut. Nu în casa lor m-am născut, ci într-o casă care nu mai există la Câmpulung, pe malul râului Moldova, la o moară de apă. Într-o singură cameră locuiau părinţii mei când m-am născut eu. Tocmai se despărţise tata de bunicul. Bunicul meu a fost tinichigiu şi ulterior şi-a făcut şi o mică prăvălioară cu sticlărie. Însă baza era tinichigeria.
 
Şi nu pot să uit – asta e o  poveste de familie care s-a tot transmis – când avea deja trei copii s-a dus să cumpere din Gura Humorului (între Câmpulung şi Gura Humorului e o distanţă mică) nu ştiu ce marfă pentru prăvălioară şi a dispărut doi ani şi jumătate, aproape trei. A dispărut. Bunica n-a ştiut unde este şi familia ei spunea: „Gata, a dispărut, te-a părăsit”. Plecase în America şi s-a întors cu nişte bani şi a putut să-şi facă căsuţa în care eu i-am prins locuind. Înţeleg că înainte nu aveau casă. A fost în America trei ani. Şi eu îl tot întrebam: „Dar cum e în America, bunicule? Povesteşte-mi!”  Zice: „Eu nu cunosc America, eu am văzut America numai de pe acoperişuri. Făceam acoperişuri.” Era probabil în perioada marii emigraţii româneşti. A plecat să aducă nişte bani, a revenit şi a mai făcut copii. Au fost iniţial zece copii, au murit [unii dintre ei, n.m. c.G.] şi au rămas şapte în viaţă. Bunicul ştia carte, adică ştia să citească în germană.
 
C.G.: Se născuseră în Câmpulung?
 
M.B.: Bunicul avea o soră şi la Cernăuţi. În orice caz erau bucovineni. Numele ăsta de Korber eu l-am găsit într-o istorie a evreilor din Bucovina. Este vorba despre un ţăran evreu pe nume Korber din 1808. E un nume mai neobişnuit. Nu e ca Bercovici, Leibovici. Am găsit căutând în cartea de telefon la Viena şi în Germania şi neevrei Korber. Poate că au făcut cândva coşuleţe – Korb înseamnă coş. Nu ştiu de unde se trage. Dar ştiu că ai lui sunt înmormântaţi unii la Câmpulung. Dar n-am fost nici la Câmpulung la cimitir decât ca elevă. Prima dată am fost de Ziua Eroilor, când trebuia să spun o poezie, fiind o elevă bună. Toţi copiii mergeau la cimitir de Ziua Eroilor şi cel mai bun spunea o poezie. Ştiam foarte bine poezia, dar în public mă fâstâceam şi am spus: „Bine aţi venit, oaspeţi iubiţi.” Şi apoi am plâns şi nu m-au mai pus să spun niciodată poezii în public. Şi acum eu nu pot să citesc, de exemplu, un text. Dacă citesc un text sună mizerabil, eu pot numai să spun textul. Trebuie să-l fac eu. Asta am păţit la şcoală, fiind premiantă întâi. Aşa şi cu textul poeziei, m-am fâstâcit.
 
C.G.: Care era gradul de instrucţie al bunicilor paterni?
 
M.B.: Bunicul ştia să citească, bunica nu. Era analfabetă. Dar nici idiş nu ştia să citească. Ştiţi că femeile în sinagogă stau separat. Dar exista întotdeauna o carte separată de rugăciuni pentru femei, o carte în idiş, din care o femeie, care ştia să citească, în timp ce jos se spuneau rugăciunile, le citea femeilor ca să înţeleagă, pentru că acestea nu ştiau carte. Şi bunica era dintre acele femei care nu ştiau carte. Tot îmi povestea ea o poveste foarte nostimă. S-a întâmplat în sinagoga unde era dânsa. Nu ştiu dacă ştiţi povestea lui Iosif cu fraţii lui care l-au vândut, cu haina lui cea de mătase. Şi una din femei a spus: „Mi-ai citit-o şi anul trecut şi acum doi ani. Dacă a ştiut Iosif acu doi ani, de ce s-a mai dus acolo?” Luau lucrurile ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Bunica nu ştia să citească, dar ştia să povestească cele mai frumoase poveşti din lume. Şi ştia poveşti pe care după aceea le-am citit. Probabil că şi ea le auzise şi le transforma. Şi nu numai că ştia să povestească, voia şi eu să-i povestesc. Vinerea apăreau nişte foiletoane exact ca telenovelele. Ţin minte că eu cumpăram în fiecare vineri Crimele şi inchiziţiile sau Crima şi inchiziţia lui Torquemada şi citeam bunicii, în româneşte. Ea ştia româneşte, bineînţeles. Dar în casă se vorbea idiş şi germana. Ştiau că noi înţelegeam, dar vorbeau idiş cu precădere.
 
Se ţinea ca şi dincolo foarte strict bucătăria caşer [3]. Dincolo era femeia în casă care aprindea focul. Bunica din Câmpulung nu aprindea focul. Punea vineri seara mâncarea în cuptor. Se făcea pâine şi se închidea cuptorul. Se menţinea cald chiar şi ceaiul. Şi nu-mi plăcea ceaiul de sâmbăta, că nu era destul de cald.[4] La bunica mâncam lucruri foarte simple, cu precădere mâncăruri cu mulţi cartofi, ca la nemţi. Le făcea mai bine decât mama. Erau nişte chifteluţe din cartofi: cartof crud ras, puţin stors de apă. Puteai să pui ou, puteai să nu pui ou, piper eventual şi apoi erau făcute ca şi chiftelele. Erau minutate chiftelele acelea. Dacă luam o notă proastă – prima notă proastă pe care am luat-o a fost pentru că am încercat să copiez – mă duceam la bunici şi plângeam şi nu mă mai duceam acasă. Şi dacă mă certau cei de acasă fugeam încolo. Mă rog, era un du-te vino permanent.
 
C.G.: Purtau haine occidentale sau religioase?
 
M.B.: Bunicul purta o haină ceva mai lungă, mai evreiască. Tot cu bărbuţă. Mergea de două ori pe zi la sinagogă. Bunica era întotdeauna atât de modest îmbrăcată. Poate sâmbăta era mai curat îmbrăcată. Prin 1936 a făcut operaţie de cataractă, dar progresiv a orbit. Însă ştia totul unde este, aşa oarbă cum era. Erau mai săraci, categoric. Iar casa pe care şi-au făcut-o din banii „cei mulţi aduşi” avea o singură cameră. Din cameră se trecea în bucătărie, din bucătărie în atelier, din atelier în magazinul de sticlărie. În Câmpulung nu exista pe atunci canalizare. Toaleta era latrină, care o dată pe săptămână se freca şi se spăla. Însă era latrină. Şi noi la casa noastră tot asta am avut. Baie se făcea într-o cadă vineri. Făceau şi soţul şi soţia în aceeaşi apă. Ei nu aveau femeie de serviciu.
 
Am fost rea cu bunicul odată. În casa bunicilor locuia o soră mai mare a tatălui meu, care era văduvă din Primul Război Mondial. Avea o fetiţă mică, care a crescut în casa bunicilor. Deci nu locuiau singuri total. Toate fetele lor au făcut patru clase gimnaziale şi toate au fost pe rând casieriţe la singurul magazin mare din Câmpulung. Era o filială a unui magazin din Cernăuţi. Erau cunoscuţi ca oameni cinstiţi. Lumea îi ştia de foarte cinstiţi, simpli şi cinstiţi. Şi când una din fete a divorţat – după şase luni a venit acasă – aproape că au ascuns-o, să nu se afle. Nu ştiu ce soţ a luat, dar a fost o ruşine mare. Familia ţinea la onoare. Lucrul acesta era sfânt. Aceştia sunt bunicii de care pomenesc în jurnalul meu [5] şi de care am fost realmente legată. Şi răutatea pe care i-am făcut-o eu e că împreună cu verişoara cea mare, care locuia acolo, i-am tras scaunul bunicului de sub el când se aşeza şi acesta a căzut jos. Astea sunt din „deşteptăciunile” mele copilăreşti! Dacă mi-ar face mie nepotul meu asta, mi-ar fi frică să nu fac o fractură de col de femur. Ei, asta nu ştiam eu pe atunci!
 
V-am spus că era o casă modestă. Mai târziu lângă această singură cameră a mai fost clădită încă una, care a devenit dormitorul bunicilor, pentru că altfel dormeau cu toţii într-adevăr în aceeaşi cameră. Interesant e că în această unică cameră era o pianină, unde nepoata orfană a învăţat pianul. Până la urmă a fost avocată. A făcut la Cernăuţi studii, doctorantura la Cluj şi s-a căsătorit şi a locuit la Zastavna. Zastavna este în nordul Bucovinei, pe lângă fosta graniţă cu Polonia, lângă râul Ceremuş. Ea a fost omorâtă în Transnistria.
 
Bunicii erau părinţi foarte buni. Din cei şapte copii, e foarte interesant, unul singur a făcut o şcoală superioară, a fost medic. A plecat să studieze la Viena şi toţi ceilalţi copii au muncit ca unul să studieze. Era cel mai mare fiu. A fost un medic foarte bun. Era medic de circumscripţie în satul Vama şi medic al fabricii de cherestea din Moldoviţa. Avea maşină – printre puţinele maşini. Unchiul pleca din doi în doi ani la Viena ca să-şi reînnoiască cunoştinţele în medicină. Schimba maşina la doi ani. A avut doi fii. El a emigrat în 1936 de frică ca băieţii lui să nu devină comunişti. Asta e foarte interesant pentru că cei doi comunişti din Câmpulung erau prieteni cu băieţii ăştia.
 
Tata n-a învăţat, a făcut şapte clase primare – aşa se făcea atunci – şi apoi a făcut o şcoală de meseriaşi la Viena ca să capete patalamaua de meşter tinichigiu. Bunicul i-a dat patalamaua de muncitor – aşa era pe atunci cu breslele – şi a căpătat patalama de meşter tinichigiu şi geamgiu. Dar în 1914 a venit războiul şi tata s-a întors repede. Tata, Leon Korber, e născut în 1892 şi a murit în 1988. Mama, Klara Korber, era născută în 1899 şi a murit în 1970-1971. Un mare dezastru a fost când tata s-a despărţit de bunicul şi şi-a făcut propria lui prăvălie devenind concurentul acestuia. Sigur că tata a adus marfă mai bună. N-a mai făcut tinichigerie, era în special geamgiu. Şi acuma e numele tatălui meu pe acoperişul celor două biserici din Câmpulung, pentru că un meşter, ca şi un pictor, îşi punea numele. Când s-a făcut castelul de vânătoare de la Valea Putnei, castelul regal, tata – şi atuncea se concurau între ei şi s-a făcut licitaţie – a câştigat licitaţia şi a pus geamurile. Şi încet, încet magazinul bunicului a decăzut. Mătuşa vedea de magazin pentru că bunicul nu mai putea. [Apoi] ea a plecat la fiica ei care a născut, bunicii au rămas singuri şi eu m-am ocupat de dânşii. De aceea legătura mea cu bunicii a fost deosebită.
 
C.G.: Să trecem la părinţi.
 
M.B.: Am ajuns destul de departe, nu? Mama, v-am spus, avea patru clase primare, dar o dorinţă nemaipomenită de a citi. Venind la Câmpulung, a învăţat teribil de repede germana şi în casă se vorbea germana. Tata vorbea o germană splendidă, germana austriacă. Sunt multe cuvinte despre care eu am crezut că sunt cuvinte idiş, dar de fapt se folosesc la Viena la fel de mult. Tata mergea la sinagogă numai sâmbăta. Închidea magazinul de vineri seara şi sâmbătă seara deschidea, dar dacă venea un client, care ţinea să cumpere ceva, deschidea magazinul.
 
C.G.: Puteţi să-mi spuneţi care erau convingerile politice ale tatălui?
 
M.B.: Ceea ce ţin minte este că îi plăcea de naţional-ţărănişti mai mult decât de liberali. Nu ştiu de ce. Nu ştiu dacă era înscris. Nu a fost un activist nici pe tărâm evreiesc. Dar – lucrul ăsta e deosebit – mi-au spus Miriam pentru că era un nume sionist oarecum, ebraic. Am întrebat de ce Miriam pentru că în acte bunica după care mă numeam eu era Maria. Dar ei mi-au spus mie Miriam pentru că era un nume care suna ebraic şi tata dorea foarte mult să emigreze. Prin 1938 tot am auzit prin casă şuşotind-se că tata va pleca în Palestina. Noi n-am avut casă proprie. Locuiam la un proprietar care avea multe case în Câmpulung. Era bogat şi voia să-şi cumpere nişte teren în Palestina. Pe atunci se cumpărau terenuri pentru cultivarea portocalilor sau nu ştiu ce. Şi pentru că tata era un om serios, a vrut să-i avanseze bani să plece să vadă de o afacere acolo. Şi se vorbea în casă despre plecarea în Palestina, dar n-am mai apucat.
 
Mama activa în Asociaţia Wizo, erau femeile evreice. Ce se cheama activa?  M-au dat la o grădiniţă de la trei la cinci ani unde se învăţa ebraica. Se făceau de Purim nişte spectacole istorice cu Haman şi Esthera [6]. În prăvălie erau două cutii: o cutie albastră cu o stea a lui David, care se chema Kerem Kaiemet, era pentru Israel şi o cutie a milei pentru săraci. Nu ştiu dacă chiar zilnic, dar tata şi mama puneau bani acolo. Tata a fost înrolat în armata austro-ungară. A fost soldat din 1914 până la sfârşitul războiului. În ce măsură a fost soldat pe front nu ştiu, dar ştiu că a fost până în Italia şi în Polonia. Şi avea părerile lui. Eu îi ziceam că are păreri fixe, că nu se poate spune ce fel de oameni sunt polonezii, ce fel de oamenii sunt bosniacii. Spunea: „De bosniaci să te ferească Dumnezeu. Aceştia îţi taie gâtul. Cu italienii e bine să ai de-a face. Die Katzerlfressel – Ei mănâncă pisici şi pe ei îi cumperi cu un cântec. La polonezii trebuie să te închini lui Dumnezeu.” Aşa povestea el. Şi am impresia că a fost...Cum se cheamă cel care serveşte pe un ofiter?
 
C.G.: Ordonanţă?
 
M.B.: Ordonanţă. În orice caz vorbea de ofiţerul lui. Dar totdeauna se lăuda că el n-a omorât pe nimeni. Poate că se lăuda numai. Nu ştiu ce să spun. În casă ţin minte că exista un revolver mare pe care, când eram eu fetiţă mică, l-au aruncat la toaletă pentru că le era frică. Tata îl adusese din război şi îl tot întrebam: „Tu ai tras cu el?” Zicea: „Nu, n-am tras niciodată”. Ziceam: „Dar de ce l-ai luat?” Zicea: „Ca amintire”. În ceea ce priveşte întregirea ţării cu Bucovina evreii din Cernăuţi au contribuit la această alipire, au fost absolut de acord. Însă auzeam această zicală în casă: in Friedens Zeiten (în timp de pace). Vorbea cu foarte mare respect despre împăratul Franz Iosef, despre iubirea tristă a lui Rudolf care s-a sinucis, ştia toată povestea de la Sarajevo.
 
C.G.: Şi probabil exista un anumit respect faţă de civilizaţia austro-ungară?
 
M.B.: Un deosebit respect. Ce bine era in Friedens Zeiten (în timp de pace). Asta ştiu din casă. Tata era un om foarte muncitor şi asta l-a salvat în Transnistria. L-au luat pe tata la muncă, deşi avea peste vârsta obişnuită la care se lua la muncă, fiind un muncitor extrem de harnic şi extrem de priceput. Din nimic îţi făcea orice. Se pricepea la electricitate, ştia să coasă un petec la o haină, să-ţi repare un pantof, să bată cu ciocanul prin perete. Orice. Şi acolo unde a ajuns, lângă Odessa, l-au cerut nişte nemţi şi a muncit la aceştia. Vorbind şi o germană perfectă – avea ochi albaştri şi era foarte blond, nu roşcovan ca mine, că eu am avut părul foarte roşu – l-au îndrăgit nemţii. Îndrăgit? I-au dat să mănânce. A venit plin de păduchi. Dar nu l-au omorât pentru conştiinciozitatea lui în muncă. Şi pot să spun că am rămas însemnată de conştiinciozitatea lui. Nu exista să nu vii la masă la ora exactă. Dacă spunea două nici două fără un minut, nici două şi un minut. De o punctualitate severă şi extrem de curat. Prima întrebare era dacă te-ai spălat şi n-aveai voie să vii murdară la masă, cu şorţuleţul murdar. Noi mergeam îmbrăcate în Câmpulung în rochiţe după portul nemţesc: o fustită, o bluziţă albă, cu mânecă bufantă, cu pieptar de catifea şi şorţ alb. Se numea Dirnde.
 
C.G.: Un fel de sarafan?
 
M.B.: Un fel de sarafan nemţesc. Trebuia să fii cu şorţuleţul alb imaculat. Dacă îl murdăreai trebuia să ţi-l schimbi. La masă trebuia să fii perfect curată. N-aveai voie să-l contrazici pe tata, dar eu îl contraziceam şi am mâncat bătaie de multe ori de la dânsul. Mama m-a salvat de multe ori. Tata era cel sever, dar mama reuşea să facă totul, ea era capul.
 
Magazinul de sticlărie a fost îmbogăţit de tata cu porţelanuri fine şi cu o vitrină pe care tot el o aranja. Lumea bună cumpăra de la tata. N-am avut niciodată angajaţi, adică s-a bazat pe ajutorul nostru în magazin. Am avut femeie în casă, fată în casă. Şi când tata pleca să lucreze în afara casei, mama stătea în magazin. Şi eu ca elevă şi sora mea ca elevă de liceu stăteam. Nu ni se dădea un ban dacă nu ajutam în magazin: la descărcatul şi încărcatul de marfă, să duci unui client un pachet. N-aş fi luat un ban din casă cât stăteam în magazin. Să iau eu singură un ban dacă nu mi-l dădea tata? Nu exista asta. El era corectitudinea întruchipată. I-am spus odată că am vândut eu singură nişte ceşti şi am luat un ban mai mult. Nu. Preţul e preţ. Zicea: „Eu măresc preţul dacă vreau”. Mă rog, aventuri de casă!
 
C.G.: Puteţi să-mi descrieţi casa copilăriei dumneavoastră?
 
M.B.: Noi aveam în total două camere. Era o curte mare. În curtea aceea erau mai multe familii. Erau, începând de la un capăt, un cizmar neamţ, o familie de evrei şi apoi noi. Curtea era mai mare decât casa. Şi în curtea asta erau stivuite lemnele pentru iarnă, deşi exista şi cămară. Tot aici erau toaletele în lateral. Aveam o cameră foarte mare pe care au despărţit-o părinţii printr-un perete de lemn, încât ei să fie totuşi separaţi: un dormitor şi pentru noi două două canapele mici şi o măsuţă. Mare era bucătăria, imensă. Acolo dormea fata din casă. Era o plită, un cuptor. Se făcea pâine de două ori pe săptămână: vineri şi luni. Vineri pâine albă, luni pâine de secară, neagră cum ziceam noi. Şi se mai cumpărau delicatese: trecea unul şi vindea zece chifle la şapte lei. Se făceau şi prăjituri de casă.
 
C.G.: Bucătărie caşer ţineaţi?
 
M.B.: La toţi era caşer. Carnea se cumpăra de la un măcelar caşer şi cu păsările mergeam la haham să le taie. [7] Aveam cloşcă cu pui şi ne jucam cu puii ăştia. Îi mânca dihorul sau uliul că nu era departe pădurea. Aveam pisică, aveam câine în curte. Apa o luam de la o pompă, de la un vecin mai bogat. Rufele se spălau în cadă şi se clăteau la un izvor nu departe de noi, la şipot şi se întindeau nişte rufe care erau apretate, frumoase, miroseau foarte bine, mai bine decât cu toţi detergenţii de acuma. Eu nu am spălat rufe, avea cine să le spele atunci.
 
C.G.: Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră?
 
M.B.: Asta am aflat din caietul mamei mele. Mama a plecat din Botoşani în vizită la fratele tatalui ei. Acolo a venit şi tata din Câmpulung, la o soră de-a lui, căsătorită la Siret. Era şi nu un aranjament. Şi a fost se pare un amor de un an. S-au căsătorit în 1922 şi în 1923 am apărut eu. Părinţii lui nu erau prea încântaţi, pentru că din cauza mamei el s-a despărţit de familie şi n-a mai lucrat cu ei. Dar până la urmă ştiţi cum sunt lucrurile în familie.
 
C.G.: Care era situaţia financiară a părinţilor?
 
M.B.: Situaţie financiară medie spre mică. Bogaţi n-am fost, dar la şase ani am început pianul. Aveam o pianină  şi până la deportare am avut profesor de pian. Am învăţat engleza. Am vorbit întâi germană şi apoi româneşte, pentru că şi fata în casă era nemţoaică. Idiş ştiam, dar nu vorbeam idiş, iar de la cinci ani am învăţat chiar şi ebraica. Am avut profesor de ebraică care venea acasă de trei ori pe săptămână. De două ori [făceam] ebraica limbă şi o dată ebraica din Tora ca şi băieţii. Mama a zis: „N-am băieţi, dar trebuie şi fetele să înveţe. Ce n-am învăţat eu, să înveţe fetele mele”. Încât eu cele cinci cărţi ale Torei le-am învăţat şi înţeleg, adică pot citi ivrit. Au făcut tot posibilul ca să învăţăm la liceu. Atunci se plătea liceul. Au apărut şi cărţi în casa noastră pe parcurs.
 
C.G.: Puteţi să-mi descrieţi puţin oraşul copilăriei şi tinereţii dumneavoastră?
 
M.B.: Oraşul natal Câmpulungul! Cum să vă descriu Câmpulungul? Eu n-am mai fost la Câmpulung. Am fost acum doi ani.
 
C.G.: După ce v-aţi întors din Transnistria n-aţi mai fost?
 
M.B.: Nu, eu nu.
 
C.G.: Timp de 50-60 de ani nu aţi mai fost?
 
M.B.: Acum doi ani am fost şi am plecat imediat. Adică am venit cu maşina şi am plecat cu maşina. Nu mai e Câmpulung.
 
C.G.: Da, oraşul, sunt de acord, s-a schimbat foarte mult. De altfel, toate oraşele României s-au schimbat.
 
M.B.: Vreau să-l păstrez în amintire aşa cum îl ţin minte. Numărul exact al populaţiei evreieşti nu-l ştiu. Nu existau şcoli evreieşti. Erau trei sinagogi: Sinagoga Veche, o sinagogă Talmud-Tora lângă Sinagoga Veche şi Sinagoga Nouă. Tatăl meu era la Sinagoga Nouă unde mergeau cei mai puţin credincioşi. Exista un singur cinematograf care funcţiona trei zile pe săptămână: vineri, sâmbătă, duminică. Eu mergeam la cinematograf cu sora mea sâmbăta după-amiază dacă îmi câştigam prin muncă banii de cinema. Teatru nu exista. Veneau teatre ambulante. Venea în special Teatrul Evreiesc ambulant, care unde juca? În casa germană pentru că nu exista altă sală. Cafenele? Cred că existau, dar noi n-am fost niciodată într-o cafenea. Exista un ştrand. Acolo am învăţat să înot, dar mergeam mai degraba la Moldova pe malul apei pentru că nu costa bani. Ştrandul costa bani şi părinţii nu mi-au dat. Exista lumină electrică şi am avut lumină electrică şi noi şi bunicii.
 
C.G.: Evreii locuiau în cartiere separte?                         
 
M.B.: Cartiere separate? În tot centrul Botoşaniului – şi acolo locuiau bunicii pe strada Elisabeta – erau numai evrei. Dar erau evrei, eu am rude, care au locuit şi în cartiere unde nu trăiau evrei. Era vorba de o altă chestiune. Cei care aveau magazine aveau interesul să fie aproape de magazin, dacă nu locuiau chiar acolo. Magazinul tatălui meu, situat în afara acestei curţi, era la stradă. Era exact pe colţ lângă un beci de lipoveni – unde se putea mânca lipoveneşte şi în special se putea bea – şi două magazine de coloniale. Apoi venea curtea. Totul era foarte aproape. La prânz între 1 şi 3 se închideau magazinele. Tata venea să mănânce acasă şi ne trimitea pe noi să stăm de veghe şi el mai trăgea un pui de somn eventual. Foarte aproape era un magazin al unui neamţ care vindea şuncă. Noi, de exemplu, mâncam şuncă necaşer, dar pe o farfurie separată. Cei foarte religioşi nu luau lapte de la ţărani, cum lua mama mea. Luau lapte de la evrei. Erau şi evrei care ţineau vaci şi vindeau lapte. Dar ai mei nu erau chiar aşa de religioşi.
 
C.G.: Aveaţi veselă specială pentru Paşti?
 
M.B.: Aveam veselă pentru Paşti [8]. Interesant e că sora mea, care nu-i căsătorită religios cum sunt eu, are toată vesela de la mama şi de Paşti scoate vesela cealaltă, ca să-şi aducă aminte de dânsa. Şcoala religioasă exista la Talmud-Tora, dar noi am avut profesorul acasă. Era mai civilizat aşa, zicea mama, dar fetele oricum nu mergeau la Talmud-Tora.
 
Nu era un cartier separat, ci era presărat cu nemţi. Adevărul este că se putea observa felul în care Austro-Ungaria a conceput metoda sa de cucerire, de colonizare a Bucovinei. Populaţia localnică erau ţăranii care locuiau în afară, în satele din jur. Pe parcurs au devenit ei funcţionărimea care a înlocuit funcţionărimea germană. Deci a fost o intrare din afară înăuntru. Au adus evrei din Polonia, au venit din Rusia ca să fie meseriaşi şi negustori. Şi au locuit acolo unde îşi câştigau pâinea, încât, fără să fie ghetou, era prin însăşi natura muncii lor o separare. Însă în curtea noastră v-am spus că locuia un cizmar neamţ. Eram ca şi copiii lui. Noi nu făceam pom de Crăciun, cum am făcut eu după aceea, dar mergeam la el. El venea la noi să mănânce de Purim mâncarea noastră. Când voiam ceva bun, mergeam la el să mâncăm un cremvuşti sau aşa ceva. Aveam cele mai bune relaţii, absolut cele mai bune relaţii. Am avut colege germane şi românce la şcoală, nu erau numai evrei la liceu sau în şcoala primară. În afară de români, de nemţi erau şi vreo doi, trei cehi care de fapt mai mult aparţineau nemţilor. Profesoara mea de pian avea un nume cehesc Biscupscka, o domnişoară bătrână. Şi acuma mi-e frică, visez noaptea că mă duc la lecţia de pian şi acolo în curte erau gâşte şi un gânsac. Eu muream de frica gânsacului, dar tata i-a interzis mamei să mă conducă ca să nu-mi fie frică să mă duc singură. Şi m-am dus singură. Dar domnişoara Biscupscka, deşi era cehoaică, când au plecat nemţii prin 1938 din România, a plecat în Germania şi a murit într-un lagăr undeva.
 
Comunitatea evreiască din oraş era o comunitate serioasă. De multe ori veneau din Maramureş evrei săraci ca să cerşească. Cerşetori din Câmpulung propriu-zis nu prea existau. Avea mama vreo doi abonaţi care veneau vinerea. Existau foarte mulţi săraci, dar le era ruşine să cerşească. Prin comunitate se făceau colecte şi erau ajutaţi. Nu ştiu dacă aţi auzit de pogromul din Borşa? A fost prin 1928-1929. S-a aprins acolo o sinagogă. Din Borşa veneau cerşetori şi cerşeau direct şi în mod suplimentar comunitatea venea să-i ajute. Exista o într-ajutorare serioasă. La Botoşani, unde am făcut cele două clase de liceu, exista un cartier, fără să fie ghetou, care se chema Calicime. Acolo locuiau calicii evrei. O sărăcie cruntă. Soţul meu provenea dintr-o familie care locuise în Calicime şi era un fel de stigmat al evreului sărac. Da, era un cartier, dar nu pentru că au fost izolaţi.
 
C.G.: Un fel de Văcăreşti-Dudeşti ai Botoşanilor?
 
M.B.: Mai rău, arăta mult mai rău. Erau foarte săraci. Trăiau într-adevăr de azi pe mâine.
 
C.G.: Cu ce se ocupau evreii din Câmpulung?
 
M.B.: Evreii din Câmpulung rămăseseră o parte funcţionari, nu funcţionari superiori dar, de exemplu, un şef de gară, majoritatea medicilor, avocaţi (destui, dar nu toţi), tinichigii, geamgii, tâmplari, zugravi, cizmari, croitori, cârciumari (nu mulţi, existau şi cârciumi neevreieşti). Ţin minte că exista un cârciumar, Toderan, lângă gară, care fusese coleg de şcoală primară cu tata. Cel mai bun prieten al tatei era un neamţ, care era ein Nichtstuer, un om care nu făcea nimic, dar avea din ce să trăiască. Venea şi stătea de vorbă cu tata. Şi când se îmbăta Toderan în propria lui cârciumă, venea să-i spună tatei: „Măi tu jidane, tu ţii minte că noi ne-am bătut în şcoala primară?” Şi îl apăra neamţul pe tata, că tata, dacă se înfuria, l-ar fi bătut foarte rău, pentru că el era iute la mânie.
 
C.G.: Mi-aţi spus care erau relaţiile între evrei şi germani, dar între...
 
M.B.: Între evrei şi români? Toderan era român. Erau relaţii foarte bune, normale. O colegă de bancă, Zinaida Mătăsaru, era fata procurorului din Câmpulung. Procurorul era cineva. Profesoara mea de la clasa întâi până la clasa a patra, doamna Aurite, era soţia preşedintelui tribunalului. Exista şi o profesoară evreică la şcoala primară. Doar una. Nu a fost profesoara mea. Exista câte o profesoară [evreică] de liceu de franceză, de matematică la gimnaziu. Directorul de la iluminatul public, care era particular, s-a căsătorit cu o evreică, care n-a plecat în Transnistria. A dus-o la Bucureşti. De exemplu, o soră de-a bunicii, soţul ei, avea o prăvălioară mică în afara oraşului, în care găseai orice, de la bomboane de mentă până la gaz de iluminat. Mie nu-mi plăcea să intru, că mirosea a gaz totul. Şi ea îmi dădea bomboane care miroseau a gaz. El vindea opinci luni în piaţă. Ziua de târg la Câmpulung era luni. Ştiţi, fiecare făcea ce se pricepea. Evreii erau şi vopsitori. Astea erau meseriile. Erau foarte mulţi meseriaşi şi negustori. Cel mai mare magazin era filiala din Cernăuţi. Unul, care era şeful magazinului, şi-a făcut o drogherie. Nu era evreu, era ceh, Zlama. Era ca în imperiul Austro-Ungar, un melpot. Şi se trăia normal.
 
Când am terminat clasa a patra primară se dădea pe atunci un examen ca să intri la liceu. Am avut numai gimnaziu –patru clase – la Câmpulung. Era liceul de băieţi Dragoş Vodă şi fetele aveau numai patru clase. Oricum, trebuia dat un examen. O profesoară – trebuia şi băiatul ei să dea examen – îmi zicea: „Tu înveţi foarte bine, ar fi bine să nu ieşi prima”. Ziceam eu: „Dar mama mi-a spus că trebuie să ies prima”. Zicea: „Ai să scoţi ochii tuturor”.  A vrut să fie drăguţă cu mine doamna Baciu. El a ieşit medic, eu am ieşit medic. El a fost ginecolog la Filantropia. Dar eu am ieşit prima, fără să fac efort, învăţam uşor. Asta a fost. Foarte uşor îi înşelam pe profesori. Înşelam în sensul că ştiam să fiu briliantă în momentul respectiv. Reuşeam uneori, nu totdeauna, la bacalaureat n-am fost deloc prima.
 
C.G.: Şi liceul l-aţi făcut la Botoşani?
 
M.B.: Am făcut cele patru clase la gimnaziul din Câmpulung. Eram cam jumătate evreice şi jumătate românce şi de alte naţionalităţi. Dar prietene am fost cu toatele. Eram la fel îmbrăcate, în aceeaşi uniformă, aveam acelaşi comportament. Gimnaziul de fete era într-o clădire care n-ar fi primit astăzi permisul de funcţionare, cu WC-ul afară şi fără apă. Nici pe mâini nu ne spălam. Făceam multă gimnastică. Am fost foarte repede făcute străjeri şi când am ajuns la Botoşani la liceu am fost şefă de unitate pentru că eram premiantă, deşi eram evreică, deşi timpurile înaintau. Aveam voie ca în şcoala primară să nu venim sâmbăta la şcoală, pentru că eram evrei. Dar numai în şcoala primară. Aveam voie să lipsim de sărbătorile evreieşti în mod legal. Vă închipuiţi, asta era de pe urma Austro-Ungariei, unde era voie. Tata povestea că în armată aveau mâncare separată caşer. În Austro-Ungaria. Vă daţi seama?!
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Miriam Korber-Bercovici, în clasa a treia gimnazială la şcoala din Câmpulung (rândul 2, a cincea de la dreapta la stânga), 1937.
 
C.G.: Cât de mult se respectau drepturile fiecăruia.
 
M.B.: Apropo de drepturi. Că tata zicea: „Mâncam eu caşer, dar pe ascuns mâncam eu altceva.” Ca să nu fie deosebit faţă de alţii. Era o viaţă normală, însă simţeai că era încărcată admosfera. Dacă prin 1929 am auzit ce s-a întâmplat şi ţin minte ce s-a întâmplat în Maramureş, la Borşa!
 
C.G.: Puteţi să-mi descrieţi climatul politic al vremii
 
M.B.: Climatul politic al vremii? Uite că am ajuns, fără să vrem, la asta. Eu pot să spun că citeam ziare de foarte mică fiind. La Câmpulung nu exista un ziar al Câmpulungului. La Botoşani exista un ziar, Clopotul. Dar la Câmpulung veneau ziarele din Cernăuţi, ziare nemţeşti. Şi bunicul era abonat. Erau nemţeşti-evreieşti adică Allgemeine Zeitung Tagelblatt und Ostjűddische Zeitung – Ziarul evreilor din răsărit. Erau rămăşiţe ale ziarelor dinainte de 1918. Şi, citind ziarele, am apucat să citesc şi ziare româneşti. Mi-a venit gustul. Citind bunicului, am aflat foarte repede ce se întâmpla în Germania.
 
N-am ştiut dimensiunea dezastrului, deşi era un fel de tensiune care se acumula şi o simţeai. Mai ales că eu am plecat la Botoşani în 1938, unde orizontul oarecum mi s-a lărgit, unde am cunoscut băieţi care erau mai deştepţi ca mine. Eu, de exemplu, am avut mari dificultăţi la algebră, nu mă pricepeam. Puteam orice să învăţ, dar algebra a fost pentru mine...algebra şi şoferia. Până la urmă am făcut şi şcoala de şoferi şi am învăţat şi algebra. Mă ajutau nişte prieteni: „Uite, tu eşti nevinovată!” Eram exact la Botoşani în vacanţa de Crăciun când a venit guvernul Goga-Cuza. Auzisem despre profesorul Cuza, dar n-am ştiut că el a fost teoreticianul profesor. După aceea şi legionarii au avut teoreticienii lor, dar asta am aflat la Botoşani. Şi când a venit guvernul Goga-Cuza, care n-a rezistat decât până la sfârşit de februarie, eram pregătită din ziare. Partidul unic, care s-a format atuncea în timpul regelui şi uniformele albastre sunau foarte prost în mintea mea.
 
Nu toată lumea citea ziare. Tata citea, nu ştiu cât de mult înţelegea. Mama înţelegea, mi s-a părut, întotdeauna mai mult. În casă existau şi nişte cărţi. Eu citeam de mic copil şi poveşti, dar am citit şi Zola şi Maupassant sub plapumă cu lanterna să nu vadă mama. Eram cunoscută la Biblioteca Muncipală că împrumut cel puţin trei cărţi pe săptămână şi [bibliotecara] mă întreba: „Chiar le-ai citit?” Iar eu ziceam: „Da”.  „Nu, că prea repede le aduci”. Citeam. Mi-am făcut o foarte mică bibliotecă şi aveam deja cărţile mele iubite şi, printre altele, o carte nemţească foarte frumoasă, de prietenie între copii, pe care aş fi vrut s-o am şi astăzi, aşa era de frumoasă. Am prins drag de cărţi. Tensiune pot să spun că exista.
 
C.G.: Dar înrăutăţirea, radicalizarea climatului politic a afectat şi relaţiile între colegi la liceu?
 
M.B.: Iniţial nu. În acei ani eram la Câmpulung. În 1938 am plecat la Botoşani. Pot să spun doar atât că mama m-a văzut cu un băiat, care mi-a scos fumatul din minte pentru toată viaţa. Îl chema Tulbure Puiu. Nu mai ţin minte numele lui adevărat. M-a văzut cu toate fetele care voiau să fumeze. Mergeam în parcul din Câmpulung cu ţigara. Era un fel de revoltă a noastră a tinerilor, după clasa a patra de gimnaziu. Şi el m-a văzut şi a spus: „Eu nu mai merg cu tine. Tu nu trebuie să fumezi. Îţi dau o coadă de pisică în gură şi o să-ţi şadă mai bine.” El m-a dezvăţat pentru toată viaţa. N-am mai pus ţigara în gură. Ne-am scris câteva scrisori. Eu locuiam la sora mamei şi aceasta mi le-a reţinut. Adică din partea familiei era reţinere: cu un băiat neevreu să ne scriem scrisori! Era din amândouă parţile separarea.
 
La Botoşani am avut multe colege neevreice. Eu chiar am meditat două colege care locuiau la cămin. Învăţau prost. Am luat bani pentru asta. Directoarea mi-a spus: „Tu înveţi bine. Vrei să câştigi bani? Fetele astea au bani şi un meditator o să le ia foarte scump. Tu să le înveţi pe ele.” Am fost şi prietenă cu ele, dar mă învârteam în cercuri evreieşti. Dar n-au trecut nici doi ani. În 1940 a fost instituit numerus clausus. Am rămas printre cele trei evreice din clasă, care erau aşezate într-o bancă separată. Peste trei zile numerus nullus. [9] Ce atmosferă era asta?! Tatăl uneia dintre ele era erou din Primul Război Mondial. Şi după trei zile ne-au dat afară. M-am întors la Câmpulung. La Botoşani s-a făcut apoi un liceu evreiesc. Eu n-am putut rămâne acolo.
 
M-am dus la Câmpulung. Am învăţat engleza, am învăţat pianul. M-am logodit pentru câteva luni, dar mi-a trecut repede, adică lui i-a trecut repede. Era un văr de-al tatălui meu. Aveam exact 18 ani. Nouă ne-a pus foarte curând când a început războiul steaua lui David s-o purtăm. Şi o purtam foarte ostentativ la Câmpulung.[10] Ne-a pus restricţie la orele de ieşit din casă.[11] Pâine făceam în casă, dar raţia de pâine....Ştiţi mai departe, nu are rostul să vă povestesc eu.
 
C.G.: Nu, vreau să insistăm asupra acestor aspecte.
 
M.B.: Aceasta era în 1940-1941, dar noi oricum aveam făină şi făceam pâine în casă. Adică n-am simţit eu direct restricţia alimentară, pentru că ai mei erau oarecum avuţi. Asta a fost în anii 1940-1941.
 
C.G.: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră în timpul rebeliunii legionare?
 
M.B.: De la comunitate s-a spus din om în om să fie închise magazinele, evreii să nu iasă şi să se închidă în casă pe cât posibil. Să se tragă perdelele, să nu se vadă lumina, pentru că şeful legionarilor din judeţul Câmpulung a spus că el nu vrea omoruri în Câmpulung. Şi nu a fost omorât nici un singur evreu. Dar din tren au fost aruncaţi evrei.
 
C.G.: Aţi putut  afla ce s-a întâmplat la Dorohoi sau la Iaşi în vara anului 1941?
 
M.B.: Am ştiut, dar am ştiut ce era scris în ziare. Şi eram convinsă că este, cum să zic, o provocare cumplită. Evreii se ascundeau mai degrabă în subsoluri decât să facă semne armatelor sovietice. 500 de provocatori evrei au fost omorâţi, asta ştiam din ziare.[12] N-am mai putut. Ni s-au luat bicicletele, ni s-a luat radioul [13], telefon oricum nu aveam. Asta era de acuma situaţia generală. Noi am fost deportaţi în 12 octombrie [1941], de prima zi de Sucot [14]. Înainte cu câteva zile, la toţi evreii s-a făcut percheziţie de Yom Kipur [15]. N-a existat casă evreiască să nu fie călcată de o echipă care căuta. Ce căuta? Nu ştim.
 
C.G.: Dar până să ajungem aici, cât aţi fost la Botoşani, la liceu, au existat invective, cuvinte dure sau alte manifestări din partea colegilor faţă de dumneavoatră?
 
M.B.: Au fost o mulţime de manifestări antisemite, adică nu m-am mai văzut cu colegii cu care eram înainte prietenă.
 
C.G.: Asta vroiam să subliniem: dacă s-a schimbat atitudinea lor?
 
M.B.: Nu m-am mai văzut. Dar în orele în care aveam voie să ne plimbăm, ne-am plimbat pe stradă. [Zâmbeşte, n.m. C.G.] Bunicul unui politician din PSD mi-a făcut curte în tinereţe la Câmpulung. Era român get-beget şi avea la Pojorâta o moşie mare. Era elev de liceu la Dragoş Vodă. Nu numai că ne-a salutat, dar s-a plimbat cu noi pe stradă, cu mine şi alte colege. Ostentativ. Fiul doamnei profesoare de la clasa întâi, doamna Aurite, care era bărbat cu zece ani mai mare decât mine, nu şi-a părăsit nici el prietenii evrei cu care juca cărţi. Erau unii care în mod manifest au căutat să menţină o atmosferă civilizată. Dar erau unii, gen colegul lui tata, cel care avea cârciuma, care îi „jidănea” pe evrei pe unde apuca şi dacă putea dădea şi câţiva pumni şi: „Lasă că ai să vezi tu!” Era aproape normal asta, intra în normalitate.
 
Pot să spun că în acel an afacerile în magazin au mers foarte bine. În primul rând aveam marfă dinainte şi într-un război să ştiţi că merg afacerile. Oamenii îşi terminau casele. Tata avea de lucru. Cine vroia ca tata să-i pună geamuri scotea o adeverinţă că el are voie să iasă din oraş. S-au schimbat atunci buletinele. Ne-au dat buletine noi ca la toată lumea, dar numai că [aveau] menţiunea „evreu”. Poliţiştii luau bani mai mulţi decât altădată. Au profitat de ocazie.
 
C.G.: Venirea legionarilor la putere cum a influenţat viaţa familiei dumneavoastră?
 
M.B.: Legionarii au venit în 6 septembrie 1940. Noi exact nu ştiam. Despre Antonescu ne-am informat din ziare ce şi cum. Nu eram politicieni. Habar nu aveam. Ştiam de Hitler, dar nu ştiam cum ar putea să evolueze situaţia. Şi ce e interesant e că cei care fuseseră în Imperiul Austro-Ungar nu şi-au putut închipui cum va trăi Germania fără evrei. Şi am procedat exact cum au procedat foarte mulţi evrei din Germania: „Vai, noi suntem nemţi”.
 
C.G.: Erau atât de ataşaţi de cultura şi civilizaţia germane încât nu şi-au putut imagina?
 
M.B.: Vai, nu se poate. Noi am fi putut să plecăm la Botoşani, dar n-am plecat. Şi când ne-am dat seama era prea târziu, nici nu mai puteam comunica. Nu ne-am putut închipui ce se poate întâmpla. Şi eram oameni relativ luminaţi. Când am văzut că – n-am ştiut ce a fost la Bucureşti – asta o spus „la mine în judeţ să nu fie nimic”, am zis: „Uite, există şi oameni printre ei”.
 
Logodnicul meu era un medic locotenent care a fost demobilizat din armată în timpul acela şi eu l-am admirat foarte mult pentru că se ducea fără bani la săraci. Locuia la noi. Familia lui a fost alungată din sat. El era de lângă Câmpulung şi familia lui a venit şi a stat în curticica bunicilor mei, cu vacă cu tot. Mama lui cu o soră mai mare, la bunici şi el la noi. [16] Şi atunci noi ne-am logodit. Mi-a plăcut de el pentru că era ofiţer, băiat frumos şi era mai mare. Dar el mi-a deschis în multe privinţe ochii, eu habar nu aveam. Adică cine să-şi imagineze dimensiunile pe care le poate lua aşa o chestiune. Afacerile mergeau, învăţam: „Uite ce bine ştiu engleza”. Cu picul ăla de engleză mă descurc şi astăzi.
 
C.G.: Cineva dintre prietenii, colegii dumneavoastră a aderat la mişcarea legionară?
 
M.B.: Când au făcut percheziţia aia la toată lumea în casa noastră au venit un jandarm şi doi foşti colegi de-ai mei.
 
C.G.: Asta în 1941?
 
M.B.: În septembrie 1941. Doi foşti colegi, unul a studiat apoi medicina la Iaşi – bineînţeles că nu l-am denunţat, era după război – şi fratele unei bune prietene, băiatul unui preot, Fărtăiş. Erau îmbrăcaţi în cămaşă legionară. Nu m-au recunoscut, băieţi cu care altă dată nu ştiu dacă flirtam, dar ne salutam cel puţin. Era avocatul Saghin şi ăsta era băiatul lui, unul din avocaţii buni ai Câmpulungului, dar se ştia că este antisemit. Şi băiatul lui a făcut ceea ce a învăţat de la tată. Şi celălalt era fiul unui preot.
 
C.G.: Aţi spus că după război nu l-aţi denunţat. Dar aţi mai reluat cumva legătura, a încercat să vă abordeze, să discute cu dumneavoastră?
 
M.B.: Nu. Ne-am întâlnit în anul întâi de facultate – la Iaşi am fost 700 de studenţi, vă daţi seama era prima serie după război. A început în 1945, în mai anul universitar şi s-a terminat în noiembrie fără vacanţă. De ce aşa? Au fost oameni care au fost demobilizaţi, oameni veniţi din armată, cei veniţi din deportare. Am reuşit să intru pentru că nu s-a dat examen de admitere. În grupul acela a fost şi Saghin şi am fost colegi. Nu ne-am uitat unul la altul, nu ne-am văzut unul pe altul. Şi am mai văzut colege de liceu în seria asta. Nu ne-am mai uitat unii la alţii. S-a creat o falie şi pentru mine şi pentru ei. Ei oarecum de frica şi mie...cum n-am putut Câmpulungul să-l văd...
 
C.G.: Primele manifestări antisemite când au început în Câmpulung?
 
M.B.: Prima manifestare? Nu ştiu să vă spun. Pe care am simţit-o eu?
 
C.G.: Da.
 
M.B.: Atunci când profesoara aceea mi-a spus „Tu nu trebuie să fii prima”, ea vrând să fie drăguţă cu mine.
 
C.G.: Am înţeles. Dar asta spunea ceva despre persistenţa unor clişee, unor stereotipuri. 
 
M.B.: „Tu nu trebuie să fii prima”. În timp ce acasă mi se spunea: „Tu trebuie să fii prima.” De atunci schizofrenia din mine: trebuie să fiu sau nu trebuie să fiu? Cum trebuie să fiu?
 
C.G.: Asta vroia să spună că un evreu nu trebuie să fie primul?
 
M.B.: Evreul să nu fie primul, ca să nu se spună că se bagă. De ce sunt atâţia evrei, am putea spune astăzi, laureaţi ai premiului Nobel? Că se bagă sau pentru că sunt capabili? Ştiţi, aici este întrebarea.
 
C.G.: Tata a mai putut să-şi păstreze magazinul în perioada aceasta după venirea legionarilor la putere şi până la deportare?
 
M.B.: Da, şi-a păstrat magazinul. N-a fost românizat. Noi am plecat lăsând totul aşa cum a fost: magazinul, magazia cu marfă, multă marfă pentru că, vă spun, afacerile mergeau bine, foarte bine. Şi ştiu pentru că am stat în magazin. Cheile le-am predat la gară. Noi n-am plecat din gara Câmpulung. Am plecat din triaj la trei kilometri de Câmpulung. Am plecat fără acte şi teoretic fără bani şi fără nici un fel de bijuterie. Am spus teoretic. Fiecare a inventat o modalitate. Noi nici n-am avut bijuterii, ăsta e adevărul. Tata a ţinut mai mult la bani. El era foarte inventiv. Nu ştiu dacă ştiţi că există nişte căni în care se cară laptele. Sunt din email, cu un capac simplu. Tata le-a făcut fund dublu, a împărţit banii în cele două căni, bani mulţi şi a turnat magiun. A pus fund din tablă, încă un fund şi a turnat magiun, era tocmai sezonul magiunului.
 
C.G.: Aş vrea acum să discutăm felul în care a fost organizată deportarea. Când şi cum aţi fost înştiinţaţi că veţi fi deportaţi? Cine din familia dumneavoastră a fost deportat? Cât a durat drumul?
 
M.B.: A fost deportat tot Câmpulungul, toţi evreii din Câmpulung, în afară de un farmacist. Erau doi farmacişti în Câmpulung şi cel mai tânăr a fost reţinut. Ulterior am auzit, după întoarcere, că şi el a fost deportat, pentru că s-a adus un alt farmacist român la Câmpulung. Cei doi farmacişti erau evrei. Am auzit foarte de curând, Saşa mi-a povestit, Saşa Ionescu, că vreo doi oameni au fugit la nişte prieteni în sate [17]. Eu n-am ştiut asta. Dar au fost scoşi oamenii din spital pe targă, operaţi, de la nou-născut până la ultimul în vârstă. Toată familia noastră din Câmpulung a fost deportată: părinţii, sora mea, cei doi bunici, mătuşi, surori de-ale bunicii, cu familiile lor. Mă rog, tot ce era suflare evreiască: sărac, bogat, inclusiv nebuna satului. Există o localitate fără o nebună? Şi la Botoşani, când am fost la liceu, exista o nebună, care tot ce spunea spunea în versuri, uneori chiar bune. Îţi venea să râzi. Era critic social foarte aspru. Făcea crize de furie foarte periculoase. Aşa umbla hai-hui, dezbrăcată, dezgolită, mă rog, o nebună liniştită. Aşa şi nebuna asta din Câmpulung. Nici nu cerşea. Era dintr-o familie respectabilă. O ştia lumea, îi spunea Hanţa nebuna, deşi n-aveai voie să-i spui aşa. Şi am nimerit cu ea în vagon.
 
C.G.: Dar înainte de deportare existau zvonuri în oraş cum că veţi fi deportaţi?
 
M.B.: Zvonurile au început cu vreo două-trei zile înainte, de joi. Noi am plecat duminică. Va să zică de Yom Kipur s-au făcut percheziţiile în toate casele evreieşti.
 
C.G.: Pe ce dată?
 
M.B.: Cam cu zece zile înainte de deportare. Dar nu mai exista cale pe unde să pleci, decât la nişte prieteni care să-şi pună viaţa în pericol. N-am putut da telefon celor din Botoşani. N-am ştiut că cei din Botoşani nu sunt deportaţi, n-am ştiut nimic. Joi seara era deschis magazinul. Tata a închis magazinul şi a spus: „Dragă, se zvoneşte că ne trimit din Câmpulung”. „Unde? Nu se poate. Imposibil”. „Ba da”. Nu s-a prea dormit în noaptea aceea şi apoi, a doua zi, vineri, un negustor a spus mamei: „E foarte posibil”. „Unde? Pentru ce?” „E război, trebuie”. „Păi, dar noi n-am fost teren de război”. Câmpulungul, Bucovina de sud n-au fost teritoriul sovietic în acel an [1940-1941, n.m. C.G.]. Nici nu văzuseram armata. „Unde?” „Pentru ce?” „Undeva în Rusia, Ucraina. O să ne dea de lucru”. Astea au fost zvonurile.
 
Afişele au apărut în cursul zilei de vineri şi toboşarul spre prânz tot vineri. Existau un singur toboşar şi un soldat cu armă, care a citit afişul care era pe pereţi: „În numele mareşalului Antonescu toţi jidanii, nu evreii, toţi jidanii...” În clipa aceea am decăzut. Şi atunci când au făcut percheziţia şi prietenii mei erau aproape. Dar în clipa în care am văzut că pe perete scrie aşa.... Fără nici o jenă, în mod intenţionat ni se spunea aşa. Eram jidani, nu mai eram oameni normali, nu mai eram evrei sau, cum aveam noi impresia că suntem, cetăţeni români de religie mozaică. Aşa rămăseserăm de pe timpul Austro-Ungariei. Nu, eram jidanii. Asta era vineri spre prânz. „Duminică dimineaţă vor fi toţi evreii la Gara de Est. Nu au voie să ia nici un ban. Banii trebuie lăsaţi la Banca Naţională. Nici un fel de bijuterie. Şi bagaj 30 de kg de cap de om, că atâta poate să ducă un om în spate”. Scurt.
 
Primul lucru pe care l-a făcut mama a fost să ne trimită la baia publică. Zice: „Nu mai putem face baie acasă. Duceţi-vă şi faceţi baie ca să plecăm curaţi de acasă. Spălaţi-vă pe cap”. Acesta a fost primul gest. Apoi s-au dus şi mama şi tata la baie. Şi a fost ultima baie caldă. Nici n-am ştiut de ce să ne apucăm. Cum spui bunicilor? Bunica întreba: „Unde ne duc?” Zicea: „Eu n-am mai văzut aşa ceva”. Ea nu vedea, era oarbă. „Eu n-am mai văzut aşa ceva”. „Cum să ne scoată din casă, spunea bunicul? Asta e casa pe care eu am făcut-o”. Ce să mai vorbim! „Cheile vor fi date la gară cu un inventar ca şi actele de stare civilă”. Nimeni n-a ştiut de ce să se apuce. Chiar în acea zi a început o fugăreală. Vecinii neevrei ziceau: „Lasă la mine. O să veniţi înapoi”. Eu azi noapte am vorbit cu dumneavoastră într-un semisomn şi am avut un somn atât de neliniştit trei ore, încât la ora patru am luat al doilea somnifer ca să mă liniştesc. Vreau să spun că n-am trecut încă peste asta. Am atât de multe cărţi despre tot ce s-a întâmplat în perioada aceea în România şi în afară de România. Obsesiv am cumpărat cărţile acestea. Sunt unii care au vrut total să uite. Nu, eu obsesiv le-am cumpărat şi citit.
 
Eu mi-am făcut cel mai mic bagaj. Fiecare şi-a pus ce dorea să-şi ia. Printre altele am luat jurnalul care era nou, nud. Îl căpătasem de ziua mea în 11 septembrie. Pe băiatul acela îl cunoscusem când evreii au fost luaţi ostatecii, într-un fel. În timpul verii lui 1941 gospodarii, oamenii cât de cât mai de vază din Câmpulung, au fost ţinuţi ostateci. Veneau noaptea să doarmă acasă. În casa unui evreu stăteau domnii şi jucau dominou şi cărţi şi le duceam mâncare. Era, cum s-ar zice, de formă. [18] Şi atunci l-am cunoscut mai bine pe acest băiat, Bondy, care mi-a dăruit jurnalul. Îl ştiam şi înainte, dar el era un elev cu un an, doi mai mare decât mine. Tatăl lui era învăţator de ebraică venit din Maramureş. Era mai sărăcuţ pe scara socială. Dar m-am împrietenit foarte bine cu el. Era un om de mare valoare. Şi în dimineaţa aceea de vineri: „Voi ce luaţi, a zis Bondy? Noi nu prea avem bagaje. O să vă ajutăm. Să vedem poate mergem împreună. Tu ai grijă de bunicii”.
 
Jurnalul l-am pus intenţionat, dar am pus şi balada lui Ciprian Porumbescu, transcripţie pentru pian, apropo de patriotism. Am pus numai lucruri noi. De unde aveam lucruri noi? Eu am fost logodită câteva luni în anul acela şi mama s-a gândit că o să mă mărit şi mi-a cumpărat un fel de trusou. Încât aveam lucruri absolut noi nepurtate şi astea ne-au ţinut de cald, pe astea le-am putut vinde foarte bine. Lucruri pe care nici n-am apucat să le mai port. Am pus câteva rochiţe pe care le iubeam şi aveam bagajul cel mai mic. Era un rucsac destul de mare, dar mai mic faţă de cele ale celorlalţi pentru că sarcina mea – ne-am împărţit sarcinile – a fost să am grijă de bunici. M-am dus să le fac şi lor un fel de rucsacuri, de saci mai mult pentru ei. Ce puteau ei duce?! Acolo a fost cumplit – despărţirea lor de casă. I-am adus la noi ca să fim împreună. Tata a început să dea din magazin marfa. Zicea: „Am să las eu, dar să dau marfa din magazin”. Şi au şi venit oamenii ostentativ. N-au furat, am dat noi. În mod special maşina de cusut a mamei am dat-o unei vecine şi după război tata a luat-o înapoi – era o nemţoaică rămasă în Câmpulung. Şi pianina – n-am avut pian cu coadă – la alt vecin. Restul... N-am dat nici cheile că nu ni le-au cerut. S-a spus de bani. Nimeni n-a cerut să te duci la Banca Naţională. Buletinele le-am aruncat, că nu ni le-au cerut. N-au făcut o listă: ăştia vor merge. Absolut nepregătit. Singurul lucru organizat a fost din partea Comunităţii, care împreună cu un brutar la gară a împărţit pâini evreilor. Vagoanele erau vagoane de vite, pe care oamenii le-au curăţat. Erau cu balegă de cal şi de vaci. S-au curăţat cu paie şi a durat duminică cam trei, patru ore această îmbarcare. N-am mers cu căruţa. Unii au luat cărucioare de mână şi au pus bagajele. Duminică veneau oameni de la ţară. Nu era zi de târg, dar veneau foarte mulţi la joc. Era un loc special lângă bunici care se chema joc. Mă rog, erau oamenii veniţi la biserică. Se uitau la noi ca la nişte monştri şi vecinii, obişnuiţi cu noi, nu s-au ferit să scuipe: „Uite, jidanii. Bine le face, bine le face. Din cauza lor e războiul”. Gata, nu mai eram fetele lui Korber, fetele grase şi frumoase cum se spunea.
 
C.G.: Şi în ultimă instanţă vecinii, alături de care trăiserăţi atâţia ani.
 
M.B.: Toţi anii. Şi în tren nici un fel de organizare. Cum s-a nimerit. Oamenii nu vroiau să urce de bunăvoie. Adică aşteptau. Era o aşteptare, vă închipuiţi. Şi apoi a început o buluceală: „Rapid, rapid, trebuie să urcaţi să plece trenul!” Nici un fel de organizare n-a mai fost, fiecare cum s-a nimerit. Am fost aproximativ 40 în vagon. Era destul de mare înghesuiala. Erau 40 de oameni acolo! Exista un geam zăbrelit, dar uşa a rămas deschisă. Tot drumul n-au fost închise uşile. Pe bunici i-am aşezat pe valize. Am nimerit cu Bondy şi cu familia lui (Bondy mai avea o soră, un frate şi părinţii lui în acelaşi vagon), dar şi cu nebuna satului şi cu un copil invalid într-un fotoliu rulant, într-un cărucior. Şi era o gălăgie! În primul moment era o zăpăceală teribilă. Aveam ceai luat cu noi, mâncare, lămâi poate se face rău cuiva, zahăr, nişte salam. Toată lumea îşi făcuse [provizii]. Dar pentru câtă vreme poţi să faci?! „Unde plecăm?” Nimeni nu ne-a spus unde plecăm. Nimeni.
 
Trenul a mers extrem de încet. Prima haltă a fost la Cernăuţi. Dar asta a fost după o zi. Câmpulungul e la o distanţă de patru ore faţă de Cernăuţi. Dacă mă gândesc nu s-a oprit deloc trenul. Cum a mers? Înapoi, înainte? A mers şi înapoi şi înainte? Nici acum nu ştiu cum. Dacă în primul moment a fost groaznic, am fost conştientă de gravitatea situaţiei abia atunci când am vrut pipi prima dată. Cum? Bărbaţi, femei, Bondy, tata, mama, bunicii. Şi bunicii au vrut. Luaseră părinţii mei o oală de noapte pentru bunici. Dar cum? Bunica a zis: „Nu vreau”. Dar până la urmă...Bărbaţii se duceau la uşa vagonului şi făceau din mers. Dar femeile? Şi atuncea a dispărut ruşinea. De atunci n-am mai fost om. Nu că-s ruşinoasă. Nu-i vorba de ruşine aicea, dar gândiţi-vă şi dumneavoastră. Eu am văzut până atuncea: veneau femeile de la ţară să aducă lapte. Li se întâmpla să aibă o nevoie, o urgenţă. Se aşezau lângă un gard. Multă lume nu purta chiloţi. Făceau la margine de drum. Dar aici? Nici la margine de drum nu se putea. Unde? Peste altul? Unde? În borcan? Nu nimereşti. În oala bunicilor? Da, în oala bunicilor. Da, dar pentru asta trebuie să-ţi tragi jos chiloţii. Şi atuncea am mâncat, am urinat, am făcut toate nevoile omeneşti în acelaşi loc în cele trei zile de mers cu trenul. La halta din Cernăuţi, unde am stat multă vreme – nu mai ţin minte cât –, am coborât şi am făcut lângă tren. După aceea iar ne-au urcat în tren.
 
De pe drum ţin mine o scenă absolut absurdă. Aveam un pardesiu. Fiind şi toamnă, am luat un pardesiu şi un basc cu mine. Aveam mănuşi din piele foarte frumoase în buzunar. O mănuşă [o aveam] pe mână şi pe cealaltă din greşeală am aruncat-o jos. Şi am vrut să mă arunc să-mi iau mănuşa. Cum să pierd o mănuşă?! Şi Bondy care stătea lângă mine zice: „Tu eşti nebună? Te arunci din tren?” Zic: „Vai de mine? Mănuşa mea, o să am nevoie de ea”. Ştiţi, totul era absurd. Între timp copilul plângea. Nebuna a făcut o criză de epilepsie. A fost...Bunicii plângeau. Bunicul îşi făcea rugăciunea. Alţi evrei făceau rugăciunea de seară. Totul, totul... Eu mă ţineam cu Bondy de mână. Din când în când ne sărutam. Mâncam ceva. Şi au trecut trei zile.
 
C.G.: Trenul era păzit de cineva? Şi dacă da, de cine?
 
M.B.: Cred. Eu am stat numai într-un vagon. În orice caz, de spus să urcăm în tren ne-au spus soldaţii români şi când am coborât tot soldaţii români erau. Şi am ajuns: „Jos repede, repede, repede!” „Unde suntem?” „Păi, suntem la Atachi”. „Unde e asta Atachi?” „Păi, nu ştim unde este Atachi. E undeva în Basarabia”. „Unde în Basarabia?” N-am ştiut unde suntem. Dumneavoastră vă daţi seama? „Dar ce o să facem aici?” „O să vedeţi ce o să faceţi”. Şi Atachi era pe malul Nistrului vizavi de Moghilev. Atachi fusese probabil o localitate locuită şi de evrei. Era o localitate complet distrusă, cu case fără acoperiş, fără pereţi, unele cu trei pereţi, cu doi pereţi. Pereţii mânjiţi cu sânge, fără garduri. Şi Dumnezeu are grijă când – era şi toamnă – omul e la necaz să mai şi plouă. Basarabia era renumită pentru noroi. Era un noroi când am coborât pe malul Nistrului! Şi era şi frig. Fiecare şi-a căutat cum a putut un adăpost în trei pereţi. Totuşi să nu te bată vântul. Ne-am căutat şi noi un adăpost cum făceau toţi. Şi la Atachi am petrecut câteva zile. Nu v-aş putea spune câte zile. Ştiu că la Atachi eram deja plină de păduchi. Ultima dată făcusem baie şi mă spălasem vineri, dar mergând cu oameni obişnuiţi, care probabil că au avut păduchi unii şi nespălându-ne atâtea zile, eram deja cu păduchi. Eu aveam cozi foarte lungi, de două ori în jurul capului, ştiţi, aşa rotunde, cum poartă nemţii. Soră-mea avea părul foarte creţ şi nu putea să-şi facă cozi. Mama a zis : „Tăiem o parte din cozi că altfel...” Şi mi-a tăiat jumătate din cozi, că eu nu am lăsat-o să mi le taie în întregime. Şi ne-am spălat în Nistru în frig. Nu ştiu dacă am avut gaz, dar ştiu că mama m-a uns cu ceva pe cap. Cred că cu gaz. Miroseam a gaz şi păduchi mai departe aveam.
 
Am stat câteva zile acolo. Am scris în jurnal că în prima noapte a fost cumplit. A înnebunit farmacistul Câmpulungului. Săracul era un om aşa de gras, voinic, frumos. El tot timpul în noaptea aceea ţipa: „Eu mi-am plătit totdeauna impozitele, am fost un cetăţean cinstit, am dat restul la milimetru. Cum de m-au scos din casa mea?” Ştiţi, tot repeta, repeta, până la un moment dat, când a făcut o criză de nebunie. L-au legat soldaţii de un copac şi l-au împuşcat. Acesta era farmacistul Garay. Era de fapt un evreu maghiar, avea şi accent. Am auzit că şi un doctor Hammer a murit. Noi eram împrăştiaţi pe mal în casele acelea. În unele locuri erau evrei din alte părţi veniţi, evrei din Edineţ care scăpaseră şi care erau absolut fără haine, fără nimic, în cârpe înveliţi şi nu aveau ghete. Noi eram bogaţi pe lângă ei. S-a zvonit că se vor căuta banii şi că trebuie schimbaţi. V-am spus cum a pus tata banii. Atunci tata, noaptea, ca să nu vadă alţii – vorba vine, totul era la vedere – a scos magiunul într-o oală, a scos capacul dublu dintr-unul dintre vase şi toţi leii aceia, pe care i-am spălat cu apă din Nistru pentru că se infiltrase magiunul. Am încercat să-i uscăm şi i-am schimbat în ruble. Pentru o rublă trebuia dat 40 de lei. Când am ajuns la Moghilev rublele nu mai circulau. Circulau numai mărcile. Mărci de ocupaţie se chemau. Şi am pierdut jumătate din ce am avut deodată. Noi mai aveam, alţii n-aveau nici ce să schimbe. Bondy n-a avut ce să schimbe.
 
Am devenit deodată de o zgârcenie cumplită după câteva zile, credeţi-mă că nu ţin minte câte. Ţin minte în schimb o mulţime de amănunte. În mizeria aceea te duceai după un perete să-ţi faci nevoile, dincolo mâncai din ce ai adus de acasă, dincolo făcea cineva o mămăligă pe trei surcele. Nu exista cum să cumperi ceva. A mai ieşit soarele şi a trebuit să plecăm. Au început soldaţii să strige. „Dar unde mergem?” „Trebuie să trecem dincolo”. „Unde-i dincolo?” „Dincolo e Moghilev”. „Unde e Moghilevul? O hartă. Unde-i?” Nu era ceva ca să-l ştiu, ca Kievul, că ăsta poate îl ştiam sau Harkovul. Moghilev. Dar cu ce se trece? Un fel de pod de pontoane. Eu am trecut cu bunicii. Asta era treaba mea: să am grijă de bunici. Bunica, care nu vedea, zicea tot timpul: „Niciodată n-am fost aici. N-am mai văzut aşa ceva”. „Bunică, tu nu vezi oricum”. „Vai, Dumnezeu poate să vadă aşa ceva şi să nu ne ajute, să ne scoată din casa noastră?” Ce vrea Dumnezeu de la ei? Ea avea treaba cu Dumnezeu. Lângă mine stătea un soldat tânăr şi aveam o brăţărică foarte îngustă – vă spun, bijuterii n-am avut – de argint pe care o primisem la un 1 martie de la un băiat în loc de mărţişor. El era ceasornicar. Avea nişte mărţişoare atârnate brăţărica. Era fără valoare. El se uita la mine şi eu l-am întrebat: „Dar unde mergem?” Şi atuncea a ridicat puşca şi instinctiv, nu mi-a cerut-o, dar instinctiv i-am dat brăţara şi a pus puşca jos. Nu m-a lovit. A fost mulţumit cu asta. Şi aşa am trecut dincolo. De dincolo se auzeau vaiete, ţipete: „Fiţi atenţi – în idiş spus totul – , vedeţi să nu intraţi în convoi! Feriţi-vă de convoi! Dacă mergeţi în convoi ajungeţi în lagăr! Fugiţi cum ajungeţi dincolo, fugiţi care încotro, pierdeţi-vă în Moghilev, pentru că în convoi e moarte sigură!” Nu ştim cine a ţipat. Rădăuţenii fuseseră cu o zi înainte aduşi ca şi cei din Suceava. Cum de puteau ei să ţipe, cum de nu erau ei supravegheaţi, cum de au avut curajul, nici asta nu ştiu.
 
Eu am luat pe bunici de braţ şi, nu ştiu cum, cu rucsacul în spate, am mers cât de repede am putut. Tata şi Bondy erau în capul coloanei noastre şi am ajuns undeva. Acel undeva era o sală la un etaj. După aceea mi-am dat seama că a fost probabil o şcoală, o bibliotecă pentru că erau foarte multe cărţi acolo. Era cineva care locuia acolo, o localnică. 30 de familii de câmpulungeni au ajuns în acea sala. 30 de familii! Nu era o sală de dans. Era o cameră mare, fără foc, fără nimic. Era octombrie bine. Toţi în haine. Vă închipuiţi că eram păduchioşi. Fără lumină. Mama mai avea nişte lumânări şi alte familii aveau lumânări. S-au întâmplat nişte scene! Dacă le-aş putea descrie! Într-una din nopţile din Moghilev, la un moment dat, am auzit o doamnă, pe nume Heller, din Câmpulung dintr-o familie foarte onorabilă. Avea un magazin de pielărie. Şi doamna Heller ţipa în idiş: „Unde mi-e ghemul, unde mi-e ghemul?” „Doamnă Heller, ai nevoie de aţă, ai nevoie de lână? Uite, îţi dăm noi un ac cu aţă”. Şi ea: „Unde mi-e ghemul, unde mi-e ghemul?” „Doamnă Heller, nu ţi-e bine?” Care a fost povestea? Ea avea un ghem în care pusese cine ştie ce şi făcuse o convenţie cu un om mai sărac, care era un birjar. Tătar îl chema. Poate că nu era numele lui acesta, poate că era o poreclă. Tătar acesta îi ajutase să ajungă în fericita locaţie unde eram 30 de familii şi îi furase ghemul. Aflase secretul. Şi doamna tot jelindu-se de ghem, Tătar a spus: „Ţi l-am luat. Ai nevoie să ţi-l ia altcineva? Acuşi o să spun unde ai celelalte lucruri. Lasă să am şi eu ceva”. Vreau să spun că a ieşit din om tot ce era mai rău. El s-a oferit să-i ajute şi i-a furat ghemul. Vă daţi seama ce era acolo? Noaptea se sforăia, se urla, se înnebunea. La un moment dat băiatul acestei familii avea o vioară. S-a apucat să cânte. Bondy şi cu mine am încercat să dansăm. Absurd. Şi de afară deodată s-a auzit: „Vin nemţii! Tăceţi!” S-a stins orice lumânare. „Vin nemţii!” N-au venit. Cărţile pe care le-am găsit acolo le-am folosit ca să facem foc într-o sobă, ca să facem un ceai. Exista totuşi în camera aceea o sobă.
 
Am stat câteva zile bune la Moghilev. Acolo am început să vând din lucruri. Rochiţa cea frumoasă pe care o iubeam eu grozav a fost prima pe care am reuşit s-o dau. La Moghilev ne-am dat seama că trebuie să găsim oarecum o soluţie de trăit, că trebuie să mâncăm cu grijă, că nu trebuie să cheltuim. Şi s-a ivit problema cea mare – problema bunicilor. Tot timpul trebuia să fim atenţi să nu fim în dreptul convoiului, pentru că erau convoaie cu soldaţi pe margine, care prinseseră oameni care n-au reuşit să fugă. Şi dacă cumva nimereai în drumul convoiului, puteai să te pierzi în Moghilev. Moghilevul semăna perfect cu Chişinăul: oraş rusesc de graniţă, cu clădiri cu două etaje, biserici, sinagogi – era însă dărâmat bine – şi o piaţă de schimb în natură. Trebuia să găsim o soluţie pentru bunici, pentru că ştiam că în Moghilev nu se poate rămâne, pentru că e un oraş de tranzit. Ulterior au rămas oameni la Moghilev, lucru pe care noi nu l-am ştiut. Trebuia autorizaţie pentru Moghilev. S-a făcut un fel de azil pentru bătrâni, cu doctori din Câmpulung, doctori din Gura Humorului, din Vatra Dornei, doctori care aveau renume de oameni de treabă. Că ei au câştigat din treaba asta, că ei au folosit bunurile pe care le aveau bătrânii...
 
C.G.: Şi le-au însuşit?
 
M.B.: Şi le-au însuşit ca să vorbesc nobil. Noi am lăsat foarte mult bunicilor, dar aveam inima foarte grea. Eu în special. Şi tata, nu pot să spun. De ce i-am lăsat acolo? A fost foarte greu să-i aducem până aici. Trebuia să găsim o soluţie să plecăm. Între timp venise mătuşa din Cernăuţi, sora cea mică a tatei, cu soţul ei. Veneau deportaţii din Cernăuţi. Ei erau proaspăt veniţi şi urma să mai stea. Noi eram deja de câteva zile aicea şi ardea pământul pe sub picioare, trebuia să plecăm. Şi atunci, dându-le bani, aranjându-i în aşa-zisul spital, în azilul cu doctori din Câmpulung, cu grijă i-am lăsat. Şi dacă îmi reproşez ceva e şi acuma că i-am lăsat. Ţin minte ultimul ceai pe care l-am dat bunicilor. Noi nu le-am putut da decât ceai cu pâine. Ţin minte că era vineri. Am plecat sâmbăta. Cred că începând de luni până sâmbătă am stat în Moghilev, dar nu ştiu exact. Plecarea din Moghilev trebuia să fie aşa o plecare – n-am spus niciodată atât de amănunţit treburile astea – nu discretă, absolut ascunsă, pentru că nu era voie să pleci. Tata, vorbind foarte bine nemţeşte, a găsit doi soldaţi nemţi, care pentru bani au fost decişi să ia în jur de 15 persoane într-un camion cu prelată şi să-i ducă în interior. Unde? În interiorul Ucrainei, unde, oricum, ori ajungeam cu convoiul, ori ajungeam pe jos, ori nu ajungeam. Ce se întâmpla nu ştiu. Eu nu eram o copilă, dar nu aveam eu puterea de decizie. Dacă tata i-a lăsat pe bunici, i-a lăsat în grija surorii sale. Dar eu aveam pretenţia că şi vocea mea se aude în casa aceea. Eu am fost cea care s-a opus, dar nu m-a ascultat nimeni. Şi în visele mele şi în coşmarurile mele apar şi acuma bunicii care îmi strigă: „Unde eşti, Mimi? Unde eşti? Unde eşti?” Eu sunt pe un drum îngust şi ei sunt undeva jos şi mă strigă. Şi asta a fost vineri. Le-am dat ceaiul şi pâinea. Am ştiut că plecăm, dar nu le-am spus. Am zis că o să vină tanti Rosa cu unchiul, care şi fuseseră pe acolo.
 
Bani le-am lăsat şi în noaptea de vineri spre sâmbătă dis-de-dimineaţă, nu era încă zi, Bondy cu familia lui, noi şi alţii, până la 15 oameni, ne-am suit. Am mers tiptil până la un camion care ne aştepta. Bondy n-a avut bani. Au dat stofa de haină pe care o aveau cu ei. Şi ne-am suit în camion. Unde mergem? Pe drum am mers cam 6 ore. Ştiu că o dată s-a oprit camionul. Tot timpul ni s-a spus să nu vorbim. S-a oprit camionul şi am auzit pe tata vorbind cu nemţii. Şi i-au spus: „Vreţi la Kopaigorod sau vreţi la Djurin?” Tata a întrebat: „Dar ce e într-un loc şi ce e în altul?” Şi unul din nemţi a spus: „La Djurin e o fabrică de zahăr”. La care tata a spus: „Dacă-i fabrică poate se găseşte de lucru. Duceţi-ne la Djurin”. Evreii din Kopaigorod au fost omorâţi toţii până la unul. Noi întâmplător am ajuns la Djurin. Ne-au depus pe marginea drumului. Dar nu era voie să stăm acolo, pentru că trebuia să ajungem în ghetou. Au trecut nişte ucrainieni pe lângă noi. Se uitau la noi. Prin semne ne-au spus să nu stăm şi ne-au arătat cum să ajungem în aşa-zisul centru al oraşului, unde locuiau evreii dinainte. Acolo era ghetoul. Nu era un ghetou înconjurat de un zid, dar acolo unde erau evreii era ghetoul. Realmente ei locuiau acolo, localnicii, în nişte noroaie teribile. Ei aveau un fel de obligaţie morală să primească pe cei veniţi. Erau veniţi şi dinaintea noastră evrei din Siret, evrei din Rădăuţi. Noi am fost cam ultimii care am venit. Asta a fost o altă odisee, până când am găsit unde să locuim. Am locuit într-o cămăruţă – baia mea e mai mare, eu am o baie mare – trei familii. Trei familii se cheamă cam 12-14 oameni. Apoi am rămas două familii, că una a reuşit să se mute în altă parte. Bondy şi familia lui locuiau în camera în care intri. Nu verandă. Cum să zic?
 
C.G.: Vestibul?
 
M.B.: Vestibul. Oricine deschidea uşa trebuia să treacă pe la ei. Vă închipuiţi! Şi era deja aproape noiembrie.
 
C.G.: Noiembrie în Transnistria ceea ce înseamnă frig, ploaie.
 
M.B.: Ce să vă spun? Aşa am ajuns acolo. Ne-am înţeles cu proprietăreasa. Proprietăreasa era o evreică al cărei soţ...Acolo în Djurin erau mai ales femei. Aveau bărbaţii fie în armată, fie în închisoare. La ei închisoarea era un lucru foarte obişnuit. Tot timpul se putea foarte uşor călca legea şi imediat te trimiteau la închisoare. Erau oameni foarte modeşti materialiceşte şi cu puţină şcoală. Foarte mulţi erau, vă spun, în armată sau la închisoare. De ce în închisoare? Sionişti, asta era motivaţia. Iar proprietăreasa noastră, ca să elibereze camera unde stătea dânsa, s-a dus să locuiască la mama ei, având trei copii şi tot fără bărbat fiind. Ne-am înţeles că o să-i plătim şi i-am şi plătit. O cameră fără sobă, fără nimic. Tata în trei zile a construit din nimic o sobiţă. A început căutarea de lemne. Şi acuma printre altele visez că fur lemne. Am şi furat lemne. Ei, v-am spus cam tot. Acolo am locuit până când m-am îmbolnăvit eu rău de tot. Am făcut febră tifoidă şi apoi o hepatită îngrozitoare şi mama a umblat după un permis ca să pot să locuiesc în afara ghetoului pentru că doctorul mi-a spus că dacă mai rămân acolo...Am fost 6 luni cu hepatită. Să ştiţi că acum am analizele normale. Şi când ne-am mutat în afara ghetoului – asta după doi ani – acolo în locuinţa asta a făcut tata exantematicul.
 
C.G.: Cu ce l-aţi tratat?
 
M.B.: Nu, tata a fost la spital. S-a făcut un fel de spital. S-a organizat o comunitate cu un preşedinte de comunitate. Erau evreii rădăuţeni, oameni mai bogaţi. N-au pierdut materialiceşte, locuiau mai bine decât noi, dar au avut tăria să ia asupra lor sarcini. Când iei sarcini asupra ta, ai şi drepturi mai multe. Familia din care era preşedintele locuia singură într-o cameră. Erau şi oameni mai bogaţi. Au făcut o cantină pentru cei mai săraci, care locuiau în aşa-zisă sinagogă în care mureau ca muştele. Acolo se murea de epidemia de exantematic. Tata, când a aflat că au murit părinţii, s-a dus să spună rugăciunea morţilor de două ori pe zi la sinagogă. Acolo a luat probabil păduchii bolnavi, că păduchi aveam şi noi tot timpul şi a făcut tifos exantematic. Noi n-am avut tifos exantematic, dar eu am avut febră tifoidă şi hepatită. Şi tata a supravieţuit spitalului. S-a făcut un spital cu un doctor din Vatra Dornei, care avea o fiică. Şi fiica aceasta era un fel de Esthera, dacă ţineţi minte povestea Estherei. Ea era prietena singurului jandarm care în mod obişnuit păzea ghetoul, Costică. Costică ăsta avea un câine, o biciuşcă şi pe Gherda, fata aceea. Şi dacă vroiai ceva te duceai la Gherda. O fată evreică.
 
C.G.: Şi Costică cum se comporta? Care era atitudinea acestuia?
 
M.B.: Dacă n-ar fi fost beat toată ziua ar fi fost...mă rog, i s-ar fi putut da bani. Dar era beat toată ziua şi când vrei şi când nu vrei intra în transă şi răsturna oalele pe care le aduceau ţărăncile la vânzare şi gonea evreii. Deşi era ora în care era voie să ieşim, el ne gonea. Şi începea un ţipăt: „Vine Costică!” Şi toată lumea fugea în dreapta şi în stânga ca nişte găini speriate de uliu.
 
C.G.: Cât timp aţi stat aici în ghetou aţi putut primi ajutoare din ţară, de la familie sau de la comunitate?
 
M.B.: N-am primit. Am primit o telegramă şi o singură dată am primit bani, deşi ni s-au trimis mai mulţi. Aceia care aduceau bani sigur că se puneau în mare pericol. Sunt familii care au trăit din banii trimişi, pentru că se trimiteau mai des bani. Ai noştri au trimis aşteptând o iscălitură. N-au ajuns banii la noi. O singură dată am primit bani. Asta-i dovada acelor bani pe care i-am primit [prezintă un document descoperit în arhiva Comunităţii Evreieşti, n.m. C.G.] Banii româneşti rămaşi i-am spălat şi din ăştia am trăit trei ani. Nu erau atât de mulţi, pentru că banii aceştia se schimbau în mărci şi era mai rău ca la bursă. Erau crahuri de bursă. Depindea de cum mergea frontul.
 
C.G.: Aveaţi veşti despre ce se întâmpla pe front?
 
M.B.: Radio nu exista.
 
C.G.: Nu ştiaţi nimic despre ce se întâmpla pe front?
 
M.B.: Asta ar fi o minciună. Nu ştiam nimic, dar ştiam prea multe. Atâtea lucruri se spuneau! Circulau veştile din om în om şi foarte mulţi îşi spuneau dorinţele mai mult decât realităţile. Era suficient ca unul să adauge că frontul merge binişor, că până ajungea din nou la el era o mare victorie. I se spunea chiar acestui fel de circulaţie a zvonurilor IPA - Plotkesagentur (Agentura Evreiască de Minciuni). Fiecare spunea ceea ce dorea. Nu ştiu dacă aţi văzut filmul Iacob mincinosul, un film din RDG, pe care l-am văzut eu într-o iarna în Bucureşti cu zăpadă până în brâu. Eu sunt o mare amatoare de cinema. Un evreu, Iacob, deportat spune minciuni ca să liniştească oamenii. Era ca şi în Iacob mincinosul: fiecare spunea ca să liniştească. Unii ca să liniştească, alţii ca să neliniştească. Şi astăzi era aşa: „Plecăm înapoi, ne duce în ţară”. Mâine: „Nu mai plecăm înapoi”. Poimâine auzeam că plecăm în Polonia: „Ne duce în Polonia”. Altădată: „Nu, nu ne duce în Polonia, ne duce mai departe în Rusia”. Şi aşa mai departe. Merge frontul, nu merge frontul. Veneau oameni în mod ilegal din Moghilev, cei cu banii, aduceau veşti. Veneau din ghetourile învecinate de la 8-10 km şi unde te duceai şi tu cu riscul de a fi împuşcat pe drum. Şi eu am fost să-mi văd prietena.
 
Aşa am trăit aceşti trei ani. Nu ştiu dacă am trăit, dacă cuvântul e bun. Şi aicea a continuat dezumanizarea: fără closete, case fără apă. Era un singur loc de unde lua apă tot ghetoul ăsta. Dintr-un singur loc luau apă 4800 de suflete şi doar la o anumită oră. Şi era gheaţă pe deluşorul ăla! De nu ştiu câte ori am alunecat. Ajungeam cu găleata cu apă şi alunecam înapoi. Pierdeam apa şi trebuia să împrumut în ziua aceea. A urmat cearta lui tata cu tatăl lui Bondy, despărţirea mea de Bondy din cauza acestor certuri, zilele în care eu nu vorbeam deloc. Pur şi simplu amuţeam. Nu vorbeam. Mama zicea: „Fata asta e bolnavă psihic”. Eu care sunt o vorbăreaţă! Să nu faci nimic zile întregi! Să nu citeşti un rând!
 
C.G.: Cât aţi stat în ghetou aţi ţinut un jurnal.
 
M.B.: Da.
 
C.G.: Ce v-a determinat să ţineţi acest jurnal?
 
M.B.: Nu ştiu. Pe data de 4 noiembrie [1941] am început jurnalul. Îl aveam, aveam un creion şi n-aveam nici o prietenă. Şi Bondy, cu care eram încă bine atunci, trebuia să facă rost de mâncare pentru ai lui. Eu cu tata nu mă înţelegeam, mama era cea care procura mâncarea, mergea cu o cămaşă, o schimba cu ţăranii. Trebuia să fac ceva. Sora-mea era cu patru ani mai mică [născută în 1927, n.m. C.G.] şi nu înţelegea dimensiunea...
 
C.G.: Tragediei.
 
M.B.: Tragediei. Şi atunci am scris. Dar n-am scris totul, am scris de o mie de ori mai puţin. De ce? Eu aveam experienţa unui jurnal pe care am încercat să-l ţin la 13 ani. De ce l-am ţinut la 13 ani? Era pentru prima dată când auzeam că există partide. Nu ştiu în ce condiţii am auzit de Ana Pauker că a fost condamnată. O învăţătoare. Pentru mine învăţătoarea era lucrul cel mai grozav. Şi am scris printre altele: „Ce o fi asta comunismul? Pentru o idee să te sacrifici, să stai în închisoare ca Ana Pauker?” Mama mea era o femeie dezgheţată, curioasă. Mi-a citit jurnalul şi m-a bătut cu băţul: „Să nu scriu nimic în jurnal”. Mi l-a rupt şi n-am mai scris. Când am început jurnalul ăsta mi-am promis că n-o să scriu nimic politic, că orice s-ar întâmpla o să scriu numai lucruri banale, ca să nu pun în pericol pe nimeni, motiv pentru care jurnalul de fapt este a mia parte şi din ce am gândit şi din ce s-a întâmplat. Am scris numai aşa, ce îmi trecea în clipa aceea prin minte. Un singur lucru nu l-am scris în jurnal. La un moment dat am mâncat o bucăţică din lămâile aduse de noi pe drum. V-am spus că am luat [lămâi]. Şi fata ucraineancă, fata gazdei noastre a văzut lămâia. Zice: „Cum se cheamă asta? Ce e asta?” Zic eu: „Un fruct, lămâie. Asta creşte în ţările mediteraneene.” Cum mă înţelegeam cu dânsa? În idiş, că nu ştiam ruseşte. La care ea zice: „La noi se face la Odessa la fabrică”. La ei tot ce era mai bun se făcea la Odessa la fabrică. Asta n-am scris în jurnal. În schimb am scris aşa: „Ucraina o ţară care evoluează. Cum se poate să nu aibă toalete? În starea toaletelor se recunoaşte civilizaţia unei ţări.” Asta n-am putut să nu scriu. Pentru mine lipsa unei toalete a fost lucrul cel mai grav.
 
C.G.: Aţi adus vorba de ucraineni. Aţi fost primiţi în casele evreilor. Dar cu ucrainienii cum vă înţelegeaţi?
 
M.B.: Stăteau în jur. Cum ne înţelegeam? Limbajul mâinilor. Dar am început să învăţ ucraineşte şi ruseşte. Iarăşi ceva ce nu-i scris acolo: amorurile mele din timpul celor trei ani. Am fost îndrăgostită de Bondy. Cu el lucrurile s-au răcit. Prietenia s-a răcit. Am stat atât de aproape unii de alţii şi aproape că nu ne dădeam bună ziua. Nu mi-aş fi putut închipui. Dar el îşi apăra familia lui şi eu, oarecum, pe a mea. Când a fost tata internat în spital, era un băiat Burşi Braun, care apoi a făcut medicina la Iaşi cu mine. Acesta m-a trezit puţin din adormirea mea, din nevorbitul meu. Nu, nu mi-a făcut curte. Dar la un moment dat eu m-am dus să încerc să lucrez la ţară. E în jurnal asta. Dar m-am îmbolnăvit după trei săptămâni. Acolo era un ucrainean evreu mai în vârstă. Ulterior am auzit că de fapt făcea parte din rezistenţă. De el m-am îndrăgostit.
 
C.G.: Partizan?
 
M.B.: Partizan. Să-i zicem partizan, rezistent. Era un domn de 37 de ani, căruia i s-a făcut milă de mine. Am fost îndrăgostită până peste cap de el şi când l-au luat pe tata la muncă noi am rezistat datorită lui. Eram foarte bolnavă. Ne-aducea lapte, pâine, lemne. Zile întregi. Fără să ceară o singură răsplată. Iarăşi n-am scris în jurnal cum am câştigat, împletind pentru ţărani nu din lână, ci dintr-un fel de cânepă, bluze. Nu noi făceam bluza întreagă. Era o persoană pentru care noi lucram numai mâneci sau numai feţe de-o bluză. Ea era întreprinzătoarea şi ne dădea de lucru şi nouă. Trebuia să reuşeşti să faci o mănecă într-o zi ca să câştigi jumătate de marcă. Stăteam zile întregi cu cânepa asta, care dărâma degetele, fără lumină ca să putem câştiga acea jumăte de marcă. Şi el, ca să ne ajute, ne-a adus o lumânare, ne-a dat jumătatea de marcă ca să nu lucrăm. Era om însurat, care avea şi o fetiţă. Un localnic care trăia în condiţii relativ bune şi la care locuia acel preşedinte al comunităţii. Nu ştiu de ce a prins el drag de mine, dar în orice caz, când au venit ruşii, el mi-a propus următorul lucrul: „Ştiu că vrei să faci medicina. Nu ştiu dacă am să pot să divorţez de soţia mea, dar eu te duc la Kiev şi îţi uşurez să studiezi mai departe”. Cu el am învăţat rusa. Dar eu am plecat înainte. Asta nu scrie în jurnal, nu scrie nicăieri. Eu am plecat imediat în România, pentru că n-am vrut să stric o casă. N-am putut. El a lipsit vreo trei săptămâni când erau lucrurile mai ferbinţi, frontul mai aproape. Şi eu m-am dus să-l caut şi i-am văzut soţia şi fetiţa. Am zis nu, asta nu se va întâmpla. Cum pot, cum plec. Mi-a povestit mama că el a venit şi a aflat că sunt plecată. I-a spus mamei cum mi-a dat voie, că era foarte periculos să pleci aşa cum am plecat eu. Şi asta a fost. Dar gesturi din astea, cum a făcut Burşi Braun, care mi-a dat o carte de citit, un alt băiat care mi-a zâmbit şi mai ales acesta – în jurnal în ruseşte sunt două poezii scrise de el –, m-au trezit puţin la viaţă. Asta mi-a dat curaj.
 
C.G.: Tata mi-aţi spus că a fost luat la muncă obligatorie.
 
M.B.: Nu obligatorie. A fost altceva. Djurinul a fost un ghetou bun. Dacă există ghetouri bune, a fost un ghetou bun. N-au murit acolo oameni împuşcaţi. Unul singur, un prieten de-al nostru care a vrut să evadeze, un băiat. Au murit oameni care au vrut să intre în Djurin din alte ghetouri. Dar au murit ca muştele de foame, de murdărie, de exantematic. Tata a scăpat, dar a rămas surd pentru toată viaţa lui după boală. A făcut o complicaţie, o meningită. Mai mult, v-am spus că tata era un om arţăgos. Era arţăgos, a devenit de zece ori mai arţăgos. Au murit oameni care nu te aşteptai să moară, bine hrăniţi dinainte. Era suficient să spui că nu mai vreau să trăiesc. Zău că mureai a doua zi. Tot timpul trebuia să spui pot, trebuie,vreau, în special vreau. Ce să vă spun?! Au trecut acei ani în care se şi dansa. Am spus Djurin, dar erau două-trei fete şi era un băiat din Gura Humorului şi avea...nu armonică, armonică se cheamă când n-are clape.
 
C.G.: Acordeon?
 
MB.: Un acordeon. Acesta şi-a câştigat banii de mărunţiş. Erau ucrainieni care făceau nunţi. A început să cânte la nunţi şi Costică închidea ochii. Îl lăsa să meargă la nunţi. Dar când îl prindeam noi pe acest băiat venea şi cânta şi în colţul nostru dansam. Altfel n-am fi putut trăi. Nu poţi să trăieşti trei ani fără să zâmbeşti. E adevărat, eu am trăit mult timp nevorbind, nevorbind deloc. Când m-am îmbolnăvit la un moment dat, am făcut un furuncul imens sub braţ, care trebuia tăiat. Dar n-am spus nici au ca să nu audă vecinii, pentru că aceştia se supărau dacă gemeai. Am stat şase luni în pat timp în care n-am scris nimic în jurnal şi tot veneau vecinii [şi spuneau]: „Încă n-a murit? Uite ce galbenă e”. Şi, pe de altă parte, dacă prindeai un moment în care puteai să dansezi, voiai să dansezi. Erai tânăr. Nu ştiu cum au făcut femeile. Probabil că au făcut şi dragoste acolo cu bărbaţii lor sau cu altcineva.
 
Să ştiţi că atunci când tata a fost luat la muncă el avea 52 de ani. Se luau până la 50. Tot luau din bărbaţii existenţi. Românii îi luau şi îi trimiteau unde se cerea. Tata nu s-a ascuns, că, dacă se ascundea, scăpa. Probabil cineva de vârstă mai tânără a fost prins şi apoi au venit să-l ia pe tata, pentru că nu s-a ascuns şi l-au înlocuit. Era o chestiune de moment. Şi atunci când l-au luat pe tata, m-am dus la soldat, m-am oferit lui, dar eram aşa de slabă şi aşa de jigărită, încât nici un soldat n-ar fi pus mâna pe mine. Mi-aduc aminte când au venit ruşii, ucraineanca unde stăteam noi avea sub podea un fel de ascunziş. Ei erau obişnuiţi cu ascunzişurile. Nu era ceva deosebit la ei. Soţul ei venise. Fusese la nemţi prins ca prizonier. Reuşise să fugă, dar nu locuia la Djurin, că acolo îl cunoştea lumea, ci în altă parte. Ea tot pleca de acasă şi noi nu ştiam de ce pleacă. Dar ea pleca la soţul ei, care era în alt sat. Mai spre sfârşit a venit şi dânsul. Dar era acolo o groapă, unde ne-am fi putut ascunde la trecerea soldaţilor. Djurinul a avut norocul că nu era pe drumul mare. Şi când au fugit nemţii şi românii, nici n-au trecut convoaie mari, ci, numai aşa, convoaie laterale. Când au venit ruşii, au intrat cu nişte căruţe, cu nişte ruşi jerpeliţi. Zic: „Ăştia sunt ruşii care i-au gonit pe nemţi?” De-abia după aceea a venit armata. Dar de ruşi ucrainencelor le era mai frică chiar decât de nemţi, pentru că ei nu se au prea bine. Şi s-au ascuns. Şi ucraineanca zice: „Tu nu trebuie să te ascunzi. Pe tine nimeni nici nu pune mâna că eşti slabă”. Eram atât de slabă! Piele pe os. Aşa că asta a fost. Am trăit. Ucraineanca ne-a ajutat foarte mult. Când a reuşit mama să nu mai stăm în ghetou, i-a promis marea cu sarea, dar nu a luat bani. Eu am dat lecţii de engleză la copii, mama le-a cusut hăinuţe de mână, pentru că ştia să coase. M-a luat de câteva ori la cartofi, să sap cu dânsa cartofii. Nu ştiam, nu m-am priceput niciodată. Am făcut numai pagubă. Ne-a dat cartofi. Să nu se cheme că degeaba.
 
C.G.: Şi înapoi cum v-aţi întors?
 
M.B.: Înapoi a fost absolut...Au intrat ruşii.
 
C.G.: Când?
 
M.B.: Cam din 15 martie începând. Eu am plecat din Djurin aproximativ la 15 aprilie, cam la o lună. Era luna în care a dispărut acest prieten. Luat cu valul a dispărut. Am plecat cu încă 9 oameni tineri.
 
C.G.: Fără mama şi fără soră?
 
M.B.: Fără mama şi fără soră. Mama mi-a dat voie. Mama a spus că ea stă pe loc. Nu ştie unde e tata, dar tata ştie unde e ea şi dacă trăieşte o să vină să o ia. Sora trebuia să rămână cu mama. Fără nimic, îmbrăcată doar cu o pereche de papuci făcută din cânepă din asta din care lucram bluze, cu o bluză, cu o jacheţică şi cu o fustă am pornit. În prima zi am făcut 18 km pe jos şi voiam înapoi la mama de nu mai puteam, dar îmi era ruşine de ceilalţi. Şi în două săptămâni am ajuns la Botoşani. A fost un drum cumplit. Cumplit pentru că am mers pe jos. Nimeni nu ne-a numărat la venire, nimeni nu ne-a numărat la întoarcere. Ne-a înscris cineva undeva? Ba da. La comunitatea din Djurin eram înscrişi. Tatăl meu figurează mort în Israel la...
 
C.G.: Yad Vashem?
 
M.B.: La Yad Vashem. De ce? Pentru că din Djurin tata a dispărut şi n-a mai apărut la Câmpulung. Şi figurează mort. Dar pentru că nu ni s-au cerut documente. Puteam să fim omorâţi toţi fără nici un fel de...Nimeni nu ne-a căutat. Cum am mers? Am mers pe jos. Am ajuns va să zică din Djurin la Tomaşpol, din Tomaşpol am ajuns pe jos la Orhei, din Orhei ne-au luat nişte ruşi cu un camion. S-a dat la mine unul din soldaţii ruşi, dar era un băiat evreu care într-un fel m-a apărat, a spus că-s sora lui. Ne-am coborât din maşină şi am mers mai departe pe jos. Am întâlnit mii de evrei mergând pe jos. Am cerşit, ne-au mai dat unii câte ceva. În mod absurd am ajuns la Bălţi. Nu ştiu cum am mers, nu eu am condus. La Bălţi am văzut cum pot să doarmă oamenii perfect în picioare. În gara Bălţi era aşa multă lume! Mai circulau trenurile. Am stat în picioare şi am dormit. Şi deodată a fost un bombardament nemţesc şi toţi oamenii care stăteau drepţi, deodată au dispărut. După o zi am luat un tren şi am mers înapoi [surâde, n.m. C.G.]. Oricum am ajuns la Cernăuţi. Nu ştiu cum a mers trenul, un tren de marfă cu soldaţi. La Cernăuţi eu ştiam că am un văr de-al tatei, medic care era căsătorit cu o nemţoaică şi care – ne-a spus mătuşa – nu a fost deportat. Trecuse la catolicism. Ştiam pe dinafară adresa lui. Asta a fost în 30 aprilie. Când am venit la locuinţa lui, mi s-a spus că s-a refugiat în România. Atunci am spus că trebuie să ajung la bunici. Am aflat din om în om că veneau căruţe de la Dorohoi, care se apucăseră să aducă marfă. Afaceri. Am ajuns la căruţele care veneau din Dorohoi, am găsit doi căruţaşi evrei, unuia îi zicea Kerbis. Era un băiat care fusese în Transnistria, dar ei au fost mai devreme aduşi înapoi. Am ajuns la Dorohoi cu căruţa în 2 mai. În noaptea de 1 spre 2 mai a fost la Dorohoi un bombardament. Am ajuns la Botoşani, pe care îl cunoşteam aşa de bine şi unde erau bunicii, desculţă, roşie la faţă ca racul de soare, de mers, de vânt (între timp a plouat, între timp a mai nins, între timp a fost soare), înfometată la culme, deşi mâncasem la Dorohoi. Există la Botoşani Calea Iaşilor şi Calea Dorohoiului. Sunt la extreme. Pe Calea Dorohoi eu să văd Botoşianiul. Jur că am sărutat pământul ăla care m-a alungat. Şi au trecut pe lângă mine colege evreice. Nu m-au recunoscut. Am ajuns la bunicul. V-am povestit că a leşinat.
 
Miriam Korber-Bercovici, imediat după întoarcerea din Transnistria, 1944.
 
C.G.: Cu mama şi sora ce se întâmplase?
 
M.B.: Eu eram deja funcţionară la primărie. Am dat scrisori nenumărate la tot felul de soldaţi ruşi şi am zis că poate unul se îndură şi ajunge o scrisorică la mama ca să afle că tata e aici. N-a ajuns nici o scrisorică, dar unul, care fusese cu tata la lucru, s-a dus să-şi ia familia şi i-a spus mamei. Mama a venit din Djurin prin Moghilev-Cernăuţi la începutul lui iulie, fără nimic, împreună cu sora-mea şi m-a găsit îndrăgostită de viitorul meu soţ.
 
C.G.: Şi tata cum a ajuns în România?
 
M.B.: Tata a ajuns lângă Odessa la români întâi şi aceştia, fiind foarte bun muncitor şi vorbind nemţeşte, l-au împrumutat la nemţi, unde a lucrat meseria lui. A venit în martie 1944, când s-au retras şi nemţii şi românii. Tata a venit cu armata română. Pe jos a ajuns la Iaşi unde erau rudele bunicii vitrege. S-a dus la comunitate, l-au spălat, l-au îmbrăcat şi a venit la Botoşani la socri.
 
C.G.: Cum aţi fost primită când v-aţi întors la Botoşani?
 
M.B.: Familia v-am spus. Am avut rude de tot felul. Nimeni nu mi-a dat o pereche de şosete. Toţi mă compătimeau profund: „Cum a ajuns Miriam cea elegantă şi frumoasă!” Eram renumită că ştiu să cânt la pian. Ce mai? Am fost funcţionară la primărie. Nu ştiu dacă aţi văzut, veneau în Bucureşti nişte ţigani unguri în spate cu o lădiţă cu geamuri şi strigau: „Geamuri, geamuri!” Aşa treceau prin Bucureşti şi dacă aveai un geam spart chemai pe ăsta şi ţi-l punea. Atunci fusese bombardament la Botoşani. Tata a luat o lădiţă în spate cu geamuri şi a pus geamuri. Şi mai târziu, bunicul, îmbolnăvindu-se, l-a luat în prăvălie ca să-l ajute. Dar nu l-a făcut tovarăş. Ceea ce n-a impiedecat ca originea mea să fie considerată origine mic-burgheză, pentru că tatăl meu a avut prăvălie la Câmpulung. Asta este altă poveste.
 
Dar vreau încă un lucru să vă povestesc, care va rotunji toată povestea. V-am povestit de bunicii mei, de spaimele mele şi de coşmaruri. Am făcut medicina. În primii trei ani foarte greu am învăţat. Nu puteam să mă adaptez la ritmul de învăţătură. Nici n-aveam bani de cărţi, n-aveam oase pentru osteologie. A fost greu. Cel mai greu a fost să învăţ. Nu puteam să-mi organizez capul. Dar încet, încet, m-am căţărat. În primii ani nu a existat examen să-l dau şi să nu-l iau şi am dat toate examenele în prima sesiune. Bacalaureatul l-am luat cu medie mică, dar apoi a mers. Am fost numită în Bucureşti la Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului, pentru că am avut printre primele medii pe an. Conta asta. Mi-am făcut stagiul de ţară, câţiva ani la rând, mergând în diverse campanii. Însă visele mele m-au însoţit în special în perioade de oboseală fizică şi când aveam mai mult de învăţat. Eu am dat absolut toate gradele de medicină. Am fost la concursul de externat, concursul de internat, de medic specialist, de medic primar, pe toate le-am dat. Şi n-a fost uşor. Somn puţin şi mă sculam obosită cum sunt şi astăzi. Sunt obosită de nesomn pentru că am vorbit cu dumneavoastră ăsta noapte, v-am povestit. Eu eram să fac la un moment dat psihiatrie. Mi-a plăcut psihiatria foarte mult, dar n-am făcut. Am rămas însă cu prieteni psihiatri. „Ar fi bine să revezi locurile alea. Te-ar ajuta”.
 
C.G.: Vă sfătuiau prietenii dumneavoastră psihiatrii?
 
M.B.: Da. Nu numai psihiatrii şi psihologii. Că nu eram chiar bolnavă psihic, n-aveam o psihopatie organizată, dar eram un om care nu doarme, care trebuie să fie a doua zi treaz. Un om care a adunat o bibliotecă privind problemele legate de deportare. Un om care nu poate suporta bancuri cu evrei. Eu ştiu că se fac bancuri cu moldoveni, cu ardeleni şi cu olteni, dar spuneam profesorului meu: „Domnule profesor, vă rog – la sfârşitul cursului veneau medici pentru perfecţionare –, eu vin la petrecere, dar să nu aud un banc cu evrei. Eu sunt ca un câine bătut căruia îi arăţi un băţ, un baston. Nu pot. Imediat mă simt jignită fără ca respectivul să vrea să mă jignească”. Orice puteai să spui despre profesorul meu, dar nu că era antisemit. Am avut şi profesori foarte buni, modele.
 
Şi hotărârea mea: trebuie să plec acolo. Prima încercare a fost în 1961 când am făcut o excursie organizată în Uniunea Sovietică. Am crezut că ni se dau paşapoarte. Nu, am plecat pe o listă şi nu m-am putut desprinde de grup. Încercare nereuşită. A doua încercare a fost însă reuşită. În 1967 soţul meu a aflat că puteai să pleci în Republica Moldovenească – dar n-am ştiut nimic, asta a fost o nebunie – dacă te invita cineva. Şi cineva cunoştea pe cineva şi am căpătat o invitaţie pentru 10 zile pentru Chişinău, de la un om care era în corul filarmonicii Chişinău cu condiţia ca şi eu să-l invit în România. Cu plăcere. Am obţinut în mod oficial nu ştiu câte ruble şi am plecat la Chişinău cu gândul că o să pot să ajung la Djurin şi la Moghilev. Ţinta era la Moghilev. Cum am venit la Chişinău, omul m-a aşteptat în gară şi, când i-am spus că eu n-am venit să văd Chişinăul, s-a retras în el ca într-o cochilie. S-a şi speriat că eu l-am rugat: „Uite eu îţi plătesc să vii cu mine că dumneata vorbeşti bine ruseşte”. „Nu, Doamne fereşte!” Dintr-o republică în alta nu se putea pleca fără paşaport. Eu a trebuit să depun imediat paşaportul meu la poliţie. L-am depus şi eram om fără paşaport. Nu mai puteam pleca. Dar nu m-am lăsat. Soţul meu era scriitor idiş. Existau la Chişinău nişte scriitori idiş. L-am rugat să-mi arate unde. Asta am făcut în aceeaşi zi în care am sosit. Şi am dat în plin centru, într-o destul de mizerabilă casă, de nişte bătrânei simpli şi prost îmbrăcaţi. Şi ăştia s-au speriat: „Vai de mine, eşti fără paşaport, ai depus paşaportul. Vrei să pleci, nu-i voie, nu te putem ajuta”. Şi acuma, vă spun ceva care e autentic. Eu am scris o schiţă care a şi apărut în Israel, nu în România. E o poveste care...mă rog. Era deschisă o uşă şi deodată aud pe cineva strigând: „Mimi, tu eşti?” Mie mi se spunea Mimi acasa.
 
C.G.: Bunicii vă spuneau Mimi.
 
M.B.: N-am recunoscut vocea. Şi iese un domn cu ochelari groşi, un om aşa între două vârste: „Dar eu sunt Lică, Lică Cozmescu”. Zic: „Dar eu cunosc numele ăsta.” „Păi, zice, nu veneam eu în fiecare an la Câmpulung, la bunicul meu care era frizer? Tu nu mai ştii cum ne jucam noi împreuna, cum mergeam la Moldova împreună? Şi eram şi îndrăgostit de tine”. „Lică, n-am ştiut. Dar tu eşti Lică? Dar fratele tău?” El avea un frate geamăn, Lică şi Gică. Zice: „Nu ştii? Gică s-a sinucis”. Când le-a murit mama, unul dintre gemeni s-a sinucis. Mama lor era evreică. Tatal lor era ofiţer român la Chişinău şi s-a căsătorit cu o evreică. El era scriitor de limbă moldovenească, care avea sediul lângă cei de limba idiş, pentru că limba moldovenească atunci era socotită tot limbă a minorităţilor. El mi-a recunoscut vocea şi cu el, fără paşaport, doar cu paşaportul lui de cetăţean din Moldova am mers la Moghilev şi din Moghilev am mers la Djurin cu taxiul şi din Djurin înapoi la Moghilev. Cu un avion din Chişinău la Atachi, un avion exact ca un autobuz de mare, legat cu o sârmă la uşă, cu femei care duceau raţe, gâşte de vânzare. Aveai impresia că o să cadă, că se desface. Dar nu mi-a cerut nimeni nimic. El m-a luat pe barba lui. Avea relaţiile lui. Şi a venit cu mine la cimitir. N-am găsit nici urma. Mătuşa ne-a minţit ca să ne ungă pe inimă: a spus că bunicii au fost înmormântaţi în morminte individuale. Nu. Dar şi bunicii lui fuseseră deportaţi. Şi am căutat două zile la rând în cimitir şi nu am găsit nimic. Atunci am mers şi la Djurin. La Djurin ştiam că există una din fetele din Câmpulung, o vecină de cameră, care s-a căsătorit cu un localnic mai în vârstă de două ori decât dânsa, ca să-şi salveze familia ei de la foame. Am găsit-o şi după o noapte întreagă de vorbă am zis: „Draga mea Lidia, toaleta?” Zice: „Tu nu ştii că la noi nu sunt toalete? Avem o găleată în schimb”. După atâţia ani nu aveau toalete [surâde, n.m. C.G.] Eu tot la toaletă revin. Am venit înapoi la Chişinău, am mai stat 6 zile şi atunci a fost o mică magie. De fapt a început înainte magia între noi doi, o magie târzie între mine şi Cozmescu acesta, care era căsătorit, avea un fiu şi era scriitor. Un scriitor bun. Traducea în special din româneşte în rusă, din rusă în româneşte şi şi scria. A venit de două ori în ţară după acea, dar magia s-a terminat în clipa în care am venit înapoi. Dar asta e o altă poveste. Aşa că am fost înapoi. Dacă mă întrebaţi dacă dorm mai bine?
 
C.G.:  Asta vroiam să vă întreb, dacă au avut dreptate colegii dumneavoastră psihologi?
 
M.B.: În prima perioadă a fost mai bine. E adevărat că îi visez mai rar. Dar de dormit sunt un om care doarme trei ore de somn, două ore de somn. Numai cu somnifere dorm acele trei ore şi asta din ce în ce mai greu.
 
C.G.: Mi-aţi spus că la Câmpulung nu v-aţi mai întors. Acum doi ani de zile aţi fost prima dată.
 
M.B.: Acum doi ani din Iaşi am luat un taxi, eu cu sora mea, pentru o zi. Şi am mers la cimitirul din Botoşani unde sunt înmormântaţi bunicii materni şi socrii mei – soţul meu era din Botoşani. Tatăl lui a murit la Botoşani, apoi mama lui a stat cu noi şi am dus-o tot la Botoşani. Şi sunt o mulţime de rude pe care nu le cunosc. Apoi am mers lângă Dorohoi. Cumnatul meu e din Zvoriştea, lângă Dorohoi, ca să-şi vadă casa părintească. Tatăl lui a fost brutarul satului. Odată cu „evenimentele fericite” din timpul lui Antonescu, brutarul satului a fost alungat din sat. S-a văzut cu nişte foşti vecini şi apoi am mers la Câmpulung. De la Gura Humorului până la Câmpulung parcă a intrat în mine...eu ştiu...nu un drac, dar o stare de nelinişte, o stare de...Am văzut totul în negru. Nu mi-au plăcut munţii, nu mi-a plăcut drumul – era foarte prost, e şi acum prost. Şi când am intrat în Câmpulung şi am văzut şcoala mea primară şi am văzut grădina publică, care în amintirea mea era o grădină nu mare, dar acuma era un pătrat.... Casa bunicilor nu mai era şi în locul casei noastre era un bloc. Biserica am văzut-o. Am zis: „Am văzut biserica, mergem înapoi. Nu mă dau jos. Vă rog foarte mult ţineţi seama de nervii mei”. Şi am plecat.
 
C.G.: Şi cu casa părintească ce s-a întâmplat?
 
M.B.: Nu există. E un bloc
 
C.G.: Nu, dar imediat după război, n-aţi încercat să o recuperaţi?
 
M.B.: Tata a mai fost după război. Când s-a întors tata, erau evrei acolo reveniţi din Transnistria. Cei care mai trăiau au revenit, vezi Saşa Ionescu, vezi un fiu al unui văr de-al tatălui meu, vărul a murit în Şargorod. Majoritatea câmpulungenilor au fost la Şargorod. Noi am nimerit din întâmplare într-un loc unde au fost în special evrei din Siret şi Rădăuţi. Pianul l-am lăsat noi la cineva. Fusese vândut unui profesor, care iniţial n-a vrut să i-l dea tatei, dar până la urmă i l-a dat. A zis: „Am dat atât de puţin pe el încât...” Îl luase un vecin, care l-a vândut pe nimic. Şi maşina de cusut. Atât. Din toată casa, din toată gospodăria noastră şi a bunicilor. Acesta a fost pianul pe care a cântat fiica mea la început, apoi i-am cumpărat un Steinway.
 
C.G.: Imediat după război, dar şi în anii următori le povesteaţi colegilor, prietenilor prin ce aţi trecut?
 
M.B.: Nu. Ştiţi, oamenii nu vor să audă poveşti de groază. Vă rog să mă credeţi că sunteţi prima...lumea mă întreba numai în legătură cu jurnalul. Atâta am povestit. Nimeni nu mi-a pus alte întrebări. Şi jurnalul este nimic faţă de restul. V-am şi spus de ce. În jurnal mi-a fost frică şi să dezvălui povestea cu acel bărbat însurat. N-am dezvăluit nimic. Sunt destul de bătrână ca să pot să spun lucrurile astea. Sunt dintr-o altă viaţă.
 
C.G.: Dar problematica Holocaustului, a deportărilor în Transnistria...
 
M.B.: S-a ştiut despre mine. De exemplu, profesorul meu a ştiut de ce sunt...
 
C.G.:Vroiam să vă întreb dacă se discuta în general.
 
M.B.: Discuţii nu se făceau despre asta în acea perioadă. În primul moment n-am avut timp pentru asta. Întâi şi întâi a trebuit să învăţ şi să citesc, să mă pun oarecum la punct cu normalitatea, cu media. N-am putut să năzuiesc la foarte multă cultură. Dar am încercat oarecum să fiu la nivelul celor cu care veneam în contact şi să-mi fac meseria în mod cinstit. Am fost scoasă din învăţământul superior în 1961.
 
C.G.: Din cauza originii evreieşti?
 
M.B.: Nu. Din cauză că cineva, nu ştiu nici până azi cine, şi-a făcut pomană şi a spus că ne-am înscris să plecăm în Israel. Nu ne-am înscris. Păcat că nu ne-am înscris. Profesorul Ion Nicolau, un domn adevărat, un om de mare cultură, un om de cultură universală în afară de cultura medicală, a fost atât de drăguţ încât mi-a adus jurământul lui Maimonide. Pentru prima dată am ştiut că şi Maimonide a scris un jurământ, care completează jurământul medicilor. A fost atât de delicat, încât mi-a dat a înţelege că mă preţuieşte. Dar n-a vorbit cu mine, nu m-a întrebat, eu n-am spus. Ce ştiau, ştiau. În general se ştia, dar nu se vorbea despre asta. Politica generală era: a fost de fapt la unguri, la noi...Nici despre Iaşi nu s-a vorbit. Şi prima dată când s-a vorbit despre Iaşi a fost un scandal monstru, când rabinul Rosen a spus că nu 500 de oameni au murit. Nu v-am povestit ce s-a întâmplat cu jurnalul. Eu am plecat fără jurnal. Nici n-am ştiut de el. Când m-am întors din călătoria mea din 1967 am trecut prin Iaşi, Chişinău-Iaşi. Trăia mama. Sora mea a locuit împreună cu mama şi tata. I-am spus mamei că bunicii nu au mormânt. Zice: „Dar tu ştii că ai un jurnal în care ai scris?” „Ei, zic, am.! De unde îl am? Nu l-am luat cu mine”. Zice: „Eu l-am luat. Şi am luat şi balada lui Ciprian Porumbescu pe care tu ai adus-o”. „Nu serios, mamă?” Zice: „Ţi le dau pe amândouă”. Am plecat cu rapidul de noapte cu vagonul de dormit şi am citit jurnalul. Am plâns în noaptea aceea! Eu n-am plâns nici când a murit fiica mea, nici când a murit soţul meu. În noaptea aceea am plâns, cred, cât n-am plâns toată viaţa. Am adus jurnalul la Bucureşti şi i l-am dat soţului meu. Era anul 1967. După aceea n-am mai văzut jurnalul. Nu m-a mai preocupat. M-am simţit un timp şi mai bine. Soţul meu era de meserie „evreu”. Fiica mea când a fost mică şi a fost întrebată la şcoală ce-i mama a spus: „Mama e doctor, tata e evreu”.  A spus-o cu cea mai mare seriozitate. Şi jurnalul am ştiut că este, dar nu l-am mai văzut. Apoi a murit soţul meu şi făcând curăţenie în biroul lui am găsit jurnalul cu trei copii bătute la maşina. Soţul meu a dorit grozav [de mult] să-l publice, dar nu s-a putut.
 
C.G.: Asta se întâmpla înainte de 1989?
 
M.B.: În 1988 a murit soţul meu. Deci eu mă aflam cu jurnalul şi cu trei copii bătute la maşină. Jurnalul a avut prin urmare un alt traseu. În 1992 nepotul meu, Andrei Corbea-Hoişie, băiatul surorii mele, profesor universitar la catedra de germanistică din Iaşi, a avut o bursă în Germania. Acolo, din vorbă în vorbă, a spus că mătuşa lui are un jurnal din Holocaust. Exista o editură care se ocupa de literatura despre Holocaust. Mi-a cerut şi i-am trimis o copie. A dictat direct în germană acea copie şi aşa a ieşit jurnalul întâi în germană. Asta e povestea cu jurnalul.
 
C.G.: În România jurnalul a apărut mult mai târziu în 1995. Trecuseră deja 5 ani de la revoluţie. De ce a apărut atât de târziu?
 
M.B.: N-a interesat pe nimeni. În Germania jurnalul a plăcut. Eu am mai publicat câteva cărţi acolo scrise direct în nemţeşte. Acolo autorii citesc după ce scriu. Am citit la câteva asociaţii de prietenie israeliano-germane, în special la bisericile evanghelice care se ocupă cu relaţiile de prietenie între evrei şi neevrei şi care au avut între altele şi o atitudine mult mai bună decât biserica catolică. A venit aicea Fundaţia Soros şi Andrei, acest nepot al meu, care era la Soros, mi-a spus: „Nu vrei să ceri să ţi-l subvenţioneze?” Am făcut o simplă cerere şi atunci am putut să public. Dar n-a rupt gura târgului. Când a fost lansat a fost ceva lume. Să ştiţi că a fost republicat o bună parte în Statele Unite, într-o carte de jurnale scrise de oameni tineri.[19] A fost socotit ca valoros. Acuma nu sunt eu cea care să-i fac reclamă. N-are valoare literară, dar are o singură valoare, de autenticitate. Asta-i valoarea lui.
 
C.G.: Are valoare documentară incontestabilă. Astăzi faceţi parte din vreo asociaţie sau organizaţie a supravieţuitorilor Holocaustului?
 
M.B.: Da. Asta din România.
 
C.G.: AERVH – Asociatia Evreilor Victime ale Holocaustului din România?[20]
 
M.B.: Da. Nici de asta n-am ştiut ani de zile. A venit un domn, căruia îi îngrijisem eu cândva fiica şi apoi nepoţii, care era din Cernăuţi. El era plecat deja în America. Şi prin anii 1995-1996, nu mai ştiu când, a venit în România. Având rude aicea, a zis să-mi dea un telefon şi să-mi spună ce fac nepoţii. Zice: „Dar nu sunteţi înscrisă în asociaţie?” Zic: „Ce asociaţie?” N-aveam legături. Pe doamna Ionescu, care e din Câmpulung, a fost foarte nostim cum am cunoscut-o, ea fiind cu şapte ani mai tănără decât mine. Ştiţi că la o anumită vârstă şapte ani sunt imenşi. Când eşti bătrân 70-77 nu mai contează sau 80-87. Dar când ai 10 şi 17 ani! Eu cunosc familia ei, o ţin foarte bine minte. Le cunosc chiar pe mătuşile ei, care fuseseră prietene cu familia mea. Şi vine o doamnă la spital, era după 1990, 1991 chiar. Eu n-am stat niciodată în birou. Aveam un birou ca toţi şefii de secţie, dar eu stăteam pe sală. În Fundeni pe atuncea nu exista o sală în care să poţi să vezi ce se întâmplă în jur. Şi atunci stăteam într-un loc strategic din care, de bine de rău, să pot să observ ce se întâmplă pe secţie. Nu-mi plăcea să mă aştepte lumea. Cum să stea un om să aştepte! Eu oricum sunt la spital. „Vă aşteaptă o doamnă profesor Ionescu”. Zic: „Daţi-i voie să urce sus”. Şi: „Doamna Ionescu, aveţi un pacient aicea sus?” Zice: „Nu, vreau s-o cunosc pe doamna doctor Bercovici. Sunteţi din Câmpulung?” „Da”. „Vă cheamă Mimi Korber?” Ea aflat nu ştiu de unde ce şi cum. Aş vrea să mai adaug ceva. Există o fotografie de familie în jurnal care e foarte sugestivă nu numai pentru familia noastră, pentru toate familiile evreieşti, cred.
 
C.G.:  De la nunta verişoarei?
 
M.B.: Da. Ce s-a întâmplat de-alungul anilor cu toată lumea? Acolo este o mireasă. Mireasa asta cu mama ei şi copilul ei, care nu apare în fotografie, au fost omorâţi la Bug. Asta e aceea care a trăit cu bunicii. Tatăl ei a fost în Primul Război Mondial, mama ei a fost văduvă şi au locuit împreună cu bunicii. Pe ea o mai caut şi astăzi. La Yad Vashem am făcut nu ştiu câte întâmpinări. Nu scrie nicăieri de existenţa ei, numai cererea mea şi a altora din familie care o caută. Pe fotografia aceea apare o mătuşă, tanti Eva, o soră de-a tatălui meu, care trăia atunci când eu am venit din Transnistria. Eu am venit pe data de 2 mai din Transnistria la Botoşani şi ea la sfârşit de mai a fost luată din Sfântul Gheorghe cu soţul şi cu cei doi copii şi a murit la Auschwitz. Soţul acestei verişoare [mireasa din fotografie, n.m. C.G.] şi cumnatul ei au fost omorâţi de ruşi, care i-au luat din Cernăuţi în convoiul din 11 iunie când s-au retras şi i-au omorât pe drum. Tot în fotografie sunt socrii ei, care au murit în Transnistria. Mai apar acolo bunicii, apare unchiul emigrat în Canada, despre care v-am povestit. Asta s-a ales de familie.
 
C.G.: O ultimă întrebare. Mergeţi astăzi, ţineţi prelegeri în faţa studenţilor, a elevilor?
 
M.B.: Am vorbit de foarte multe ori. Cu studenţii n-am vorbit. Acestora le-am vorbit o singură dată la Leipzig. Nu ştiu cum m-ar primi studenţii români. Cei de la Leipzig au fost foarte interesaţi. Era şi perioada destul de aproape de 89, în anii 1990, erau şi din RDG. Numai vorbesc de vorbitul în biserici. Am rămas prietenă cu o mulţime de oameni străini, care locuiesc la Dresda şi care între timp au fost invitaţii mei. Am fost şi eu la ei. Am vorbit şi la Berna în două biserici. Asta e în Germania.
 
În România prin Asociaţia Supravieţuitorilor am fost la şcoli şi nu pot să spun că mi-a displăcut. Nu, Doamne fereşte! În general nu mă inhibă publicul, chiar îmi face plăcere. Dar îmi place însă un public interesat de problemă, nu un public căruia i te impui pentru că trebuie. Imediat se simte asta. Vreau să spun că m-am arătat în public. Şi la TVR am avut nişte apariţii în public. Nu-mi fac plăcere – asta e altă chestie. Mai degrabă cu şcolarii. A fost o întâmplare, nu neplăcută, dar care arată situaţia din România, la o şcoală generală care se cheamă Nicolae Iorga. O şcoală foarte frumoasă, cu profesori foarte cuviincioşi, dar copiii erau mici în clasa a patra, a cincea. Era o linişte când am intrat! Copii drăguţi, simpatici. N-am ştiut de unde să încep să vorbesc, pur şi simplu n-am ştiut. Şi atunci am întrebat aşa: „Copii, voi aţi văzut vreodată un evreu?” Din senin mi-a venit. Se uitau aşa de curios la mine: ce vrea baba asta de la noi? Ce or fi gândit în căpuşoarele lor? „Nu”, în cor. „Dar un jidan?” „Ei, zice unul, mi-a spus bunica ce-i un jidan, ăsta te fură din ochi”. Mi-a dat mult de gândit acest lucru. Dar am ştiut cu ce să încep atuncea. Am spus că am fost şi eu copil ca ei şi prin ce am trecut. Nu mi-a făcut bine să aud cu urechile mele că nu se ştie ce e aia un evreu.
 
C.G.: În schimb cunoşteau apelativul de jidan.
 
M.B.: Cunoşteau foarte bine imaginea aceea standard de evreu care te fură din ochi.
 
C.G.: Ştiau ce se întâmplase în Transnistria sau aflau prima dată de la dumneavoastră?
 
M.B.: De la mine au aflat prima dată. Merg în taxi. În ultimul timp folosesc taxiul. Taximetriştii sunt un fel de barometru, se spune, nu o spun numai eu. Prima întrebare: „Dar sunteţi din Israel?” Eu nu vorbesc în taxi. Am întrebat numai: „Sunteţi liber?” Zic: „Nu. De ce?” „Păi, vorba dumneavoastră de acolo sună”. Sunt alergică când mi se spune că poporul român e un popor tolerant. Eu nu vreau să fiu tolerată. Vreau să am aceleaşi drepturi ca orice cetăţean român. N-am nevoie de toleranţă. Tolerezi ceea ce e greu de suportat. De ce să fiu tolerată? Am eu ceva? Sunt altfel decât alţii? Nu sunt altfel. Eu nu zic că poporul român n-a suferit. Eu nu tolerez, eu iau poporul român cum este şi ei să mă ia cum sunt, nu să mă tolereze.
 
C.G.: Haideţi să terminăm astfel acest interviu. Eu vă mulţumesc foarte mult pentru că aţi acceptat să ne întâlnim şi să-mi daţi acest interviu. Vă doresc multă, multă sănătate.
 
 
 
[1] Prima şcoală israelito-română apare la mijlocul secolului al XIX-lea în Bucureşti, urmată la scurt timp de cea din Iaşi. Impus, pe de o parte, de priorităţile noii elite sociale evreieşti, pentru care instrucţia şcolară trebuia să se emancipeze de sub tutela religioasă, modelul şcolii israelito-române este influenţat, pe de altă parte, de măsurile restrictive adoptate de autorităţile româneşti privind limitarea accesului elevilor evrei în sistemul public de învăţământ. Astfel, începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea, comunitatea evreiască din Vechiul Regat îşi organizează o reţea şcolară proprie. Pentru susţinerea acestui sistem şcolar s-a recurs la diverse forme de finanţare: suportul financiar comunitar, donaţii făcute de membrii elitei socio-economice evreieşti, ajutorul primit din partea marilor organizaţii evreieşti, în special Alliance Israélite Universelle şi Jewish Colonization Association (JCA). Programa de învăţământ urmărea realizarea unui echilibru între materiile iudaice (limba ebraică, religia mozaică, istoria şi geogragia biblică) şi materiile prevăzute în programa şcolilor de stat (limba română, istoria şi geografia României, matematică şi fizică). La cele două componente se adăuga limba germană. Una din principalele probleme ale şcolii israelito-române a fost cea a recrutării cadrelor didactice, având în vedere că procesul de constituire a unei intelectualităţi evreieşti era abia la început. Mai ales în învăţământul secundar, unde licenţa universitară era obligatorie, recrutarea institutorilor era problematică. Din această cauză la gimnaziu întâlnim un număr mai mare de profesori neevrei (pentru mai multe amănunte vezi Liviu Rotman, Şcoala israelito-română 1851-1914, Bucureşti, ed. Hasefer, 1999).
 
[2] Baie rituală care alături de sinagogă a fost una din instituţiile importante ale vieţii comunitare evreieşti.
 
[3] Termenul de cusher (caşer) desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale. Legile alimentare se referă atât la diversele produse autorizate pentru consum, cât şi la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea sănătăţii lui în momentul tăierii şi la prepararea acestuia. Având în vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate şi carne la aceeaşi masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantităţi din alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase separate pentru carne şi lapte. O persoană care a consumat carne trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a consuma lapte sau produse lactate (Geoffrey Wigoder, Enciclopedia Iudaismului, Bucureşti, ed.Hasefer, 2006, pp. 39-40).
 
[4] În tradiţia iudaică Şabatul, a şaptea zi a săptămânii, este considerată o zi de odihnă, astfel încât o serie de activităţi sunt interzise a fi îndeplinite în acest interval. Printre interdicţii se numără şi aceea de a aprinde focul.
 
[5] Începând din noiembrie 1941 şi până în octombrie1943 Miriam Korber-Bercovici a ţinut cu intermitenţe un jurnal. În 1995 acesta a fost publicat de editura Kriterion purtând titlul Jurnal de Ghetou. Djurin, Transnistria, 1941-1943.
 
[6] De Purim sau sărbătoarea sorţilor evreii comemorează salvarea din imperiul persan. Evenimentele evocate în cartea biblică a Esterei s-ar fi produs către mijlocul secolului al V-lea î. Hr. Sărbătoare veselă, Purimul este asociat adesea cu unele obiceiuri tradiţionale: se fac schimburi de mâncare între vecini sau prieteni, se dă de pomană, se organizează mese festive. În majoritatea comunităţilor sărbătoarea de Purim este marcată de o admosferă de carnaval, adulţii şi copiii purtând măşti (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 541-542).
 
[7] Sacrificarea rituală a animalelore pentru consum (şehita) este executată de un şohet sau un haham, care trebuie să obţină atestarea în această funcţie din partea unei autorităţi rabinice. Înainte de sacrificare, hahamul rosteşte o binecuvântare, apoi dintr-o singură mişcare rapidă, dus-întors, taie beregata animalului, care este spânzurat de o frânghie cu capul în jos. Cuţitul trebuie atent verificat înainte, pentru ca lama să nu prezinte nici cel mai mic defect. După tăiere se efectuează un examen atent al animalului. În cazul în care acesta prezintă leziuni, carnea nu poate fi consumată (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 654-655).
 
[8] Sărbătoare care comemorează sfârşitul robiei din Egipt. Semnificaţia sa agrară este de celebrare a primăverii la începutul secerişului de orz. Pe durata sărbătorii, care este celebrată timp de opt zile în Diaspora şi şapte în Israel, este interzis consumul de alimente pe bază de aluat dospit. De asemenea, se interzice folosirea vaselor şi oalelor utilizate în mod curent la prepararea alimentelor, deoarece acestea ar mai putea conţine în porii lor particule de aluat dospit. Ustensilele de metal – tacâmurile sau oalele de metal – pot fi totuşi folosite cu condiţia să fi fost bine curăţate. De obicei însă familiile de evrei aveau o veselă specială numai pentru Pesah (Geoffrey Wigoder, (coord.), op. cit., pp. 512-513).
 
[9] Potrivit Decretului-lege 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ, personalul didactic şi administrativ, ca şi elevii şi studenţii evrei au fost excluşi din şcolile româneşti de grad primar, secundar sau superior de stat sau particulare, ca şi din şcolile confesionale ale cultelor creştine. Conform prevederilor legale cuprinse în decret, evreii puteau să-şi organizeze şcoli proprii, de grad primar şi secundar cu personal didactic şi administrativ evreiesc. Aceste şcoli nu aveau drept de publicitate şi puteau fi frecventate numai de elevi de etnie evreiască (vezi în acest sens Decretul-lege nr. 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ, în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, Bucureşti, ed, Hasefer, 1993, doc. 14, pp. 70-71).
 
[10] După declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice într-o serie de localităţi din Moldova şi Bucovina a fost introdusă obligativitatea purtării stelei galbene de către evrei (vezi în acest sens anunţul Poliţiei oraşului Bacău, afişat în locuri publice, privind obligativitatea pentru evrei de a purta un semn distinctiv din 4 iulie 1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, Iaşi, ed. Polirom, 2005, doc. 68, p. 200). Potrivit Ordinului nr. 3303 din 8 august 1941 al Marelui Cartier General, preşidenţia Consiliului de Miniştri a aprobat ca evreii din Moldova, Bucovina, Basarabia şi la Est de Nistru, să fie obligaţi a purta o stea cu şase colţuri din stofă de culoare galbenă aplicată pe fond negru. Semnul urma să fie cusut pe partea stângă a pieptului (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc. 82, pp. 225-226). În vara şi toamna anului 1941 toată populaţia evreiască a României, inclusiv locuitorii evrei ai capitalei, urmau să cadă sub incidenţa acestei măsuri discriminatorii. Pe baza hotărârii Consiliului de Miniştrii din 5 august (vezi Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştrii, Bucureşti, ed. Hasefer, 1996, doc. 102, pp. 276-277), Ministerul de Interne a dat un ordin circular prin care s-a comunicat tuturor judeţelor ţării că evreii trebuie să poarte semnul distinctiv. Împotriva acestor ordine Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, a protestat în repetate rânduri (vezi în acest sens Memoriul adresat de Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România ministrului Economiei Naţionale din 8 august 1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc. 80, pp. 219-220; Memoriul lui W. Filderman adresat lui Ion Antonescu privind abrogarea semnului distinctiv din 5 septembrie 1941, în idem, doc. 92, pp. 239-241). La 8 septembrie W. Filderman a obţinut o audienţă la Ion Antonescu, audienţă în urma căreia mareşalul a dispus suprimarea semnului în toată ţara. Dar în localităţile din Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transnistria, semnul a fost purtat în continuare.  
 
[11] Din ordinul generalului Ion Antonescu din 20 iunie 1941, pentru a preveni acţiunile de sabotaj, dezordine şi agresiune în spatele frontului, a fost interzisă circulaţia evreilor între orele 20-7. (vezi în acest sens Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restrişti, vol. III, partea I-a, Bucureşti, ed. Hasefer, 1997, doc. 151, pp. 217-218).
 
[12] Confrom comunicatului preşedinţiei Consiliului de Miniştri, adoptat pe data de 30 iunie 1941 şi publicat în Monitorul Oficial, nr. 153, din 1 iulie 1941 „la Iaşi au fost executaţi 500 iudeo-comunişti, cari trăseseră focuri de armă din case, asupra soldaţilor germani şi români”. Textul va fi preluat a doua zi, 2 iulie 1941, de unele din publicaţiile centrale {pentru mai multe amănunte privind reprezentarea Pogromului de la Iaşi în presa vremii vezi George Voicu, „Tragedia evreilor ieşeni din 28-30 iunie 1941 în presa epocii: parafraza mediatică a versiunii oficiale”, George Voicu (ed.), Pogromul de la Iaşi. 28-30 iunie 1941 prologul Holocaustului din România, Iaşi, ed. Polirom, 2006}.
 
[13] Evreii posesori de aparate de radio erau obligaţi ca, în termen de 15 zile, să depună aparatele de radio la autoritatea poliţienească în raza căreia domiciliau, iar în comunele rurale la postul de jandarmi (vezi în acest sens Decretul-lege nr. 1253 din 6 mai 1941 privind interzicerea pentru evrei de a folosi posturi de radio recepţie în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască, vol. I, doc. 40, pp. 147-149).
 
[14] Sucot este sărbătoarea Tabernacolelor sau a Corturilor, care se celebrează timp de o săptămână, fiind asociată cu peregrinarea evreilor în deşert, timp de 40 de ani, când aceştia au locuit în corturi. În amintirea acelor timpuri există obiceiul ca timp de şapte zile din an evreii să locuiască în corturi. În acelaşi timp Sucot este şi sărbătoarea recunoştinţei pentru recoltă.
 
[15] Este cea mai importantă sărbătoare din calendarul religios evreiesc, numită şi Ziua Iertării. Cu acest prilej se ţine un post strict, care durează 25 de ore, de la apusul soarelui, în ajunul sărbătorii, până a doua zi la căderea nopţii.
 
[16] Campania de evacuare a evreilor din sate şi comune în reşedinţele de judeţ a început în octombrie 1940, iar ordinul a fost transmis verbal de către ministrul de Interne. Acţiunea, care a durat până în decembrie 1940, a afectat viaţa a mii de evrei ale căror proprietăţi şi locuinţe au fost devastate (vezi în acest sens Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi, ed. Polirom, 2005, pp. 109-110; Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. 1, partea întâi, Bucureşti, ed. Hasefer, 2001, pp. 341-351).
 
[17] Este vorba despre Sarina (Saşa) Ionescu, deportată împreună cu familia sa din Câmpulung în octombrie 1941 în lagărul de la Şargorod (pentru mai multe amănunte vezi interviul realizat de Petre Matei şi publicat în Institutul Român de Istorie Recentă, Holocaustul evreilor români. Din mărturiile supravieţuitorilor, Iaşi, ed. Polirom, 2004).
 
[18] Din ordinul generalului Ion Antonescu din 20 iunie 1941, pentru a sancţiona „orice încercare de tulburare”, bărbaţii evrei între 18 şi 60 de ani din oraşe urmau să fie adunaţi în cartierele evreieşti, mai ales în şcoli sau în clădirile mai mari, punându-se sub pază (vezi în acest sens Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restrişti, vol. III, partea I-a, Bucureşti, ed. Hasefer, 1997, doc. 151, pp. 217-218).
 
[19] Este vorba despre lucrarea editată de Alexandra Zapruder, Salvaged Pages. Young Writer’s Diaries of the Holocaust, Yale University Press, New Haven, London, 2002.
 
[20] Organizaţie care a luat fiinţă în anul 1991 urmărind să asigure susţinere legislativă, morală şi materială victimelor supravieţuitoare, cât şi păstrarea memoriei Holocaustului şi cinstirea martirilor acestuia.
 

NOTĂ! Acest site foloseste cookie-uri și tehnologii similare.

Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe

Am înţeles

Conditii de utilizare

Va rugam sa cititi cu atentie informatiile care urmeaza:

Acest website foloseste atat cookie-uri proprii, cat si de la terti, pentru a furniza vizitatorilor o experienta mult mai buna de navigare si servicii adaptate nevoilor si interesului fiecaruia.

In conformitate cu Directiva "e-Intimitate" a UE, in vigoare de la 26 mai 2012 si cu prevederile Legii nr. 506 din 17 noiembrie 2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice, tuturor vizitatorilor website-ului li se cere consimtamantul inaintea transmiterii de cookies in computerele acestora.

 

Ce este un "cookie"?

Un "Internet Cookie" (termen cunoscut si ca "browser cookie", "HTTP cookie" sau pur si simplu "cookie") este un fisier de mici dimensiuni, format din litere si cifre, care va fi stocat pe computerul, terminalul mobil sau alte echipamente ale unui utilizator de pe care se acceseaza Internetul. Cookie-ul este instalat prin solicitarea emisa de catre un web-server unui browser (ex: Internet Explorer, Chrome) si este complet "pasiv" (nu contine programe software, virusi sau spyware si nu poate accesa informatiile de pe hard driveul utilizatorului).

 

Scopul si utilizarea modulelor cookie

Site-ul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” instaleaza module cookie doar pentru a permite imbunatatirea functiilor oferite, astfel incat experienta ocazionata de vizitarea site-ului sa devina mai placuta. Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” nu utilizeaza module cookie pentru a culege, a prelucra, a difuza sau a inregistra date cu caracter personal.

"Cookie"-urile joaca un rol important in facilitarea accesului si livrarii multiplelor servicii de care utilizatorul se bucura pe Internet, cum ar fi:

• Personalizarea anumitor setari precum:

- limba in care este vizualizat un site;

- moneda in care se exprima anumite preturi sau tarife;

- pastrarea optiunilor pentru diverse produse (masuri, alte detalii etc.) in cosul de cumparaturi (si memorarea acestor optiuni) - generandu-se astfel flexibilitatea "cosului de cumparaturi";

- accesarea preferintelor vechi prin accesarea butonului "Inainte" si "Inapoi".

• Cookie-urile ofera detinatorilor de site-uri feedback asupra modului cum sunt utilizate site-urile lor de catre utilizatori, astfel incat sa le poata face si mai eficiente si mai accesibile pentru utilizatori;

• Permit aplicatiilor multimedia sau de alt tip de pe alte site-uri sa fie incluse intr-un anumit site pentru a crea o experienta de navigare mai valoroasa, mai utila si mai placuta;

• Imbunatatesc eficienta publicitatii online.

Care sunt avantajele cookie-urilor? Un cookie contine informatii care fac legatura intre un web-browser (utilizator) si un web-server anume (website-ul). Daca un browser acceseaza acel web-server din nou, acesta poate citi informatia deja stocata si reactiona in consecinta. Cookie-urile asigura utilizatorilor o experienta placuta de navigare si sustin eforturile multor website-uri pentru a oferi servicii confortabile utilizatorilor: ex - preferintele in materie de confidentialitate online, optiunile privind limba site-ului, cosuri de cumparaturi sau publicitate relevanta.

 

Care este durata de viata a unui cookie?

Cookie-urile sunt administrate de webservere. Durata de viata a unui cookie poate varia semnificativ, depinzand de scopul pentru care este plasat. Unele cookie-uri sunt folosite exclusiv pentru o singura sesiune (session cookies) si nu mai sunt retinute, odata ce utilizatorul a parasit website-ul, in timp ce alte cookie-uri sunt retinute si refolosite de fiecare data cand utilizatorul revine pe acel website ('cookie-uri persistente'). Cu toate acestea, cookie-urile pot fi sterse de un utilizator in orice moment prin intermediul setarilor browserului.

 

Ce sunt cookie-urile plasate de terti?

Anumite sectiuni de continut de pe unele site-uri pot fi furnizate prin intermediul unor terte parti / furnizori (ex.: news-box, un video sau o reclama). Aceste terte parti pot plasa cookie-uri prin intermediul altui website si ele se numesc "third party cookies" pentru ca nu sunt plasate de proprietarul website-ului respectiv. Furnizorii terti trebuie sa respecte de asemenea legea in vigoare si politicile de confidentialitate ale detinatorului site-ului.

Aceste cookie-uri pot proveni de la urmatorii terti: facebook.com, twitter.com, etc.

 

Cum sunt folosite cookie-urile de catre website

O vizita pe website poate plasa cookie-uri in scopuri de:

• crestere a performantei website-ului;

• analiza a vizitatorilor;

• geotargetting;

• inregistrare a utilizatorilor.

 

Alte cookie-uri ale tertelor parti

Pe unele pagini, tertii pot seta propriile cookie-uri anonime, in scopul de a urmari succesul unei aplicatii sau pentru a particulariza o aplicatie. Datorita modului de utilizare, website-ul nu poate accesa aceste cookie-uri, la fel cum tertele parti nu pot accesa cookie-urile detinute de respectivul website. De exemplu, cand utilizatorul distribuie un articol folosind butonul pentru retelele sociale aflat pe un website, acea retea sociala va inregistra activitatea utiliatorului, nu website-ul pe care se afla butonul.

 

Ce tip de informatii sunt stocate si accesate prin intermediul cookie-urilor?

Cookie-urile pastreaza informatii intr-un fisier text de mici dimensiuni, care permit unui website sa recunoasca un browser. Web-serverul va recunoaste browserul, pana cand cookie-ul expira sau este sters. Cookie-ul stocheaza informatii importante, care imbunatatesc experienta de navigare pe Internet, de exemplu:

• setarile limbii in care se doreste accesarea unui site;

• pastrarea unui utilizator logat in contul de webmail;

• securitatea online banking;

• pastrarea produselor in cosul de cumparaturi.

 

De ce sunt cookie-urile importante pentru Internet?

Cookie-urile reprezinta punctul central al functionarii eficiente a Internetului, ajutand la generarea unei experiente de navigare prietenoase si adaptata preferintelor si intereselor fiecarui utilizator.Refuzarea sau dezactivarea cookie-urilor poate face unele website-uri imposibil de folosit. Refuzarea sau dezactivarea cookie-urilor nu inseamna ca utilizatorul nu va mai primi publicitate online - ci doar ca aceasta nu va mai putea tine cont de preferintele si interesele utilizatorului, evidentiate prin comportamentul de navigare.

Exemple de intrebuintari importante ale cookie-urilor (care nu necesita autentificarea unui utilizator prin intermediul unui cont):

• continut si servicii adaptate preferintelor utilizatorului - categorii de stiri, vreme, sport, harti, servicii publice si guvernamentale, website-uri distractive si servicii de turism;

• oferte adaptate pe interesele utilizatorilor - retinerea parolelor, preferintelor de limba (ex.: afisarea rezultatelor cautarilor in limba romana)

• retinerea filtrelor de protectie a copiilor privind continutul pe Internet (optiuni family mode, functii de safe search);

• masurarea, optimizarea si caracteristicile de analytics - cum ar fi: confirmarea unui anumit nivel de trafic pe un website, ce tip de continut este vizualizat si modul cum un utilizator ajunge pe un website (ex. prin motoare de cautare, direct, din alte website-uri etc.). Detinatorii website-urilor deruleaza aceste analize pentru a perfectiona website-urile, in beneficiul utilizatorilor.

 

Securitate si probleme legate de confidentialitate

Cookie-urile NU sunt virusi! Ele folosesc formate tip plain text. Nu sunt alcatuite din bucati de cod, asa ca nu pot fi executate, nici nu pot rula in mod automat. In consecinta, nu se pot duplica sau replica pe alte retele pentru a rula sau a se replica din nou. Deoarece nu pot indeplini aceste functii, nu pot fi considerate virusi. Cookie-urile pot fi, totusi, folosite pentru scopuri negative. Deoarece stocheaza informatii despre preferintele si istoricul de navigare al utilizatorilor, atat pe un anume website cat si pe alte website-uri, cookie-urile pot fi folosite ca o forma de Spyware. Multe produse anti-spyware sunt constiente de acest fapt si, in mod constant, marcheaza cookie-urile pentru a fi sterse, in cadrul procedurilor de stergere/scanare anti-virus/anti-spyware. In general, browserele au integrate reglaje de confidentialitate, care furnizeaza diferite nivele de acceptare a cookie-urilor, perioada de valabilitate si stergere automata dupa ce utilizatorul a vizitat un anumit site.

 

Alte aspecte de securitate legate de cookie-uri

Deoarece protectia identitatii este foarte valoroasa si reprezinta dreptul fiecarui utilizator de Internet, este indicat sa se stie ce eventuale probleme pot crea cookie-urile.

Pentru ca prin intermediul lor se transmit in mod constant, in ambele sensuri, informatii intre browser si website, daca un atacator sau persoana neautorizata intervine in parcursul de transmitere a datelor, informatiile continute de cookie pot fi interceptate. Desi foarte rar, acest lucru se poate intampla daca browserul se conecteaza la server folosind o retea necriptata (ex.: o retea WiFi nesecurizata).

Alte atacuri bazate pe cookie implica reglaje gresite ale cookie-urilor pe webservere. Daca un website nu solicita browserului sa foloseasca doar canale criptate, atacatorii pot folosi aceasta vulnerabilitate pentru a pacali browserele in a trimite informatii prin intermediul canalelor nesecurizate. Atacatorii utilizeaza apoi informatiile cu scopul de a accesa neautorizat anumite site-uri.

Este foarte important ca utilizatorii sa fie atenti in alegerea metodei celei mai potrivite de protectie a informatiilor personale.

 

Sfaturi pentru o navigare sigura si responsabila, bazata pe cookies

Datorita flexibilitatii lor si a faptului ca majoritatea dintre cele mai vizitate website-uri, inclusiv cele mai mari, folosesc cookie-uri, acestea sunt aproape inevitabile. Dezactivarea cookie-urilor nu va permite accesul utilizatorului pe site-urile cele mai raspandite si utilizate, printre care: Facebook, Twitter, YouTube, Gmail, Yahoo si altele.

Iata cateva sfaturi care va pot asigura ca navigati fara grija, insa cu ajutorul cookie-urilor:

• particularizati-va reglajele browserului, in ceea ce priveste cookie-urile, pentru a reflecta un nivel confortabil pentru dumneavoastra al securitatii utilizarii cookie-urilor;

• daca nu va deranjeaza cookie-urile si sunteti singura persoana care utilizeaza computerul, puteti regla termene lungi de expirare pentru stocarea istoricului de navigare si al datelor personale de acces;

• daca impartiti accesul la calculator, puteti lua in considerare reglarea browserului pentru a sterge datele individuale de navigare de fiecare data cand inchideti browserul. Aceasta este o varianta de a accesa website-urile care plaseaza cookie-uri si de a sterge orice informatie de vizitare, la inchiderea sesiunii de navigare;

• instalati-va si actualizati-va constant aplicatii antispyware. Multe dintre aplicatiile de detectare si prevenire a spyware-ului includ detectarea atacurilor pe site-uri. Astfel, impiedica browserul de a accesa website-uri care ar putea sa exploateze vulnerabilitatile browserului sau sa descarce software periculos;

• asigurati-va ca aveti browserul mereu actualizat. Multe dintre atacurile bazate pe cookies se realizeaza exploatand punctele slabe ale versiunilor vechi ale browserelor.

Cookie-urile sunt pretutindeni si nu pot fi evitate, daca doriti sa va bucurati de acces pe cele mai bune si cele mai mari site-uri de pe Internet - locale sau internationale. Cu o intelegere clara a modului lor de operare si a beneficiilor pe care le aduc, puteti lua masurile necesare de securitate, astel incat sa puteti naviga cu incredere pe Internet.

Cum procedati daca nu doriti sa fie instalate module cookie pe computerul dumneavoastra?

Exista persoane pentru care stocarea unor informatii extrase din computerul sau dispozitivul lor mobil are un caracter relativ invaziv, mai ales atunci cand informatiile in cauza sunt stocate si utilizate de catre terti care le sunt necunoscuti. Daca preferati, aveti posibilitatea de a bloca toate modulele cookie sau doar pe unele dintre acestea ori chiar de a elimina module cookie care au fost instalate pe terminalul dumneavoastra. Fiti insa constient de faptul ca riscati sa nu puteti utiliza anumite functii. Pentru a activa acest blocaj, trebuie sa modificati parametrii de confidentialitate ai browserului. Unii operatori terti au elaborat instrumente ale caror module permit sa se dezactiveze culegerea si utilizarea datelor. Dezactivarea si refuzul de a primi cookie-uri pot face anumite site-uri impracticabile sau dificil de vizitat si folosit. De asemenea, refuzul de a accepta cookie-uri nu inseamna ca utilizatorul nu va mai primi / vedea publicitate online. Este posibila reglarea din browser pentru ca aceste cookie-uri sa nu mai fie acceptate, sau se poate regla browserul sa accepte cookie-uri de la un anumit website. Dar, de exemplu, daca un utilizator nu este inregistat folosind cookie-urile, nu va putea lasa comentarii. Toate browserele moderne ofera posibilitatea de a schimba reglajele cookie-urilor.

Aceste reglaje se gasesc, de regula, in meniurile (butoanele) "Optiuni", "Reglaje" sau "Preferinte" ale browserului.

 

Termeni si conditii de utilizare a siteului www.inshr-ew.ro

 

Acceptarea conditiilor

www.inshr-ew.ro este site-ul oficial al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” (denumit in continuare "INSHR-EW") pentru asigurarea unei mai mari transparente si o mai buna intelegere a activitatilor INSHR-EW.

Utilizarea site-ului www.inshr-ew.ro (denumit in continuare « site ») presupune acceptarea in totalitate a termenilor si conditiilor expuse mai jos.

Termenii si conditiile pot fi modificate in orice moment de catre administratorul site-ului, denumit in continuare « Administrator », fara notificarea prealabila a persoanelor care il utilizeaza, denumite in continuare « Utilizatori ».

Utilizatorii vor avea acces permanent la termenii si conditiile pentru utilizarea serviciilor pentru a le putea consulta in orice moment.

Accesand si navigand pe acest site, Utilizatorii accepta implicit, termenii de utilizare descrisi in continuare. In cazul in care nu sunt de acord cu termenii si conditiile impuse, Utilizatorii trebuie sa inceteze accesarea acestui serviciu.

 

Descrierea serviciilor

Prin intermediul sectiunilor sale, site-ul www.inshr-ew.ro ofera Utilizatorilor informatii cu privire la activitatea Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel”: activitati de cercetare privind Holocaustul din Romania, programe cultural-educative si de conservare a memoriei Holocaustului.

Ce este un serviciu electronic ?

In cadrul siteului www.inshr-ew.ro, un serviciu electronic reprezinta o resursa oferita prin Internet cu scopul de a imbunatati procesul de comunicare dintre cetateni si INSHR-EW.

Exista doua tipuri de servicii electronice oferite de www.inshr-ew.ro:

•         servicii de informare, care asigura cetatenilor, presei sau altor factori interesati acces usor si eficient la informatii, facilitand consultarea documentelor emise de catre Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” ;

•         servicii de comunicare interactiva („Contact”) care permit un mai bun contact cu cetatenii, cu societatea civila si cu alti factori interesati, folosind mecanisme de tip feedback, cu scopul de a imbunatati serviciile si activitatile Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel”.

 

Neangajarea raspunderii

INSHR-EW intretine acest site pentru a inlesni accesul public la informatii privind activitatile sale. Administratorul depune eforturi pentru ca aceste informatii sa fie corecte si oferite la timp. La semnalarea eventualelor erori, Administratorul va incerca in cel mai scurt timp, corectarea acestora.

Informatia oferita:

•         este exclusiv de natura generala;

•         nu este in mod obligatoriu atotcuprinzatoare, completa, corecta sau actualizata;

•         poate contine legaturi web spre alte site-uri aspura continutului carora INSHR-EW nu detine nici un control si pentru care nu isi asuma nici o responsabilitate.

Un document disponibil pe site nu reproduce in mod obligatoriu textul unui document oficial.

Numai documentele si actele normative publicate pe hartie de catre organele abilitate sunt considerate autentice.

Administratorul nu isi asuma nici o raspundere in cazul in care anumite informatii sunt furnizate cu intarziere, sunt pierdute, sterse sau nu pot fi stocate pe serverele noastre din orice motive.

De asemenea, nu isi asuma nici o raspundere pentru consecintele care pot aparea datorita intarzierii, pierderii sau inexactitatii informatiilor publicate sau existente pe site.

Utilizatorii vor folosi informatiile furnizate in cadrul site-ului pe propria raspundere, iar in cazul unei daune generate de utilizarea serviciilor sau informatiilor furnizate, Utilizatorii accepta ca Administratorul va fi absolvit de orice raspundere.

Notiunea de neangajare a raspunderii nu se rasfrange si asupra obligatiei INSHR-EW de a respecta legislatia in vigoare si nu poate exclude obligatiile INSHR-EW impuse de lege.

 

Reguli generale

Administratorul siteului declara urmatoarele:

•         va depune toate eforturile rezonabile pentru realizarea scopului siteului;

•         va depune toate eforturile (din punct de vedere tehnic sau de alta natura) pentru functionarea in bune conditii a siteului; cu toate acestea, pot exista intreruperi in functionare, sau imposibilitati de accesare de catre Utilizatori, pe o perioada nedeterminata de timp, din orice motive;

•         pe masura aparitiei unor situatii noi de orice natura ce impun acest lucru, Administratorul poate modifica conditiile si termenii de utilizare.

Este posibil ca site-ul web sau informatiile afisate sa contina link-uri catre alte site-uri sau/si formulare sau servicii gestionate de terte persoane.

Prezenta Politica de Confidentialitate nu include practicile si politicile acestor terte persoane relationate cu serviciile sau site-urile respective. INSHR-EW nu controleaza site-urile respective si/sau formularele tertelor persoane. Utilizatorul va trebui sa consulte si sa verifice politica de confidentialitate a acelor site-uri/servicii, inainte de a le accesa sau utiliza.

In general, datele solicitate prin intermediul formularelor disponibile pe site sunt obligatorii si necesare pentru ca utilizatorul sa poata accesa si/sau utiliza serviciile la care se refera formularul in cauza ca de exemplu,  pentru solutionarea  cererilor, petitiilor, sugestiilor si a reclamatiilor, inclusiv prin intermediul unor terte persoane juridice.  Formularul poate indica, dupa caz, doar unele date ca fiind optionale.

In cazul in care nu sunt furnizate toate datele considerate ca obligatorii si necesare, INSHR-EW va putea, in anumite cazuri, sa suspende accesul la utilizarea serviciului in cauza sau sa nu dea curs solicitarii neconforme realizate de catre Utilizator.

Contact

  • Adresa: Bucureşti, Bulevardul Dacia, nr. 89, sector 2, cod postal 020052
  • Telefon/Fax: +40-21-318 09 39
  • E-mail: office@inshr-ew.ro