Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”

Interviu Matei Gall

„...experienţa mea de viaţă au fost cei patru ani de închisoare, de lagăr şi masacru. Impresiile care mi-au rămas şi care s-au depozitat în capul şi în  sufletul meu sunt din aceşti patru ani.”

 

Matei Gall s-a născut la Deva pe data de 8 ianuarie 1920 într-o familie de comercianţi. Arestat şi mai apoi condamnat în 1941 de către Tribunalul Militar din Timişoara la trei ani de închisoare, este transferat la închisoarea din Caransebeş, unde i-a întâlnit pe unii dintre cei mai importanţi membri ai partidului comunist român, printre care se numărau Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu. În septembrie 1942 este deportat împreună cu un grup de 85 de deţinuţi evrei în Transnistria – lagărul Vapniarka, de unde va fi mutat în toamna lui 1943 în închisoarea de la Râbniţa. În noaptea de 18 spre 19 martie 1944 aici are loc un masacru, Matei Gall numărându-se printre puţiniii supravieţuitori. Plecat din România la sfârşitul anilor ’60, în prezent trăieşte în Germania.

 

Matei Gall: Mă numesc Matei Gall. Sunt originar din oraşul Deva. M-am născut la 8 ianuarie 1920. Părinţii mei au fost comercianţi la Deva. Mama se trage din Budapesta, din Ungaria. Familia noastră se compunea, pe lângă părinţi, din 4 surori, eu fiind al cincilea copil.
 
Eu n-am dorit să devin comerciant, n-am vrut să urmez viaţa părinţilor, pe care i-am văzut cum trăiau: dimineaţa plecau şi apoi seara se întorceau şi nu cunoşteau efectiv viaţa, adică pentru ce merita să trăieşti. În concluzie, când am terminat liceul, am refuzat să continuu să lucrez în magazinul tatălui meu şi în perspectivă să-l preiau. Am găsit un loc de practicant la o mare fabrică de textile din Lugoj, unde am sosit în toamna lui 1938 şi unde am devenit ţesător un timp. Ideea era că, după ce cunosc ce înseamnă o ţesătorie şi prelucrarea textilă, să fiu trimis să devin inginer textilist undeva în Franţa. Din treaba aceasta nu s-a realizat nimic, pentru că era un plan absurd în 1938-1939 când fascismul începea de acuma să domine Europa Centrală şi se tot extindea. Plus că şi în România în curând a venit la putere primul guvern fascistoid Goga-Cuza, care a adoptat prima lege antievreiască, obligând pe toţi evreii deveniţi cetăţeni români să facă dovada cetăţeniei lor: de ce dată este, de când este şi aşa mai departe. Deci majoritatea populaţiei şi-ar fi pierdut cetăţenia. Asta a fost prima măsură. [1]
 
În cadrul muncii mele de muncitor la uzinele textile din Lugoj am cunoscut şi o altă latură a vieţii de toate zilele, pe lângă viaţa clasei de mijloc, relativ echilibrată din punct de vedere economic şi am văzut şi condiţiile de trai ale muncitorilor. Mulţi dintre ei erau de fapt ţărani, care erau aduşi luni la uzină. Lucrau cinci-şase zile şi sâmbăta după-amiază se reîntorceau în satele lor. Vedeam că trăiesc în condiţii extrem de primitive şi de sărăcăcioase. Trebuiau să-şi gătească singuri mâncarea într-un dormitor comun. Plus că era şi situaţia internaţională – întărirea fascismului – şi nimeni nu făcea aproape nimic. Chiar şi marile puteri democratice au fost incapabile să oprească marşul spre „victorie” al lui Hitler şi al fascismului.
 
În aceste condiţii am făcut cunoştiinţă cu câţiva tineri timişoreni, care erau de acuma încadraţi în Organizaţia Tinerilor Comunişti, apoi cu un reprezentant al partidului şi am acceptat să activez. La Lugoj am încercat să organizez o grevă a muncitorilor, cerând mărirea de salariu sau adaptarea salariilor la nivelul preţurilor mereu crescânde în preajma războiului. După care am fost scos din uzină, adică mi s-a încheiat contractul pe doi ani de zile şi m-am întors la Deva, unde am continuat activitatea mea până când a intervenit problema centrală pentru România şi anume cea a cedării Ardealului de Nord. În special noi cei din Ardeal am încercat să mobilizăm masele împotriva acestei hotărâri şi împotriva acceptării de către guvernul român a dictatului de la Viena. În aceste condiţii am fost arestat în noiembrie 1940 când, fără să fiu bătut, am fost pus în faţa realităţii. Am fost recunoscut că am umblat împreună pe stradă cu acest reprezentant al partidului comunist. Întrebat dacă îl cunosc am spus: „Desigur că îl cunosc”. Dar mai mult nu am declarat. Am fost pentru o noapte reţinut la Siguranţa română. A doua zi s-a făcut o percheziţie acasă. Nu s-a găsit nici un material documentar, manifeste sau literatură marxistă şi am fost lăsat liber. Ceea ce nu ştiam la Timişoara şi la Lugoj era faptul că şi în alte localităţi au fost arestaţi alţii, cu care eu aveam contact. Eu eram omul de legătură, de exemplu, pentru judeţul Hunedoara şi probabil unii dintre cei arestaţi au declarat ceva despre activitatea mea, aşa că peste câteva săptămâni am fost iarăşi chemat la chestură şi de la chestură escortat împreună cu încă doi arestaţi din Deva, dintre care un avocat, amicul meu, la Siguranţa din Timişoara. De la Siguranţă ne-au trimis mai departe şi am ajuns pur şi simplu fără să observăm, fără să cunoaştem, fără să ni se comunice ceva în închisoare preventivă, deocamdată, cum se spunea pe atuncea.
 
Cosmina Guşu : Unde anume ?
 
M.G.: La Timişoara, la închisoarea militară. Am ajuns şi am dat de legătura mea, care a fost anchetat la Siguranţa Centrală din Bucureşti. El a încercat să se sinucidă ca să termine cu anchetele foarte dureroase prin care a trecut, dar, în fine, a supravieţuit. Eram acolo împreună un grup de aproape 50 de tineri din Timişoara, Caransebeş, Valea Jiului, Hunedoara, Petroşani. În anul viitor, în 1941, primăvara, am fost condamnat de Tribunalul Militar din Timişoara la 3 ani de închisoare.
 
C.G.: În tot intervalul acesta de timp, din toamna lui 1940 până în 1941, aţi stat în închisoare la Timişoara?
 
M.G.: Am stat în închisoare în perioada de anchetă. Judecătorul de instrucţie era un ofiţer. Ne-am comportat după părerea mea şi atuncea şi în special după aceea în mod copilăros. În sensul că la anchetă, vorbind cu judecătorul de anchetă, spuneam că noi nu suntem comunişti, că nu suntem marxişti, dar seara cântam Internaţionala. După rebeliunea legionară, în timpul căreia am auzit împuşcături din închisoare, pentru că pe străzile Timişoarei erau lupte, a fost adus un grup de arestaţi legionari. Aceştia au fost închişi într-una din aripile închisorii civile. Şi atuncea ei cântau cântece legionare la care noi răspundeam cu cântecele roşii revoluţionare. N-are importanţă. Important este că în martie, pare-mi-se, a avut loc judecata, procesul, am fost condamnat şi relativ repede după condamnare am fost trimişi la închisoarea centrală a comuniştilor. Aici am găsit aproapre toată conducerea Comitetului Central al Partidului Comunist, începând cu Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Bodnăraş, Nicu Ceauşescu şi lista pot s-o lărgesc, dar nu are rost, se ştie. Am stat aici până în septembrie 1942. Nu intru în amănunte pentru că nu face parte în mod direct din problema deportării şi a Holocaustului. În sumar, la Caransebeş viaţa noastră a fost foarte regulată, adică n-am trăit în mizerie, pentru că totul era fantastic de bine organizat, totul era fantastic de curat. Nu ne era foame pentru că în afară de mâncarea cazonă mai aveam şi mâncarea gătită de noi.
 
C.G.: Pachete puteaţi să primiţi?
 
M.G.: Erau şi pachete admise şi era şi colectivul comuniştilor. În fiecare seară primeam din partea colectivului o bucată de pâine cu ceva în plus: slănină, cârnaţi. Dar exista la prânz ceea ce numeam noi acolo felul doi, adică după ciorba cazonă venea, eu ştiu, mâncarea de fasole sau ceva în genul acesta, nu cu carne, dar o mâncare care ne-a ţinut în puteri ca să putem lucra. Aveam ateliere şi lucram la grădină. Deci n-a fost aşa cum este descris într-o întreagă literatură despre mizeriile prin care trec oamenii care au fost condamnaţi.
 
În 1942 prin august au început să circule nişte veşti că o parte din noi, fără să se precizeze care parte, vom fi duşi în teritoriile eliberate din Rusia sovietică, unde vom avea un alt soi de viaţă, aproape liber, controlat de jandarmerie, dar putând să ne facem o locuinţă. Mă rog, aproape oameni liberi. Puteai să faci nu ştiu ce întreprindere ca să ai din ce trăi. Nu s-a clarificat până – 2 septembrie mi se pare că a fost data – când am fost scoşi. Eu am lucrat într-o echipă care lucra la aeroportul militar ce s-a construit lângă Caransebeş. Am fost scos din această echipă ca evreu, împreună cu alţii. În 2 septembrie  a sosit o unitate de jandarmi, pare-mi-se, care ne-a preluat pe bază de listă. Eram 85 de nume din toată închisoarea şi ni s-a comunicat că noi vom fi trimişi în aceste condiţii de „mai multă libertate”. Mi s-a părut şi atunci ciudat că, în condiţiile unui război anti-sovietic, o parte dintre comunişti, care era ştiut că sunt în favoarea Uniunii Sovietice, moral şi ideologic, sunt duşi acuma din stadiul de condamnaţi la închisoare în nu ştiu ce situaţie juridică într-o lume mai liberă, în condiţii mai favorabile. Dar puşca era în spatele nostru.
 
Am fost duşi la gară şi închişi în două vagoane de vite, cu mâncare pentru trei zile din partea statului, la care directorul nostru de închisoare, care a înţeles despre ce este vorba şi ştia mai multe despre noi, a adăugat încă vreo două, trei coşuri de zarzavaturi aduse din grădina închisorii: roşii, ardei, morcovi, tot ce se putea. Şi cu asta am rezistat în cele aproximativ opt zile cât a durat de fapt călătoria. Călătoria n-a cunoscut nimic deosebit, cel puţin în vagonul nostru. Un jandarm stătea în uşă – aveam şi un tip bun. Eu stăteam alături de el, mai discutam fără să ştim unde ne duce, pentru ce ne duce. Deci după cele opt zile am ajuns la Vapniarka, o staţiune de cale ferată, de încrucişări de căi ferate.
 
C.G.: Mă scuzaţi că vă întrerup, dar, înainte de a dezvolta experienţa Transnistriei, aş vrea să discutăm ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră în acest interval de timp. Aţi spus că puteaţi să ţineţi cumva legătura cu ei.
 
M.G.: Bine, familia mea a fost în primul rând şocată de faptul că eu am devenit comunist şi am fost arestat. Ca oameni de o altă mentalitate, burgheză, au fost şocaţi moral, dar au simţit şi o durere fantastică faţă de ce o să zică lumea: fiul familiei Gall, care locuieşte într-o locuinţă foarte bună, vizavi de teatrul orăşenesc, cu un magazin, devine comunist şi este arestat şi condamnat. A fost un şoc, despre care nu are rost să vorbim acuma, este o chestiune foarte subiectivă, personală după părerea mea. Iar în ce-l priveşte pe tatăl meu magazinul a fost preluat, hai să zic aşa, de un prieten român, un anumit domn Dinu, care lucra la prefectura oraşului şi cu care ne-am împrietenit în decursul anilor pentru că mergeam încontinuu împreună în Retezat. Făceam excursii în vacanţă împreună cu acest Dinu, care era un bun cunoscător [al muntelui], iar nevastă-sa era administratorul unei cabane din Retezat. Deci, după arestarea mea, acest domn Dinu a preluat magazinul şi foştii noştri angajaţi au devenit angajaţi la familia Dinu. Din punct de vedere material părinţii erau oarecum salvaţi pentru că primeau un anumit salariu, din care mă puteau ajuta şi pe mine.
 
La Vapniarka lagărul s-a constituit într-o fostă cazarmă a unei unităţi de cavalerie sovietice, în trei mari clădiri cu parter şi un etaj. La parter şi la etaj existau săli mari, pentru ostaşi, să spun aşa şi unele camere mai mici pentru ofiţeri. În curte, vizavi de cele trei clădiri, era bucătăria, care pe vremurile sovietice era o sală de mese ce putea fi folosită şi pentru cinematograf şi pentru adunări. În prima zi totul ni s-a părut ciudat pentru că am mai găsit supravieţuitori dintre primii internaţi. Am văzut acolo un grup de oameni, care nu mai erau oameni, despre care nu ştiam nimic: de ce nu mai pot sta în picioare, de ce stau pe pământ şi se ajută cu mâinile ca să se mişte, mâinile fiind un fel de balansoar [cu ajutorul căruia] se aruncau în faţă. În plus comandantul lagărului ne-a comunicat să nu ne facem prea multe iluzii, pentru că n-am venit pentru repaos şi excursii la Vapniarka şi de aici n-o să ieşim, dacă ieşim, decât cu picioarele înainte. A fost un avertisment pe care nu l-am înţeles, după care, în primele zile luând contact cu primii deportaţi, am aflat câte ceva. Nici ei nu ştiau de ce sunt paralizaţi, de ce membrele inferioare nu mai sunt... Şi atunci pe mine m-a preocupat, probabil şi pe foarte mulţi alţii: deci asta este oarecum soarta noastră, mergem spre a deveni neoameni, în loc de bipezi vom deveni într-un fel patrupezi. Dar când ni s-a dat prima mâncare dintr-o fiertură din mazăre n-a fost rea, adică avea un gust şi era în cantitate apreciabilă de două ori pe zi. Primeam şi două sute de grame de pâine, amestec din nu ştiu ce resturi de grâne adunate şi Dumnezeu mai ştie ce. Era un calup mare de două kilograme, care se împărţea la zece oameni. Eram organizaţi în grupe de zece conform ordinului dat şi zece grupe formau un detaşament de 100 de oameni. Mi-am spus atunci că, dacă vom rămâne în acest regim alimentar, nu vom muri de foame.               
Dar noi şi la Vapniarka am avut o organizaţie foarte solidă, caracterizată prin solidaritate, în care au intrat nu numai cei 85 de comunişti condamnaţi, ci şi o bună parte din cei arestaţi în libertate, numai pentru că se presupunea că sunt simpatizanţi ai ideilor de stânga comune sau social-democraţi şi câţiva din lagărul de la Târgu-Jiu. Cei care au venit din libertate ştiau dinainte că vor fi duşi, aşa că şi-au adus o anumită rezervă de alimente. Deci a intrat în averea colectivităţii tot ceea ce s-a adus de către unii şi de către alţii şi în bani şi în alimente. Şi aşa cum a fost şi la Caransebeş, alături de mâncarea cazonă mai aveai câte ceva, nu mult, dar câte ceva. N-am să dau foarte multe amănunte pentru că zilele se cam asemănau. De muncit nu s-a muncit decât extrem de puţin. Numai o echipă, care era în interesul nostru să iasă în fiecare zi la gară ca să descarce cărbunele de pe vagoanele venite din România pentru nevoile locomotivelor sau, mă rog, uzinelor din Vapniarka. Astfel ei aveau posibilitatea să ia contact cu civilii, cu ceferiştii, cu unii ofiţeri, cu unii soldaţi ca să afle care e atmosfera.
 
Mult timp după ce ne-am întors – ceea ce vă spun acuma este o experienţă ulterioară – am aflat că în fond trenul nostru, care a pornit de la Arad trecând prin Timişoara, Caransebeş, Târgu-Jiu, Bucureşti, a fost de fapt primul tren care era hotărât împreună – iscălit şi parafat – de guvernul român şi de cel german să transporte restul evreilor din România spre centrele de lichidare. Se prevedea ca la fiecare două zile să pornească un tren cu 50 de vagoane. Şi atunci noi am ajuns la Vapniarka şi pe noi nu ne-au dus mai departe. Ca să aflăm ulterior că în acel septembrie 1942 guvernul Antonescu  totuşi a hotărât că nu trimite această evreime mai departe spre lagărele de nimicire aflate în Polonia. Despre asta n-am ştiut noi atunci. Noi am avut de-a face numai cu acest grup de jandarmi sau de soldaţi care ne păzeau. Cu unii eram în relaţii mai bune, cu alţi ofiţeri mai proaste, dar cazuri foarte grave n-au fost, adică masacre n-au avut loc şi, în ultimă esenţă, la Vapniarka, din cei 1020 din grupul nostru, au murit 11 oameni, dintre care câţiva foarte bătrâni, care se poate presupune că mai devreme sau mai târziu şi în condiţiile de acasă puteau să moară sau câţiva care erau tare bolnavi de TBC şi ar fi putut să moară şi în alte condiţii decât cele de lagăr. Mai erau şi alţii. Au mai fost aduse şi nişte grupuri religioase, eu ştiu ce erau, care nu mâncau carne, nu mâncau ulei, nu mâncau nimica, doar se rugau în întuneric. Chiar şi unii de drept comun erau aduşi la Vapniarka, dar locuiau separat de noi.
 
Ameninţări au fost, dar în acelaşi timp şi comandanţii s-au schimbat şi de la comandant la comandant şi condiţiile noastre s-au schimbat. Ca să vă dau numai un singur exemplu, în ultima perioadă, unul dintre noi, care era specialist în plante medicinale, a dat ideea să culegem plante medicinale din pădurile din apropierea lagărului ca să fie prelucrate pentru armata română şi pentru soldaţii români ca medicamente. S-a aprobat. Un bla, bla grozav. Dar ne-a permis să ieşim în fiecare zi în pădure, să stăm acolo întinşi pe pături sau pe iarbă şi la întoarcere rupeam repede ce ne cădea la îndemână. Făceam doi saci plini de iarbă uscată şi a doua zi continuam. În acest grup mai veneau doi-trei medici care, tot sub paza unui jandarm, mergeau în satele dimprejur şi făceau consultaţii la populaţia locală. Această activitate apoi, cum să vă spun, se plătea cu bunăvoinţa ţăranilor. Veneau la poartă cu câte un cadou, cu un cartof, cu o găină pentru doctorul cutare. Totul intra în colectivul nostru şi ni s-a permis apoi să primim şi bani de acasă prin ofiţeri români care s-au angajat în acest sens. Au venit şi la comunitatea din Bucureşti, care le-a dat bani pentru noi. De la unii părinţi, de la tatăl meu, au fost câţiva care au luat bani. Prin urmare aveam bani. O parte reţineam eu, o parte ajungea la colectiv, dar cu aceşti bani puteam să cumpărăm de la magazinul alimentar. Deci erau condiţii care în alte ţări....Nu vreau să apăr regimul Antonescu, dar sunt nişte lucruri care totuşi trebuie spuse, după părerea mea, pentru că sunt aspecte care nu s-au repetat în alte ţări.
 
C.G.: Paza lagărului de cine era asigurată?
 
M.G.: Erau diferite unităţi militare sau de jandarmi care s-au [tot] schimbat. Din documentele ulterioare am văzut că era regimentul cutare sub comanda colonelului cutare. Dar nume nu am în minte. Era unul Popovici care era mai îngăduitor şi care ne-a permis unele lucruri de acest fel, adică să deschidem acest magazin. Apoi noi am făcut cerere, adică conducerea noastră a deţinuţilor, a internaţilor a făcut o cerere sau o plângere guvernământului Transnistriei, prin care ceream să se trimeată o comisie să cerceteze situaţia celor care au fost luaţi din libertate. Această comisie a şi sosit la un moment dat. Au consultat toate dosarele şi din 550 de oameni arestaţi din libertate, 450 au fost puşi în libertate, adică scoşi din lagăr şi trimişi în ghetouri. Nu era libertate, dar nu mai erau în lagăr.
 
Când ne-a lovit paralizia, doctorii noştri au constatat că aceasta se datorează alimentaţiei noastre şi că mazărea era o mazăre furajeră, pentru caii regimentului de cavalerie. Un doctor şi-a adus aminte din istoriei medicinei că un asemenea caz a avut loc în India, unde de asemenea oamenii, într-o perioadă de foamete, au mâncat această mazăre şi au paralizat. Atunci am cerut să vină o comisie medicală oficială, care a venit şi care a constatat şi a confirmat observaţiile şi părerile doctorilor noştri. Unii la un moment dat au fost aduşi în ţară ca să fie trataţi. Asta vă spun pentru că nici la Auschwitz şi nicăieri în Polonia, în nici un lagăr, nici un bolnav nu a fost readus în ţară ca să fie măcar o încercare de tratament.
 
Ultimul comandant a fost locotonent colonelul de jandarmi Motora care ştia de noi. În ce sens? În momentul în care Ardealul de Nord a fost predat Ungariei, atunci el a fost însărcinat cu mutarea lagărului de deţinuţi politici – comunişti, social-democraţi – care era lângă Târgu-Mureş. Întrucât Târgu-Mureşul devenea maghiar, el a avut sarcina să-i transfere până la Târgu-Jiu. Deci el îi ştia pe câţiva din conducătorii lagărelor respective şi când a sosit la noi, la Vapniarka, nu s-a mai mirat că nu are de a face cu nişte bestii care mănâncă oameni, ci cu oameni cu care se poate şi discuta. În acest caz s-a dezvoltat o viaţă culturală de necrezut la Vapniarka. Oamenii au început să scrie rime, poezii, stângace dacă vreţi, nu o să intre niciodată în marea literatură mondială sau română, dar pentru condiţiile de atunci erau îmbătătoare, îţi dădeau un pic de sprijin moral. Am organizat şi un cor. Unii şi-au adus aminte de Oda bucuriei din simfonia lui Beethoven, au făcut un portativ, au scris notele şi au organizat un cor pe patru voci. Unii şi-au adus aminte şi de textul acestei ode. Am avut şi grupe de gimnastică şi de ritmică şi unii au avut şi instrumente muzicale şi mai făceam şi muzică. Am organizat şi un festival la care am invitat întregul grup de ofiţeri. Au venit şi au asistat. S-a recitat, s-a vorbit şi s-a cântat în asemnea condiţii.
 
Apoi a venit momentul când frontul sovietic se apropia prea repede. Atunci s-a hotărât lichidarea Vapniarcei. Eram încă acolo când au fost ei eliberaţi şi transferaţi în diferite ghetouri, cei 450. Iar în cazul unora din grupul nostru de 85 de comunişti termenul condamnării a ajuns la scadenţă. Au rămas de acuma în lagăr. Vedeţi această situaţie: ne-au scos din închisoare, ne-au băgat în lagăr şi apoi la un moment dat iar îşi aduc aminte că avem condamnări. O parte dintr-o noi am fost duşi la Râbniţa, iar ceea ce a mai rămas din vreo 500 de oameni după ce au lichidat lagărul sau urmele sale au fost aduşi apoi într-o localitate care se numea Grosulovo, tot pe malul Nistrului. Şi noi am sosit la Râbniţa.
 
C.G.: Când se întâmpla asta?
 
M.G.: Asta s-a întâmplat exact în noiembrie 1943.
 
C.G.: Înainte de a trece la Râbniţa există vreun episod, vreo întâmplare care v-a marcat în perioada cât aţi stat la Vapniarka?
 
M.G.: Cum să vă spun, au fost foarte multe momente. Primul moment a fost această  întâlnire cu oamenii care nu mai erau oameni, basarabeni din rândul primilor internaţi. În al doilea rând...cum să vă spun? Eu am lucrat la bucătăria lagărului. Toată viaţa a fost organizată. Noi aveam şi şedinţe. De pildă, la 15 martie, când era aniversarea revoluţiei maghiare din 1848, s-a ţinut în limba maghiară pentru cei de limba maghiară dintre noi o conferinţă într-una din sălile mici. Am făcut un mic spital, aveam aproape 20 de doctori. Făceam controlul medical permanent. Această organizare fantastică pentru salvarea sănătăţii oamenilor a fost pentru mine un şoc în sensul bun al cuvântului: „Domnule, măcar aceşti comunişti se pricep totuşi să organizeze, ştiu să facă ceva. Cunosc şi psihologia celor care ne înconjoară, respectiv a celor care ne păzesc, pentru că ştiu să-i dirijeze inconştient prin vorbe, prin fapte, prin mici cadouri”. Nici unul dintre noi n-a fost pedepsit. Dintre ceilalţi au fost pedepsiţi, dintre cei de drept comun. Noi ne-am continuat viaţa intelectuală şi atuncea. Am făcut cursuri, nu de marxism. Am avut un mic radio. În fiecare zi sau la fiecare două zile aveam ştiri, nu numai cele oficiale. Acolo am aflat despre primele succese când anglo-americanii au debarcat în Africa de Nord.
 
Aveam o legătură aşa-zisă de partid care ne aducea toate acestea. Mă plimbam în curte, curtea era imensă. Bine că erau şi momente grele, dar nu catastrofale. Cum să vă spun? În condiţiile în care fascismul obţinuse victorii pe plan mondial într-un lagăr de evrei comunişti, într-o ţară străină se puteau organiza şi trăi toate acestea şi populaţia din jurul nostru ne sprijinea într-un fel sau altul. Aşa că eu am rămas după Vapniarka cu concluzii foarte pozitive în ce priveşte viitorul, fiindcă nu m-am mai îndoit că comuniştii sunt în măsură să facă ceva altfel, fără slăbiciunile regimurilor dintre cele două războaie mondiale.
 
La Râbniţa situaţia a devenit mai dificilă, în sensul că am ajuns la închisoare închişi în nişte celule. Închisoarea se afla, de fapt, într-o clădire care fusese cândva a organelor de grăniceri sau de poliţie sovietici. La subsol erau celule, iar la parter, unde erau birouri pe vremuri, încăperile au fost transformate în celule cu gratii la ferestre şi la uşi. Aveam director un maior pensionar care a fost reactivat pentru această sarcină, un bătrânel din Oltenia cu care foarte repede ne-am înţeles. El ne-a permis, între altele, ca bolnavii să fie internaţi la spitalul local – ceea ce a fost un lucru nemaipomenit – în loc să doarmă într-o celulă cu alţi patru-cinci şi să-i îmbolnăvească şi pe ei. Oricât de mizeră şi de proastă a fost mâncarea, era mai bună decât cea pe care o primeam noi la închisoare. Cu acest ofiţer ne-am înţeles. Apoi ne-a permis să deschidem în celulele noastre – hai să zic aşa – o cameră sanitară, unde aveam nişte medicamente şi venea un doctor de la spitalul local de două ori pe săptămână. Ţinea nişte consultaţii sau puteai să te duci la el, mai aducea şi el nişte medicamente. Ne-a permis ca să împrumutăm de undeva şi o maşina de cusut ca să facem nişte corecturi la hainele noastre uzate de patru ani, cinci ani sau zece ani.
 
Singurul cu care nu ne-am putut înţelege a fost primul gardian, unul Văluţă, care era un vechi basarabean şi vorbea şi ruseşte. Acesta era un anticomunist puternic. Ne ştia. Ne-a luat cărţile pe care le aveam în poşete sau în bagajele noastre şi, dacă se putea, ne făcea greutăţi. Eu am avut o situaţie privilegiată, fiind unul dintre cei tineri şi voinici. Erau şi unii mult mai tineri decât mine, băieti din Lugoj, care la 15-16 ani au fost arestaţi şi condamnaţi, pentru că au cântat cântece revoluţionare. Acest Văluţă a fost sever. Apoi la un moment dat, înainte de masacru, directorul şi-a făcut o căruţă şi a plecat spre casă şi am rămas sub comanda lui Văluţă. Eu, după cum v-am spus, eram privilegiat, în sensul că făceam parte din echipa care asigura aprovizionarea închisorii. În fiecare dimineaţă un grup de patru sau cinci oameni, cu un gardian, cobora în oraş, la brutărie, încărca sacii sau ce era sau mergea cu o căruţă până la un colhoz, ca să aducă cartofi.
 
Şi aicea vreau să spun ceea ce n-am spus despre Vapniarka: după ce ne-am dat seama că mazărea furajeră este cauza paraliziei, noi am făcut o grevă a foamei. N-am mâncat două zile, cerând să ni se schimbe alimentaţia. Ni s-a schimbat, ni s-au dat 100 g fructe uscate pe zi, din care am făcut două supe, după care, de asemenea, s-a schimbat şi ni s-au dat cartofi şi carne de cal. De două ori pe săptămână primeam o cantitate de carne de cal. Deci în măsura în care şi comandanţii erau alţii şi la Vapniarka alimentaţia ni s-a schimbat. Ceea ce ne-a surprins a fost faptul că şi la Râbniţa în primele zile am primit aceeaşi mâncare de mazăre furajeră. Şi am refuzat. Atunci, cu ajutorul acestui director, care ne-a înţeles, au schimbat. Am mâncat, eu ştiu ce, nişte cartofi stricaţi, îngheţaţi, dar nu mai era mazăre furajeră. Trăiam şi aicea în colectiv, cu rezervele pe care le-am luat din Vapniarka, pe care le-am consumat treptat.
 
Aşa au trecut fără mari probleme şase luni de zile la Râbniţa. La un moment dat şi aicea s-a apropiat frontul. Auzeam de acuma tunurile, vedeam noaptea focurile de pe linia frontului. Ştiam că se apropie ziua în care soarta noastră trebuie să fie decisă într-un fel sau altul, iar conducerea colectivului nostru a luat măsuri în sensul că s-ar putea, ca în condiţiile apropierii Armatelor Sovietice, să organizăm o evadare. Şi pentru treaba aceasta toată averea colectivului – am fost în acest moment numai 54 de oameni din grupul nostru, ceilalţi fiind scoşi pentru că şi-au terminat condamnările – s-a împărţit. Fiecare din noi a primit o câtime în bani româneşti, mărci de ocupaţie germane sau ruble ruseşti şi câteva felii de pâine uscată, prăjită şi ceva mâncare (o bucată de slănină), ca în momentul în care ar reuşi această evadare fiecare să răspundă pentru el însuşi. Nu se putea găsi un loc de ascuns pentru 54 de oameni şi fiecare trebuia să-şi găsească propria sa salvare. S-au prelucrat cel puţin trei variante posibile: 1) ce se întâmplă dacă reuşim cu evadarea; 2) dacă nu reuşim cu evadarea atuncea facem o răscoală în închisoare împreună cu foşti ofiţeri sau funcţionari sovietici, pe care să-i eliberăm din celulele lor şi să încercăm o evadare; 3)  să-i arestăm pe gardieni. Deci şi din acest punct de vedere s-au luat o serie întreagă de măsuri pentru că ştiam că se apropie momentul critic.
 
Şi acest moment critic a sosit în ziua de 18 martie când în orele de dimineaţă a sosit de la jandarmerie un ofiţer cu o hârtie, care se folosea atuncea pentru transmiteri telegrafice, să ne citească că ministerul de interne le-a ordonat să ne urce în vagoane şi să ne ducă acasă. Atuncea bineînţeles că am izbucnit de bucurie. Am devenit învingător dintr-o dată. Încă în celulă, pe coridoarele închisorii, dar eram învingător. În jurul nostru [erau] gardienii care au început să spună: „Noi toţi suntem români, noi toţi suntem fraţi”. Dintr-o dată am devenit prieteni. Au început să spună că: „Dacă am strigat o dată, am ţipat o dată, te-am ameninţat o dată aia a fost pentru că mi s-a spus, mi s-a ordonat”. Cunoaşteţi această mentalitate.
 
C.G.: Invocarea ordinului superiorului.
 
M.G.: Toţi s-au apărat la toate marile procese aşa: „Eu nu sunt de vină”. Ştiţi, când Hitler a elaborat ideea că uciderea unui evreu nu este numai o datorie, este o faptă patriotică, atunci de ce să nu faci o faptă patriotică. Şi asta s-a făcut apoi mai departe în toate ţările ocupate de Germania mai mult sau mai puţin. Peste tot au mai rămas însă grupuri de oameni care ne-au ajutat, cum vă spun, aceşti ofiţeri, care ne-au adus bani, ne-au adus corespondenţă la un moment dat. Adică la Timişoara şi la Arad s-a organizat o grupă de, hai să spun, rezistenţă, din rude şi noi am găsit ofiţerul care mergea până la Arad să ducă corespondenţa noastră şi să aducă corespondenţa. Fiecare avea un număr, nu era nimic nominal, ca să nu se poată depista cine a trimis-o, cine a scris o scrisoare din lagăr şi să fie pedepsit, pentru că era interzis. Deci sunt şi asemenea oameni şi asta salvează în fond omenirea.
 
Deci, în dimineaţa de 18 martie, când se întâmpla acest anunţ, noi izbucnim în aplauze, în cântece, în bucurie. Una dintre fete iese din închisoare. E primăvară, e martie. Primele firicele de flori le culege şi vine cu câteva fire. Suntem oameni liberi. Şi apoi să pregătim bagajele, să fim gata de plecare în 2-3 ore. Şi în 2-3 ore soseşte un alt ofiţer să comunice totuşi un lucru foarte logic: suntem în retragere şi armata are nevoie de toate vagoanele, deci nu avem cele două vagoane în care să vă încărcăm. Dar aşteptaţi că... În acelaşi timp moldovenii sunt selectaţi, duşi de jandarmerie şi eliberaţi. Probabil. Nu ştiu, nu i-am controlat, dar presupun că n-aveau de ce să-i ucidă. Erau ţărani, foşti colhoznici. Văluţă ne roagă să ne scoatem sacii pe care am dormit, care erau umpluţi cu paie, pentru că el trebuie să deconteze bunurile închisorii. Noi facem treaba aceasta. Paiele se adună într-un colţ. Sacii se predau, el poate să facă decontul. Şi noi credem mai departe totul. Apoi spre seară vine încă un grup de jandarmi, eliberează un alt grup de moldoveni şi comunică că, data fiind situaţia, nu o să ajungem să fim eliberaţi din închisoare decât dimineaţa. După care Văluţă, vorbind de acuma prieteneşte, ne transmite: „Eu nu mai sunt gardian, voi nu mai sunteţi deţinuţi, puteţi face ce vreţi, dar pentru ordine  – eram aproape 300 de oameni – intraţi în celulă şi aşteptaţi acolo până vin jandarmii să vă ducă”. După care şi celulele sunt închise. Suntem iarăşi prinşi şi la îndemâna lor.
 
În jur de ora 12 noaptea – poate să fi fost mai mult, poate mai puţin – au sosit nişte soldaţi călări care au intrat în curtea închisorii. Eu m-am dus la fereastră. Nu se putea vedea, nu se putea înţelege cine e. Auzeam numai câteva vorbe neînţelese. Ziceam că poate jandarmii s-au retras şi au predat sarcina preluării şi trimiterii noastre în ţară unei alte unităţi călare. După care se urlă în închisoare că urmează numărătoarea. Se deschid uşile. Ne aliniem ca întotdeauna pentru raport. Deci Văluţă vrea să ne predea acestei unităţi armate româneşti. Dar în loc de armata românească în uşă apare un asiatic. În mâna lui Văluţă un felinar din ăsta de vânt de noapte. În închisoare nu aveam lumină, cel puţin celule noastre nu aveau lumină, poate că ei, unde îşi aveau birourile sau dormitoarele, aveau lumină. Noi nu aveam. Şi atunci cu acest felinar se face numărătoarea şi Văluţă, care era basarabean şi vorbea ruseşte, spune acestui asiatic: numărul 7, 8 şi aşa mai departe. Apoi urmează câteva minute de linişte, de tăcere, ca apoi să aud o primă explozie şi îmi zic: „Măi, să fie adevărat că sovieticii sunt aşa de aproape că de acuma bombardează împrejurimile închisorii?” Ştiu eu, pot să fie primele unităţi de avangardă. Ca la a doua şi a treia explozie să-mi dau seama că nu e o explozie externă, ci una internă şi că se trage cu mitraliera, deci sunt nimiciţi cei din subsol, din celule. Eu, în optimismul meu idiot, mai cred că poate îi ucid pe cei sovietici, iar noi suntem sub paza României, sub paza jandarmilor români. Ei ne aşteaptă ca să ne conducă până la...Dar peste două minute sau trei minute se deschide iarăşi celula, înţelegem despre ce este vorba. Nimeni nu plânge. Asta spun în general pentru că au mai supravieţuit şi din alte celule. Şi Văluţă pronunţă cuvintele: „Nu o să vă doară!” Adică: „Atenţie! O să muriţi acuma, băieţi, dar fără durere”. Şi când domnul plutonier ordonă să ne aşezăm cu capul la perete în genunchi, noi ne orânduim, ne aşezăm lângă perete în genunchi în două rânduri. Camera era îngustă. Patru oameni în faţă. Eu sunt ultimul care mă aşez. Atunci, dacă mă întrebaţi ce gânduri am avut, primul a fost să cer iertare părinţilor, pentru tot ceea ce au avut de suferit din cauza mea, pentru ceea ce vor suferi prin pierderea mea. Al doilea gând a fost că uite, în faţa morţii, eu nu-mi retrag ideile, nu mă închin în faţa lui Dumnezeu. Al treilea gând a fost: uite acuma mori, încearcă să vezi cum se moare, notează-ţi, remarcă fiecare moment cum moartea înaintează în corpul tău până când nu-l mai poţi sesiza. Şi am aşteptat. Am auzit primele împuşcături în dreapta mea. Unu, doi, trei. A urmat...mă rog, aud sângele cum curge dintr-un corp, ultimele răbufniri din plămâni, adică ultimele resturi de aer care ies probabil, un fel de horcăit şi atunci aud şi din partea stângă. Atuncea spun: uite că Văluţă a avut dreptate, se moare fără durere, nu simt nici o durere. Şi stau mai departe aşezat pe genunchi şi aştept să observ treptele dispariţiei vieţii mele. Ca cineva din spate să vină să-mi dea un picior. Nu mişc, nu reacţionez, după care mai trag unul, două gloanţe şi se retrag. Închid uşa şi continuă mai departe. Se termină, pleacă. Gardienii noştrii au plecat înainte de masacru. Li s-a spus: „Plecaţi  pentru că urmează masacrul”. Pentru că unul dintre ei a spus celuilalt coleg: „Nu staţi lângă fereastră sau vezi, îndepărtează-te de lângă ferestre, ca să nu te atingă!” N-am înţeles ce vrea să spună, dar am auzit. În fine au plecat şi criminalii.
 
Să spun despre cine este vorba. În cadrul unităţilor Waffen SS au fost organizate trupe ale unor naţiuni sau naţionalităţi nu numai ale fostei Uniuni Sovietice, dar şi din Europa. Este un capitol despre care nimeni nu vrea să scrie. Ştiţi, nu se vrea să se ştie că au fost zeci de mii de francezi care oficial nu participau la război, dar erau în unităţile Waffen SS. La fel erau şi belgienii şi olandezii şi toţi, toată Europa. Peste jumătate de milion Waffen SS erau străini, nu sovietici. Iar aceşti cazaci fac parte dintr-un neam, popor, grup, eu ştiu, trib al calmâcilor, din stepa Calmâcă din sudul Rusiei, Ucrainei, Volga, cotul Donului, pe acolo, care în timpul sovieticilor au avut funcţii mari, unul a fost judecător în mica semirepublică sau republică Calmâcă, alţii [au fost] şefii poliţiilor locale şi care au colaborat cu germanii. Au fost organizate aceste patru unităţi de cavalerie ale calmâcilor ca trupe de nimicire. Ei au fost cei care au comis masacrul, sub comanda unui ofiţer german.
 
Urmează noaptea cea mai îngrozitoare, când eşti împreună cu şapte cadavre, uşa şi fereastra sunt închise şi se apropie orele de dimineaţă. N-am avut curajul nici măcar să bat în uşă, pentru că nu ştiam dacă nu au lăsat acolo o santinelă care să spună: „Domnule, în celula cutare mai e unul care bate în uşă”. În timpul nopţii au mai venit de două ori foştii noştri gardieni să vadă ce s-a întâmplat. Eu eram culcat sub cadavre, efectiv în sânge, care se adunase la marginea celulei. Între două cadavre aveam un loc unde priveam. Unii mai ziceau: „Măi, fiica mea se căsătoreşte, mai am nevoie de trei prosoape”. Şi căutau prin bagajele noastre. Dimineaţa ştiam că vor veni să ducă cadavrele undeva, fie în Nistru, fie într-o groapă şi îmi făceam planuri că, dacă voi reuşi să mă prefac mort şi să ajung în căruţă, atuncea aş fi aruncat undeva într-o groapă comună. Cum se poate ieşi dintr-o groapă comună? Aşa a trecut noaptea.
 
Dimineaţa de acuma, efectiv pe lumină, a venit un mic grup de soldaţi români cu un plutonier sau aşa ceva, care ne ştiau pentru că mai lucram şi pentru ei croitorie, adică cine ştia. Ştiau că avem o maşină de cusut şi au venit să ne ia maşina de cusut. Şi au deschis întâmplător prima celulă în care era celălalt supravieţuitor al masacrului, dintr-o celulă în care erau în total cinci oameni. Şi vreau să vă povestesc istoria aceasta a celulei pentru că mi se pare că – şi de câte ori am încercat să dau interviuri am subliniat treaba aceasta – reflectă o imagine poate necunoscută despre comunişti: îngustimea. Deci în celula aceasta se afla acest Walter care a supravieţuit şi unul Pisu, care mi-a fost legătura mea de ilegalitate, cu care am lucrat şi la Caransebeş şi la Deva. La ancheta făcută la Caransebeş – de aceea am fost noi arestaţi – eu am spus că noi, inclusiv el, am făcut greşeli de conspirativitate. În ce sens? El, care avea această mare experienţă în munca ilegală, şi-a permis să vină la noi acasă, să ne plimbăm împreună în parcul comunal care era vizavi de poliţie. Aşa am fost arestat: când unii comisari şi-au adus aminte că m-au văzut pe mine cu unul pe care l-au arestat pentru că-l cunoşteau ca deviant. La o şedinţă, întrucât mi-am spus părerea în acest sens, omul m-a condamnat. Nu mai ştia de mine, nu m-a mai văzut, dacă eram împreună cu [alţi] doi îi saluta pe cei de alături, pe mine nici nu mă mai vedea. Şi apoi a creat o anumită părere despre mine, care m-a urmărit o viaţă întreagă până am plecat din ţară: că sunt un mic burghez, care e incapabil să gândească în mod revoluţionar. Deci n-am ce căuta în partid. Deci în această celulă sunt acest Walter şi acest Pisu Grun. Şi ştiu că are lor masacrul. Când îşi dau seama că e masacru, Walter spune: „Hai să încercăm evadarea din celulă, că geamurile de deasupra nu sunt zăbrelite. Încercăm, poate [reuşim]. Dacă unul sau doi scapă e mai bine decât să murim cu toţii”. La care Pisu Grun spune: „Nu, pentru că nu avem indicaţii din partea conducerii”. Şi atunci Walter spune: „Supun la vot”. Unul votează pentru Walter încercarea de evadare şi doi votează pentru Pisu („Nu, nu avem indicaţii, deci nu putem face aceasta. Este nepartinic”). Şi când Văluţă deschide uşa spune şi lor acelaşi lucru ca şi nouă: „Îngenuncheaţi cu faţa la perete!”, Pisu Grun declară emfatic: „În ultima clipă a vieţii noastre nu mai primim nici un ordin”. Şi atunci când Pisu cade – şedeau pe pat – îl trage pe Walter şi glonţul pentru Walter trece pe alături, peste capul lui. Walter şi-a dat seama în cursul nopţii de realitate, aşa cum mi-am dat eu seama că suntem în viaţă. El şi-a scos briceagul şi şi-a făcut o rană sângeroasă la cap, că dacă vine cineva să controleze să vadă că el a fost împuşcat.
 
Recunosc vocea, bat în uşă şi vine şi îmi deschide. Atuncea în doi încercăm pe lângă aceşti soldaţi şi acest plutonier: „Arestaţi-ne, duceţi-ne undeva, nu suntem condamnaţi la moarte şi uite ce s-a făcut cu noi”. Toată lumea refuză. E adevărat, nu au avut responsabilitatea şi nu puteau accepta. Noi vroiam doar ca să ieşim măcar cu doi soldaţi din închisoare, ca apoi să găsim undeva un ascunziş. După care ei pleacă. Deschidem celulele de jos şi acolo în celule de jos au fost trei, patru, cinci care s-au ridicat repede şi au fugit imediat. Nu s-au mai uitat dacă mai e vreun rănit sau cineva care mai poate fi salvat. Deschidem noi celule şi mai găsim încă trei oameni în viaţă din grupul nostru: unul neatins şi doi răniţi – unul din Deva, din oraşul meu, vechi prieten de-al meu din Deva şi un băiat din Iaşi. Cel din Iaşi are gloanţe în picioare şi cel din Deva, Moszes, are în abdomen. Îi spun lui Walter: „Du-te în bucătărie, care se afla în curte, adă o găleată cu apă ca să ne spălăm – pentru că eram toţi cu sânge închegat pe faţa şi pe hainele noastre –, că dacă vrem să ieşim o să ne vadă oamenii şi o să-şi dea seama de unde venim!” El se duce la bucătărie şi eu încerc să-i pansez pe cei răniţi. Iau pansamentul şi încep. Şi în momentul în care deschid un pansament văd prin fereastra celulelor noastre că calmucii se întorc. Şi atuncea spun: „Culcaţi-vă toţi unde aţi fost!” Îl strig pe Walter: „Vino încet înapoi pentru că se întorc criminalii!” Eu mă întorc în celula mea, iar mă culc sub cadavre şi aştept. Vin aceştia şi pe al treilea nevătămat îl recunosc că trăieşte şi îl omoară cu o împuşcătură. Aduc paiele strânse frumos în colţul curţii şi le presară peste noi şi dau foc. Mă rog, şi ei fură ce se mai poate fura: o cămaşă mai bună, mai nu ştiu ce. Neinteresant. După care înconjoară închisoarea, aşteaptă sperând că poate focul o să mai alunge pe cineva, vreun supravieţuitor. Eu mă urc la etajul doi în podul clădirii, unde erau nişte butoaie, probabil pentru varză murată. Dumnezeu ştie ce! Dar erau goale şi mă bag într-un butoi. Deschid uşor capacul butoiului şi privesc ce fac calmâcii cât stau acolo. După ce am văzut că s-au retras, adică clădirea era de acuma în aşa măsură în flăcări, că se presupunea că nu mai poate să fie nimeni în viaţă, atunci cobor. Pe Moszes, care nu mai putea umbla din cauza rănilor, l-am dus într-o celulă, care nu avea gratii şi era neatinsă de foc. L-am cărat până acolo zicându-i: „Dacă rămân în viaţă, vin la noapte să te iau”. Şi pe celălalt, pe care l-am salvat, pe Fischbach, l-am luat în spate. Ăsta de acuma nu mai vedea din cauza fumului. L-am luat în spate, am coborât cu el de pe treptele clădirii, am ajuns în curte, l-am urcat să privească de jur împrejur peste gardul care era cam de doi metri, la care el îmi spune: „Uită-te că iar vin calmâcii!” Am intrat iarăşi în clădire. După care am zis: „Domnule, dacă ăştia revin, atunci prefer să fiu împuşcat decât să mor în flăcări”. Am mai aşteptat câteva minute. Nimeni n-a venit, nimeni n-a deschis poarta şi atunci l-am luat în spate. Am deschis poarta închisorii: „Dacă sunt aicea, să ne împuşte!” N-au fost acolo şi am fugit cu Fischbach mai întâi în podul unei case dărâmate, dar mi-am dat seama că sunt prea aproape de închisoare, ne găsesc prea repede şi am pornit mai departe. Apoi am găsit o groapă cauzată de un bombardament şi acolo ne-au văzut doi soldaţi germani. Eu făceam pe civilul, făceam ţigări şi ceream soldaţilor să ne dea un foc, ca să vadă că eu nu fug de frica lor. Până la urmă nu mi-au dat foc şi apoi am plecat mai departe. L-am luat pe Fischbach în spate.
 
C.G.: Cu ceilalţi doi ce se întâmplase? Cu Walter?
 
M.G.: Eu eram convins că Walter a murit. Adică, când am ieşit cu Fischbach din închisoare, am văzut două cadavre în curte. N-am văzut faţa lui Walter, dar eram sigur că l-au găsit, l-au prins, adică că l-au nimerit. Istoria lui este alta: el a reuşit să fugă, în sensul că a ajuns până unde era closetul nostru. A reuşit să urce pe gard şi să fugă. Fugind, s-a ascuns undeva într-o pădure. Pe acolo trecea un moldovean care spune: „Domnule, aicea te găseşte, te prinde. Hai cu mine!” Şi l-a dus la partizani. A stat până la sosirea armatei sovietice sub pământ într-un ascunziş al partizanilor. A fost anchetat bineînţeles: „Cine eşti, ce eşti, cum te-ai salvat?” Eu până am sosit la Bucureşti eram convins că el a murit. Dar, din păcate, din păcate, mă rog...E o complicaţie că lumea n-a vrut să mă creadă că s-a întâmplat masacrul. Încă de atuncea a început. Deci asta s-a întâmplat. Unde am rămas? Cu Fischbach pornesc mai departe şi zic: „Măi Fischbach, eu cunosc, eu am fost în satul vecin de unde am luat cartofi. Ne ducem acolo, găsim oameni care să te ţină şi eu mă duc să-l caut pe doctorul care venea la noi de la spitalul orăşenesc”. Sosesc în satul respectiv într-adevăr şi în prima casă dau de soldaţi germani. Şi într-o germană nu prea complicată îi explic că noi suntem nişte muncitori în dataşamentele româneşti, că am lucrat în colhozuri la tăiatul vacilor. De acolo e sângele pe noi. Tovarăşul meu şi-a fracturat piciorul, de aceea îl port în spate şi îi rugăm să ne permită să dormim o noapte aicea pentru că dimineaţa pornim mai departe. La care el mi-a spus: „Da, se poate, dar trebuie aprobarea Comandamentului Militar German Local”. „Unde e comandamentul”, am întrebat? Şi atuncea el mi-a explicat: „Te duci pe aicea, o iei la dreapta, apoi la stânga şi acolo e Comandamentul”. Eu am întrebat: „E acolo, e cum aţi spus la dreapta, la stânga?” A spus: „Da”. L-am luat pe Fischbach iarăşi în spate şi am urcat iarăşi dealul. Pe o anumită măsură a dealului văd jos în vale o cocină şi atuncea observ: vine cineva, nu vine cineva, nu vine nimeni. Am coborât de acolo şi ne-am ascuns. Am avut o noapte, vă daţi seama, îngrozitoare. Întâmplător era uscat, nu mai erau porci acolo. Cu nişte paie ne-am acoperit cum se putea. El a început să aibă febră din cauza rănilor. La un moment dat din noapte nu mai puteam şi am ieşit. M-am întâlnit însă cu un soldat german, de la care am cerut iarăşi să-mi spună cât e ora. În fine, când a început să se lumineze, pe două foiţe de ţigară am scris ce s-a întâmplat cu noi şi fiecare a rămas cu fiţuica aceasta în buzunar. Dacă unul dintre noi trăieşte sau va fi găsit de autorităţile sovietice, să se ştie ce s-a întâmplat, cine am fost şi ce suntem.
 
Am urcat dealul să mă duc la Râbniţa, să găsesc ajutoare care să ne ascundă. Şi văd soldaţi români care ieşiseră la exerciţiu: trec eu printre ei, vorbesc româneşte, nu o să fie o problemă. Şi era gata gata să trec peste linia aceasta de soldaţi când patru-cinci cu puşca la mine: „Stai, cine eşti?” Mă duc la comandantul lor, un locotenent, sublocotenent, ceva de genul ăsta, care începe să mă întrebe: „Cine eşti? Ce cauţi aici? Nu ştii că e front, linie de front, linie de război? Ce cauţi tu între două armate, tu civil?” Iarăşi cu povestea: detaşament de muncă din România, trebuie să mă prezint, altfel sunt dat dezertor. El ascultă. Zice: „Uite, nu ştiu, ai auzit ce s-a întâmplat acolo?” Zic: „Nu, ce e acolo?” „Păi, o închisoare şi nemţii au masacrat acolo şi se spune că au rămas unii care au supravieţuit. Ştii ceva despre asta?” „Nu, nu ştiu nimic”. „Dar spune-mi, ţi-e foame?” Zic: „Da, mi-e foame”. Şi atuncea [îi spune] ordonanţei: „Măi, Ioane, adu o bucată de pâine şi nişte slănină!” Atuncea, scoţând mâinile din palton pline cu sânge, i-am spus: „Domnule locotenent, eu sunt unul dintre supravieţuitori”. Şi din acel moment omul a devenit tatăl meu. El era singurul ofiţer care pe această linie de front era cazat într-o casă ţărănească de ucrainieni. M-a dus acolo. I-am povestit de Fischbach. A început să-mi povestească că el a avut un elev la şcoala din Ţigăneşti sau cum se numeşte satul de unde se trage, despre care ştie, adică i-a fost elev, a fost arestat, condamnat şi odată i-a dus la Iaşi şi mâncare la închisoare: Carol şi nu ştiu cum. Îi spun: „Da, mergeţi la închisoare, e acolo cadavrul”.
 
El a organizat o grupă, a rechiziţionat o căruţă de la ţărani cu doi cai şi a pornit după descrierea mea şi l-a găsit pe Fischbach în momentul în care l-au găsit şi germanii. L-a scos din mâna germanilor, declarându-l un soldat român fugit. L-a pus în căruţă. Neamţul, călare, aproape până la casa noastră l-a urmărit să vadă ce se întâmplă. [Apoi] ne-a părăsit. L-a adus pe Fischbach tot acolo şi a coborât apoi la comandament ca să ne aducă mâncare şi medicamente. Şi am stat cu el două zile, două nopţi şi apoi a fost mutat în altă unitate şi ne-a predat altor doi ofiţeri, care nu erau ca dânsul, dar m-au acceptat. Aici începe fuga mea spre casă, care e un alt capitol pentru mine fantastic de bogat în experienţă umană, pentru că în momentul în care a început atacul sovietic, comandantul sectorului de front, care ştia de mine, a ordonat să fiu trimis, adică să viu acolo. Am venit, adică soldatul m-a condus până la comandamentul local. A spus: „Stai acolo în curte!” Linia de front românească este spartă şi vine generalul să urle cum de s-a permis şi îi trimite pe răniţi înapoi împotriva armatelor sovietice. Şi întreabă: „Ce face acest jidan aici?” Nimeni nu-i răspunde sau îi răspunde şi nu aude şi ordonă să fiu împuşcat. După ce pleacă vine un căpitan şi spune: „Domnule, dar de ce stai aicea?” Zic: „Pentru că aicea mi s-a spus să stau”. „Hai cu mine!” Şi mă duce în spitalul regimentului şi mă culcă, nu în pat, între paturi. Ordonă sublocotonentului, plutonierului să mă şi hrănească cu o bucată de pâine măcar. Şi acolo am petrecut noaptea. Ca a doua zi dimineaţă să afle colonelul că sunt un prizonier civil şi sunt dus la Râbniţa la comandantul regimentului, nu-i mai ştiu numele (poate în carte găsim [2]), care discută cu mine foarte omeneşte: „Ce vrei să faci? Ce gânduri ai?” Mă rog, discutăm: „De ce comunist? De ce evreu? De unde eşti?” „Deva, judeţul Hunedoara”. Şi spun: „Eu vreau acasă”. „Noi nu avem nevoie de comunişti”. „Bun, dar eu vreau totuşi acasă”. Zice: „Bun, acasă n-am să te duc, dar în momentul în care ne retragem te duc până la ghetoul din Râbniţa şi te las acolo”. Cu asta ne-am despărţit. Sunt oficial închis undeva, nu mai ţin minte exact ce a fost şi soldaţii deschid uşa acestei magazii şi mă întreabă cum a fost. Şi povestesc masacrul şi ei stau şi mă ascultă şi îmi taie câte o bucată de pâine ca să-mi dea să mănânc şi îmi aduc o ciorbă ca să am ce mânca.
 
Şi apoi a doua zi sau a treia zi are loc într-adevăr retragerea. Colonelul nu e de faţă şi plutonierul major al grupului de comandă al regimentului zice: „Acuma ce să fac cu dumneata? Ar trebui să te duc în ghetou, aşa mi-a ordonat colonelul”. Şi îi spun: „Lasă-mă, domnule, să trec Nistrul”. „Bine, vino cu noi”. Şi iau maşina de scris portativă a comandantului regimentului şi mă aliniez cu unitatea de comandă a regimentului şi pornim în retragere. Trecem podul de pontoane. Paza de pe pontoane mă întreabă: „Dar ce face civilul ăsta?” La care întreaga companie urlă: „E de al nostru, e cu noi, face parte din noi”. Aşa trec Nistrul, când apare călare iarăşi plutonierul meu major: „Şi acuma ce fac cu tine?” Zic: „Găseşte-mi un loc de dormit pentru astă noapte şi apoi pornesc eu singur”. Dar zice: „Cum? În camera în care dorm eu sunt cazaţi încă doi plutonieri majori”. Zic: „N-am nevoie de pat. Dorm eu între paturi”. Şi mă duce şi dorm împreună cu ei. Apoi pornim. Într-adevăr dimineaţa i-am părăsit. În ce direcţie este retragerea? Eu pornesc şi n-aş putea să vă spun de unde am avut atâta încredere, atâta putere şi încredere că voi găsi în continuare oameni, care mă vor lăsa să merg mai departe în urma lor. Aşa că m-am alăturat unei unităţi şi când un ofiţer a spus: „Pleacă de aici, n-avem nevoie!”, am mai stat puţin, a venit o altă unitate în spatele unei companii şi iarăşi m-am pornit. Ca să ajung la un batalion indepedent unde probabil comandantul superior era un căpitan. Eram încă plin de pete de creier şi de sânge închegat. Se vedea că nu e un caz normal. Spuneam deschis despre ce este vorba şi atuncea – dacă vă închipuiţi această imagine – pe calea retragerii din Basarabia, mergând spre Chişinău, se înşirau toţi ofiţerii batalionului, în mijloc cu mine, care povestesc masacrul şi care mă rog pentru aceşti soldaţi. Majoritatea erau învăţători, profesori. Li se pare o chestie oribilă. Unul spune: „Vino mâine să mănânci la compania mea pentru că acolo avem fasole, mâncare mai bună decât aicea”. Aşa se poartă şi aşa ajung cu ei la Chişinău şi dorm cu ei în aceeaşi cazarmă. Acolo mă bărbieresc aproximativ după o săptămână de la masacru. Şi a doua zi dimineaţă pornim mai departe. Vă daţi seama, după 4 ani de închisoare fac prima zi peste 50 de kilometri pe jos! [Mergem] mai departe până ajungem la Huşi. Şi la Huşi unul dintre ofiţeri, tot un învăţător moldovean, care a fost mai atent cu mine şi care mă invită să mănânc mai bine, unul Popescu, se tot interesa de mine, de unde sunt: „Hai să mergem undeva şi, nu ştiu, am să iau două zile de concediu, mergem acasă şi te ascund la mine în sat”. Ajungem la Huşi tot în cazarma locală împreună cu această unitate. Dorm şi eu alături de ei într-un fel. Şi dimineaţa vine la mine Popescu şi îmi spune: „Domnule Gall, azi ne vizitează generalul care a ordonat să fii împuşcat”. Ei ştiau de treaba asta. „Ca să nu te întâlnescă, să nu fie iarăşi ceva grav, uite în faţa cazărmii este o casă ţărănească, te duci acolo, dormi acolo două nopţi şi când pornim, pornim împreună mai departe. Dar ca să ai ce mânca, uite îţi dau două pâini şi tutun ca să ai ce fuma”. Şi atunci ne-am despărţit.
 
De ce povestesc acest lucru? Pentru că, peste ani de zile, Popescu întorcându-se acasă, devine directorul şcolii primare din satul lui şi apoi, când a început urmărirea tuturor celor care pot fi într-un fel urmăriţi, el e acuzat că a luptat împotriva Uniunii Sovietice şi nu mai poate fi nici director, nu mai poate fi nici învăţător. Are trei copiii şi o soţie. Din ce o să trăiască? Un om care nu se pricepe la altceva decât să înveţe copiii cum se scrie A. Şi atunci omul mă caută. E aproape un roman de Sadoveanu. Cutreieră toată ţara, întrucât nu ştia exact unde sunt [plânge, n.m. C.G.] Caută toate oraşele şi satele cu litera H. Şi când ajunge la Hunedoara merge din casă în casă să întrebe unde stă familia Gall. Unul dintre hunedoreni îi spune: „Bine, dar familiile Gall trăiesc la Deva. Şi atunci merge la Deva şi dă de un unchi de-al meu, care îi spune că eu sunt la Bucureşti. Vine la mine la Bucureşti şi dau de el într-o zi stând cu căciula, cu haina lui ţărănească şi spune: „Dumneavoastră sunteţi domnul Gall? Nu mă recunoaşteţi?” Ei, din uniforma de ofiţer şi până la uniforma asta de ţăran sărac, de învăţător sărac… Nu-l recunosc. „Eu sunt Popescu”. Şi îmi povesteşte toată tragedia.
 
Ştiam că dacă eu mă duc în mod oficial şi anunţ că acest om m-a ajutat, că acest om, care a luptat împotriva Uniunii Sovietice, a fost totuşi un om, atuncea mi se va interzice să depun mărturie în favoarea lui. Aşa mi s-a întâmplat cu câtva timp înainte, când preşedintele comunităţii evreieşti din Huşi, care m-a adăpostit, care mi-a dat bani şi mi-a găsit o casă în care am stat trei zile – prima dată când am dormit pe un pat, când mi s-au spălat albiturile –, a fost arestat ca fiind colaborator. Evreii care au făcut ceva, adică au fost conducătorii comunităţilor sunt acuzaţi de colaborare cu nemţii. Pentru că organizaţiile evreieşti ale timpului trebuiau să colaboreze cu autorităţile germane în materie de deportare. Şi atunci este arestat şi pus în faţa tribunalului. Atunci fiică-sa vine la mine şi mă roagă să viu la judecată, să spun că omul ăsta a făcut şi ceva bun, că m-a ajutat pe mine, marele erou Gall, care am rămas în viaţă. Atunci am anunţat pe soţia lui Moghioroş, care-mi era director adjunct la „Agerpres”, şi i-am spus: „Doamnă sau tovarăşă, mâine nu vin. De ce? Pentru că mă duc la tribunal ca să depun [mărturie]”. Şi mi-a spus: «Dacă te duci la tribunal să depui [mărturie] împotriva cuiva, care este acuzat de Tribunalul Republicii Socialiste Române, atuncea tu nu mai ai ce căuta la „Agerpres”, ieşi şi din partid». Deci mi s-a interzis pur şi simplu să depun [mărturie] în favoarea unuia care a fost acuzat pe nedrept. Şi atuncea cu această învăţătură i-am spus lui Popescu: „Domnule, nu mă duc la nici un notar şi la nici un organ de partid, ci eu îţi scriu o scrisoare”. I-am scris o scrisoare în care comunicam că îi mulţumesc de întâlnire, că eu ca ziarist cu ocazia unui reportaj făcut în Moldova l-am întâlnit şi atuncea ne-am reamintit de zilele grele când dumnealui ca ofiţer a făcut asta şi a spus asta pentru mine. Şi i-am trimis scrisoarea. Aşa că peste 3 zile m-a sunat inspectoratul şcolar din Iaşi ca să mă întrebe dacă eu sunt Matei Gall, supravieţuitorul de la Râbniţa. Da. Şi dacă scrisoarea care a ajuns în mâna lui Popescu este scrisă de mine sau este contrafacere. Am zis: „Da, eu i-am scris-o pentru că asta este realitatea.” Atunci Popescu a devenit iarăşi om şi a fost iarăşi [numit] director. Iar peste trei zile iarăşi Popescu în faţa mea, în curtea casei noastre din Bucureşti din Caragea Vodă. „Dar ce e, tovarăşe Popescu?” „Am venit numai să vă mulţumesc şi v-am adus zece ouă şi o sticlă de vin” „Hai să bem un pahar de vin, că restul îl duci acasă şi faci un cozonac”.
 
Până aicea este deportarea, istoria supravieţuirii mele. A doua supravieţuire nu mai face parte din obiectivul institutului dumneavoastră [Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, n.m. C.G.]: când am fost anchetat de tovarăşii cu care am fost eu împreună în lagăr, de ce am rămas în viaţă, să le spun cine este ofiţerul SS cu care m-am înţeles ca să nu mă împuşte.  
 
C.G.: Putem vorbi şi despre acest episod.
 
M.G.: Bine. Eu am lucrat în Ministerul de Externe. Am lucrat un timp mai întâi la Cluj ca cenzor şi ca activist de partid. După aceea am făcut un curs pentru Ministerul de Externe [unde] am ajuns în septembrie ’49. Părinţii mei tocmai plecau. În ziua precedentă am fost în minister la directorul cadrelor, care pe atuncea era soţia lui Chivu Stoica, cu care am fost împreună în lagărul Vapniarka, ca s-o anunţ că nu pot să vin mâine în prima mea zi de lucru la Ministerul de Externe pentru că trebuie să mă duc la Constanţa, pentru că părinţii mei pleacă în Israel cu vaporul Transilvania. „Înseamnă că de mâine încolo ministerul va fi şi tatăl şi mama ta”. Frumos. A doua zi am plecat la Constanţa, i-am condus pe părinţii mei, care au plecat. Am început să lucrez la minister. La un moment dat am fost luat chiar adjunct la secţia de cadre împreună cu altcineva. Nu mai era Tina Chivu şeful cadrelor, ci a fost altcineva, cu care am fost de asemenea împreună în lagăr la Vapniarka.
 
Şi în ’52 a început ancheta: „De ce am rămas în viaţă la Râbniţa?” A început, după cum denumesc eu, epoca terorii autobiografiilor. În fiecare săptămână trebuia să mă prezint cu o nouă autobiografie în speranţa că undeva mă contrazic şi au de ce să se apuce: „Deci dacă aici ai spus ceva, acolo altceva, înseamnă că undeva ai minţit. Ce e cu treaba asta cu Râbniţa? Minţi? Lucrurile nu stau chiar aşa cum le povesteşti tu”. Degeaba spuneam că: „Uite aicea, Walter e la Bucureşti. Se poate da un telefon. Şi el a supravieţuit. De ce presupuneţi numai despre mine că am trădat?” Că asta era, că ai trădat, că ai avut relaţii cu echipa de execuţie.
 
Autobiografiile trebuiau în general făcute acolo la faţa locului, nu acasă. Dar odată mi s-a permis s-o fac acasă şi atunci mi-am făcut o copie. Şi am şi astăzi această copie. Acuma am trecut-o şi în computer ca să nu piară cumva. În fiecare săptămână sâmbăta erau zilele de anchetă. Am ajuns până acolo, încât eram ameninţat că, dacă nu spun adevărul, ei cheamă Securitatea ca „băieţii” să mă ancheteze. Mi s-a cerut să spun numele ofiţerului cu care m-am înţeles să nu mă împuşte, cu cât l-am cumpărat. Vă daţi seama cât puteam să am eu la închisoare! Sau care este acel ofiţer SS. Oameni care nu pot să-şi dea seama – n-au vrut să-şi dea seama – că un ofiţer SS este un om de elită în armatele fasciste, care nu se lasă cumpărat, pentru că ucid şi, dacă au nevoie de ceva, fură totul, li se dă totul, sunt oameni privilegiaţi.
 
Şi asta a durat până la moartea lui Stalin. Perioada asta a fost cea mai grea a vieţii mele, pentru că a durat luni de zile. Mă aşteptam ca în fiecare zi să fiu aşteptat. Încercam să văd când mă urmăreşte, până unde mă urmăreşte cu supravegherea – Ministerul de Externe era atuncea unde e Consiliul de Miniştri în Piaţa Victoriei – ca să nu fiu arestat. Mi-era frică de acest arest pentru că se arestau din funcţionarii Ministerului de Externe foarte simplu: „Vezi că te caută un prieten la poarta cea mare”. Coborai să te întâlneşti cu un prieten şi erau cei de la Securitate şi te duceau pentru un an, doi de anchetă sau te condamnau iar. Uneori, după o asemenea sâmbătă, nu mai coboram pe unde cobora în mod oficial personalul, ci coboram cu liftul cu care coborau numai miniştrii, că ştiam că acolo nu e Securitatea. Soldaţii care erau de pază mă salutau crezând că sunt un funcţionar de grad înalt. Dacă aşteptam tramvaiul, care mă ducea în Cotroceni – locuiam în Cotroceni unde aveam o cameră –, stăteam undeva ascuns în spatele unui copac să văd dacă e cineva care aşteaptă să vin, să mă vadă, să mă urmărească şi atuncea urcam repede ultimul pe scara din spate a tramvaiului. Stăteam în spate să văd dacă e cineva care vine cu maşina după noi sau cu bicicleta sau motocicleta. Coboram cu o staţie după staţia mea ca să văd dacă mă mai urmăreşte cineva. [Aşa] trăiam în acele luni de zile. Atunci am iscălit o sută de foi de hârtie cu iscălitura mea pentru prietena mea. În cazul arestării mele să scrie ea scrisorile către părinţii mei, pentru ca aceştia să nu ştie că sunt arestat. Cu iscălitura mea, fie că bate la maşină, fie că scrie cu un alt scris. Deci am trăit x luni de zile în această admosferă de urmărire permanentă, de arestare. Ştiam ce înseamnă această arestare, deoarece câţiva prieteni din Cluj, un ziarist, un filozof, care era redactorul-şef al unui cotidian de limbă română din Cluj, a fost arestat şi un an de zile a stat la închisoare pentru trădare, spionaj. Mare hegelian. Are şi un volum despre Hegel. La urmă a fost şi el pus în libertate, pentru că, în ciuda tuturor încercărilor, n-au putut să-l condamne şi apoi mi-a povestit totul. Şi n-a fost singurul care mi-a povestit ce înseamnă un an de zile de arest la Securitate şi de anchetă. Mi-au povestit apoi şi cei de la Cluj, câţiva care au fost arestaţi, unguri „revizionişti”, care vor iarăşi Ardealul de Nord. Şi atunci a intrat [în mine] o frică mai mare.
 
Când am fost arestat de duşmanul de clasă din regimul vechi, nu mi-a fost frică, atuncea era în mine o speranţă, adică eram un luptător. Dar de proprii tăi tovarăşi să fii anchetat şi apoi să fii chinuit?! Eu ştiu ce urma?! După ce a murit Stalin şi s-au mai liniştit [lucrurile], atunci s-a terminat totul. Nu mai aveam nevoie de nimica. Am intrat într-o totală indiferenţă. Nu mă mai interesa nici ideologia asta, nici cealaltă pentru că efectiv nu ştiai ce să faci. Din ţara asta nu se putea fugi. Şi am plecat doar atunci când într-adevăr partidul, conducerea partidului să-i spun aşa, a dat toate asigurările. Şi atunci m-am înscris în ’66. Toată lumea mă întreabă dacă am fost împreună cu Dej şi cu Ceauşescu. Dacă am vorbit cu ei, dacă ştiu ceva despre ei. La închisoare puteai să-i spui bună ziua lui Gheorghiu Dej. Îţi şi răspundea. Ieşeam duminicile să mai udăm grădina închisorii, dar nimic, absolut nimic, deşi eram pe acelaşi coridor unde erau conducătorii partidului, inclusiv Ceauşescu, care era un fel de paznic al celulelor lor.
 
C.G.: Când aţi început să povestiţi ce vi s-a întâmplat?
 
M.G.: Prima mea carte a apărut în 1956. Am încercat în formă de roman, în care spuneam foarte deschis că acolo am fost comunişti, câţiva dintre principalii comunişti. În 1956 a apărut volumul acesta. [3] Eu am încercat să fac un al doilea volum, pentru că experienţa mea de viaţă au fost aceşti 4 ani de închisore, de lagăr şi masacru. Impresiile care mi-au rămas şi care s-au depozitat în capul şi în sufletul meu sunt din aceşti patru ani. Şi atunci am scris un număr de povestiri, de portrete, care nu sunt neapărat de comunişti, ci de oameni suferinzi, închişi, rupţi de realitate, de viaţă. Şi când m-am prezentat la ESPLA cu acest volum, mi s-a spus că această literatură nu interesează.
 
C.G.: Era un fel de transfigurare a suferinţei?
 
M.G.:  Da. Asta nu mai interesa. Nici n-au citit. Cultul personalităţii se referea la cei 4 sau 10 de sus. Dar dacă eu vreau să scriu despre altcineva, vreau să scriu despre Bernarth Andrei de pildă, care a fost conducătorul grupului nostru la Vapniarka şi la Râbniţa, asta nu mai interesează pentru că e mort, n-are rost sau e un necunoscut.
 
C.G.: O ultimă întrebare. Cu familia dumneavoastră ce s-a întâmplat cât aţi fost la Vapniarka?
 
M.G.: Nu s-a întâmplat nimic, adică au rămas până la sosirea mea la Deva. Familia Dinu a rămas mai departe proprietara [magazinului]. Foarte acceptabil au încheiat o înţelegere  cum că tatăl meu vinde magazinul lor. Aşa că tatăl meu a primit, hai să spun, o despăgubire cu care să încerce să-şi reînceapă undeva viaţa. Noi ne-am mutat apoi la Cluj. Tata a mai încercat ceva. N-a mers. Bine, cu naţionalizarea s-a terminat pentru ei treaba aceasta. Apoi în ’49 au emigrat pentru că era bătrân. Tatăl meu era cu 40 de ani mai mare decât mine. Când m-am născut eu, el avea de acuma 40 de ani, aşa că vă daţi seama că în anii ’49, când el a plecat, avea 70 de ani.
 
C.G.: Mulţumesc foarte mult pentru tot ce mi-aţi povestit.
 
[1] Conform prevederilor Decretului-lege nr. 169 din 22 ianuarie 1938 adoptat de guvernul Goga-Cuza privind revizuirea cetăţeniei evreilor în decurs de 40 de zile de la publicarea listelor de cetăţenie, toţi evreii (atât cei din Vechiul Regat, cât şi cei din provinciile alipite după 1918) trebuiau să trimită documentele solicitate: actul de naştere; actul doveditor că părinţii celui ce a făcut declaraţiunea au locuit în ţară, în cazul când naşterea acestuia a avut loc în străinătate; actul doveditor al satisfacerii legii recrutării sau cel doveditor al mobilizării în una din campanile de după 1913; alte acte doveditoare a uneia din situaţiunile care, potrivit art. 1 din Decretul-lege nr. 2 085 din 1919, au îndrituit acordarea drepturilor cetăţeneşti. Cum mulţi nu şi-au putut procura în timp util toate actele prevăzute de lege, unul dintre motivele pierderii cetăţeniei a fost şi nedepunerea documentelor în termen. Decretul-lege va rămane valabil şi după îndepărtarea de la putere a guvernului Goga-Cuza şi instaurarea dictaturii regale. Ca urmare a punerii în practica a prevederilor acestei legi mii de evrei şi-au pierdut cetăţenia (vezi în acest sens Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască, vol. I, Bucureşti, ed. Hasefer, 1993, pp. 29-32).
 
[2] Este vorba despre volumul său de memorii Eclipsa, publicat în 1997 la editura DU Style.
 
[3] Este vorba despre volumul Masacrul, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956.

NOTĂ! Acest site foloseste cookie-uri și tehnologii similare.

Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe

Am înţeles

Conditii de utilizare

Va rugam sa cititi cu atentie informatiile care urmeaza:

Acest website foloseste atat cookie-uri proprii, cat si de la terti, pentru a furniza vizitatorilor o experienta mult mai buna de navigare si servicii adaptate nevoilor si interesului fiecaruia.

In conformitate cu Directiva "e-Intimitate" a UE, in vigoare de la 26 mai 2012 si cu prevederile Legii nr. 506 din 17 noiembrie 2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice, tuturor vizitatorilor website-ului li se cere consimtamantul inaintea transmiterii de cookies in computerele acestora.

 

Ce este un "cookie"?

Un "Internet Cookie" (termen cunoscut si ca "browser cookie", "HTTP cookie" sau pur si simplu "cookie") este un fisier de mici dimensiuni, format din litere si cifre, care va fi stocat pe computerul, terminalul mobil sau alte echipamente ale unui utilizator de pe care se acceseaza Internetul. Cookie-ul este instalat prin solicitarea emisa de catre un web-server unui browser (ex: Internet Explorer, Chrome) si este complet "pasiv" (nu contine programe software, virusi sau spyware si nu poate accesa informatiile de pe hard driveul utilizatorului).

 

Scopul si utilizarea modulelor cookie

Site-ul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” instaleaza module cookie doar pentru a permite imbunatatirea functiilor oferite, astfel incat experienta ocazionata de vizitarea site-ului sa devina mai placuta. Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” nu utilizeaza module cookie pentru a culege, a prelucra, a difuza sau a inregistra date cu caracter personal.

"Cookie"-urile joaca un rol important in facilitarea accesului si livrarii multiplelor servicii de care utilizatorul se bucura pe Internet, cum ar fi:

• Personalizarea anumitor setari precum:

- limba in care este vizualizat un site;

- moneda in care se exprima anumite preturi sau tarife;

- pastrarea optiunilor pentru diverse produse (masuri, alte detalii etc.) in cosul de cumparaturi (si memorarea acestor optiuni) - generandu-se astfel flexibilitatea "cosului de cumparaturi";

- accesarea preferintelor vechi prin accesarea butonului "Inainte" si "Inapoi".

• Cookie-urile ofera detinatorilor de site-uri feedback asupra modului cum sunt utilizate site-urile lor de catre utilizatori, astfel incat sa le poata face si mai eficiente si mai accesibile pentru utilizatori;

• Permit aplicatiilor multimedia sau de alt tip de pe alte site-uri sa fie incluse intr-un anumit site pentru a crea o experienta de navigare mai valoroasa, mai utila si mai placuta;

• Imbunatatesc eficienta publicitatii online.

Care sunt avantajele cookie-urilor? Un cookie contine informatii care fac legatura intre un web-browser (utilizator) si un web-server anume (website-ul). Daca un browser acceseaza acel web-server din nou, acesta poate citi informatia deja stocata si reactiona in consecinta. Cookie-urile asigura utilizatorilor o experienta placuta de navigare si sustin eforturile multor website-uri pentru a oferi servicii confortabile utilizatorilor: ex - preferintele in materie de confidentialitate online, optiunile privind limba site-ului, cosuri de cumparaturi sau publicitate relevanta.

 

Care este durata de viata a unui cookie?

Cookie-urile sunt administrate de webservere. Durata de viata a unui cookie poate varia semnificativ, depinzand de scopul pentru care este plasat. Unele cookie-uri sunt folosite exclusiv pentru o singura sesiune (session cookies) si nu mai sunt retinute, odata ce utilizatorul a parasit website-ul, in timp ce alte cookie-uri sunt retinute si refolosite de fiecare data cand utilizatorul revine pe acel website ('cookie-uri persistente'). Cu toate acestea, cookie-urile pot fi sterse de un utilizator in orice moment prin intermediul setarilor browserului.

 

Ce sunt cookie-urile plasate de terti?

Anumite sectiuni de continut de pe unele site-uri pot fi furnizate prin intermediul unor terte parti / furnizori (ex.: news-box, un video sau o reclama). Aceste terte parti pot plasa cookie-uri prin intermediul altui website si ele se numesc "third party cookies" pentru ca nu sunt plasate de proprietarul website-ului respectiv. Furnizorii terti trebuie sa respecte de asemenea legea in vigoare si politicile de confidentialitate ale detinatorului site-ului.

Aceste cookie-uri pot proveni de la urmatorii terti: facebook.com, twitter.com, etc.

 

Cum sunt folosite cookie-urile de catre website

O vizita pe website poate plasa cookie-uri in scopuri de:

• crestere a performantei website-ului;

• analiza a vizitatorilor;

• geotargetting;

• inregistrare a utilizatorilor.

 

Alte cookie-uri ale tertelor parti

Pe unele pagini, tertii pot seta propriile cookie-uri anonime, in scopul de a urmari succesul unei aplicatii sau pentru a particulariza o aplicatie. Datorita modului de utilizare, website-ul nu poate accesa aceste cookie-uri, la fel cum tertele parti nu pot accesa cookie-urile detinute de respectivul website. De exemplu, cand utilizatorul distribuie un articol folosind butonul pentru retelele sociale aflat pe un website, acea retea sociala va inregistra activitatea utiliatorului, nu website-ul pe care se afla butonul.

 

Ce tip de informatii sunt stocate si accesate prin intermediul cookie-urilor?

Cookie-urile pastreaza informatii intr-un fisier text de mici dimensiuni, care permit unui website sa recunoasca un browser. Web-serverul va recunoaste browserul, pana cand cookie-ul expira sau este sters. Cookie-ul stocheaza informatii importante, care imbunatatesc experienta de navigare pe Internet, de exemplu:

• setarile limbii in care se doreste accesarea unui site;

• pastrarea unui utilizator logat in contul de webmail;

• securitatea online banking;

• pastrarea produselor in cosul de cumparaturi.

 

De ce sunt cookie-urile importante pentru Internet?

Cookie-urile reprezinta punctul central al functionarii eficiente a Internetului, ajutand la generarea unei experiente de navigare prietenoase si adaptata preferintelor si intereselor fiecarui utilizator.Refuzarea sau dezactivarea cookie-urilor poate face unele website-uri imposibil de folosit. Refuzarea sau dezactivarea cookie-urilor nu inseamna ca utilizatorul nu va mai primi publicitate online - ci doar ca aceasta nu va mai putea tine cont de preferintele si interesele utilizatorului, evidentiate prin comportamentul de navigare.

Exemple de intrebuintari importante ale cookie-urilor (care nu necesita autentificarea unui utilizator prin intermediul unui cont):

• continut si servicii adaptate preferintelor utilizatorului - categorii de stiri, vreme, sport, harti, servicii publice si guvernamentale, website-uri distractive si servicii de turism;

• oferte adaptate pe interesele utilizatorilor - retinerea parolelor, preferintelor de limba (ex.: afisarea rezultatelor cautarilor in limba romana)

• retinerea filtrelor de protectie a copiilor privind continutul pe Internet (optiuni family mode, functii de safe search);

• masurarea, optimizarea si caracteristicile de analytics - cum ar fi: confirmarea unui anumit nivel de trafic pe un website, ce tip de continut este vizualizat si modul cum un utilizator ajunge pe un website (ex. prin motoare de cautare, direct, din alte website-uri etc.). Detinatorii website-urilor deruleaza aceste analize pentru a perfectiona website-urile, in beneficiul utilizatorilor.

 

Securitate si probleme legate de confidentialitate

Cookie-urile NU sunt virusi! Ele folosesc formate tip plain text. Nu sunt alcatuite din bucati de cod, asa ca nu pot fi executate, nici nu pot rula in mod automat. In consecinta, nu se pot duplica sau replica pe alte retele pentru a rula sau a se replica din nou. Deoarece nu pot indeplini aceste functii, nu pot fi considerate virusi. Cookie-urile pot fi, totusi, folosite pentru scopuri negative. Deoarece stocheaza informatii despre preferintele si istoricul de navigare al utilizatorilor, atat pe un anume website cat si pe alte website-uri, cookie-urile pot fi folosite ca o forma de Spyware. Multe produse anti-spyware sunt constiente de acest fapt si, in mod constant, marcheaza cookie-urile pentru a fi sterse, in cadrul procedurilor de stergere/scanare anti-virus/anti-spyware. In general, browserele au integrate reglaje de confidentialitate, care furnizeaza diferite nivele de acceptare a cookie-urilor, perioada de valabilitate si stergere automata dupa ce utilizatorul a vizitat un anumit site.

 

Alte aspecte de securitate legate de cookie-uri

Deoarece protectia identitatii este foarte valoroasa si reprezinta dreptul fiecarui utilizator de Internet, este indicat sa se stie ce eventuale probleme pot crea cookie-urile.

Pentru ca prin intermediul lor se transmit in mod constant, in ambele sensuri, informatii intre browser si website, daca un atacator sau persoana neautorizata intervine in parcursul de transmitere a datelor, informatiile continute de cookie pot fi interceptate. Desi foarte rar, acest lucru se poate intampla daca browserul se conecteaza la server folosind o retea necriptata (ex.: o retea WiFi nesecurizata).

Alte atacuri bazate pe cookie implica reglaje gresite ale cookie-urilor pe webservere. Daca un website nu solicita browserului sa foloseasca doar canale criptate, atacatorii pot folosi aceasta vulnerabilitate pentru a pacali browserele in a trimite informatii prin intermediul canalelor nesecurizate. Atacatorii utilizeaza apoi informatiile cu scopul de a accesa neautorizat anumite site-uri.

Este foarte important ca utilizatorii sa fie atenti in alegerea metodei celei mai potrivite de protectie a informatiilor personale.

 

Sfaturi pentru o navigare sigura si responsabila, bazata pe cookies

Datorita flexibilitatii lor si a faptului ca majoritatea dintre cele mai vizitate website-uri, inclusiv cele mai mari, folosesc cookie-uri, acestea sunt aproape inevitabile. Dezactivarea cookie-urilor nu va permite accesul utilizatorului pe site-urile cele mai raspandite si utilizate, printre care: Facebook, Twitter, YouTube, Gmail, Yahoo si altele.

Iata cateva sfaturi care va pot asigura ca navigati fara grija, insa cu ajutorul cookie-urilor:

• particularizati-va reglajele browserului, in ceea ce priveste cookie-urile, pentru a reflecta un nivel confortabil pentru dumneavoastra al securitatii utilizarii cookie-urilor;

• daca nu va deranjeaza cookie-urile si sunteti singura persoana care utilizeaza computerul, puteti regla termene lungi de expirare pentru stocarea istoricului de navigare si al datelor personale de acces;

• daca impartiti accesul la calculator, puteti lua in considerare reglarea browserului pentru a sterge datele individuale de navigare de fiecare data cand inchideti browserul. Aceasta este o varianta de a accesa website-urile care plaseaza cookie-uri si de a sterge orice informatie de vizitare, la inchiderea sesiunii de navigare;

• instalati-va si actualizati-va constant aplicatii antispyware. Multe dintre aplicatiile de detectare si prevenire a spyware-ului includ detectarea atacurilor pe site-uri. Astfel, impiedica browserul de a accesa website-uri care ar putea sa exploateze vulnerabilitatile browserului sau sa descarce software periculos;

• asigurati-va ca aveti browserul mereu actualizat. Multe dintre atacurile bazate pe cookies se realizeaza exploatand punctele slabe ale versiunilor vechi ale browserelor.

Cookie-urile sunt pretutindeni si nu pot fi evitate, daca doriti sa va bucurati de acces pe cele mai bune si cele mai mari site-uri de pe Internet - locale sau internationale. Cu o intelegere clara a modului lor de operare si a beneficiilor pe care le aduc, puteti lua masurile necesare de securitate, astel incat sa puteti naviga cu incredere pe Internet.

Cum procedati daca nu doriti sa fie instalate module cookie pe computerul dumneavoastra?

Exista persoane pentru care stocarea unor informatii extrase din computerul sau dispozitivul lor mobil are un caracter relativ invaziv, mai ales atunci cand informatiile in cauza sunt stocate si utilizate de catre terti care le sunt necunoscuti. Daca preferati, aveti posibilitatea de a bloca toate modulele cookie sau doar pe unele dintre acestea ori chiar de a elimina module cookie care au fost instalate pe terminalul dumneavoastra. Fiti insa constient de faptul ca riscati sa nu puteti utiliza anumite functii. Pentru a activa acest blocaj, trebuie sa modificati parametrii de confidentialitate ai browserului. Unii operatori terti au elaborat instrumente ale caror module permit sa se dezactiveze culegerea si utilizarea datelor. Dezactivarea si refuzul de a primi cookie-uri pot face anumite site-uri impracticabile sau dificil de vizitat si folosit. De asemenea, refuzul de a accepta cookie-uri nu inseamna ca utilizatorul nu va mai primi / vedea publicitate online. Este posibila reglarea din browser pentru ca aceste cookie-uri sa nu mai fie acceptate, sau se poate regla browserul sa accepte cookie-uri de la un anumit website. Dar, de exemplu, daca un utilizator nu este inregistat folosind cookie-urile, nu va putea lasa comentarii. Toate browserele moderne ofera posibilitatea de a schimba reglajele cookie-urilor.

Aceste reglaje se gasesc, de regula, in meniurile (butoanele) "Optiuni", "Reglaje" sau "Preferinte" ale browserului.

 

Termeni si conditii de utilizare a siteului www.inshr-ew.ro

 

Acceptarea conditiilor

www.inshr-ew.ro este site-ul oficial al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” (denumit in continuare "INSHR-EW") pentru asigurarea unei mai mari transparente si o mai buna intelegere a activitatilor INSHR-EW.

Utilizarea site-ului www.inshr-ew.ro (denumit in continuare « site ») presupune acceptarea in totalitate a termenilor si conditiilor expuse mai jos.

Termenii si conditiile pot fi modificate in orice moment de catre administratorul site-ului, denumit in continuare « Administrator », fara notificarea prealabila a persoanelor care il utilizeaza, denumite in continuare « Utilizatori ».

Utilizatorii vor avea acces permanent la termenii si conditiile pentru utilizarea serviciilor pentru a le putea consulta in orice moment.

Accesand si navigand pe acest site, Utilizatorii accepta implicit, termenii de utilizare descrisi in continuare. In cazul in care nu sunt de acord cu termenii si conditiile impuse, Utilizatorii trebuie sa inceteze accesarea acestui serviciu.

 

Descrierea serviciilor

Prin intermediul sectiunilor sale, site-ul www.inshr-ew.ro ofera Utilizatorilor informatii cu privire la activitatea Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel”: activitati de cercetare privind Holocaustul din Romania, programe cultural-educative si de conservare a memoriei Holocaustului.

Ce este un serviciu electronic ?

In cadrul siteului www.inshr-ew.ro, un serviciu electronic reprezinta o resursa oferita prin Internet cu scopul de a imbunatati procesul de comunicare dintre cetateni si INSHR-EW.

Exista doua tipuri de servicii electronice oferite de www.inshr-ew.ro:

•         servicii de informare, care asigura cetatenilor, presei sau altor factori interesati acces usor si eficient la informatii, facilitand consultarea documentelor emise de catre Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” ;

•         servicii de comunicare interactiva („Contact”) care permit un mai bun contact cu cetatenii, cu societatea civila si cu alti factori interesati, folosind mecanisme de tip feedback, cu scopul de a imbunatati serviciile si activitatile Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel”.

 

Neangajarea raspunderii

INSHR-EW intretine acest site pentru a inlesni accesul public la informatii privind activitatile sale. Administratorul depune eforturi pentru ca aceste informatii sa fie corecte si oferite la timp. La semnalarea eventualelor erori, Administratorul va incerca in cel mai scurt timp, corectarea acestora.

Informatia oferita:

•         este exclusiv de natura generala;

•         nu este in mod obligatoriu atotcuprinzatoare, completa, corecta sau actualizata;

•         poate contine legaturi web spre alte site-uri aspura continutului carora INSHR-EW nu detine nici un control si pentru care nu isi asuma nici o responsabilitate.

Un document disponibil pe site nu reproduce in mod obligatoriu textul unui document oficial.

Numai documentele si actele normative publicate pe hartie de catre organele abilitate sunt considerate autentice.

Administratorul nu isi asuma nici o raspundere in cazul in care anumite informatii sunt furnizate cu intarziere, sunt pierdute, sterse sau nu pot fi stocate pe serverele noastre din orice motive.

De asemenea, nu isi asuma nici o raspundere pentru consecintele care pot aparea datorita intarzierii, pierderii sau inexactitatii informatiilor publicate sau existente pe site.

Utilizatorii vor folosi informatiile furnizate in cadrul site-ului pe propria raspundere, iar in cazul unei daune generate de utilizarea serviciilor sau informatiilor furnizate, Utilizatorii accepta ca Administratorul va fi absolvit de orice raspundere.

Notiunea de neangajare a raspunderii nu se rasfrange si asupra obligatiei INSHR-EW de a respecta legislatia in vigoare si nu poate exclude obligatiile INSHR-EW impuse de lege.

 

Reguli generale

Administratorul siteului declara urmatoarele:

•         va depune toate eforturile rezonabile pentru realizarea scopului siteului;

•         va depune toate eforturile (din punct de vedere tehnic sau de alta natura) pentru functionarea in bune conditii a siteului; cu toate acestea, pot exista intreruperi in functionare, sau imposibilitati de accesare de catre Utilizatori, pe o perioada nedeterminata de timp, din orice motive;

•         pe masura aparitiei unor situatii noi de orice natura ce impun acest lucru, Administratorul poate modifica conditiile si termenii de utilizare.

Este posibil ca site-ul web sau informatiile afisate sa contina link-uri catre alte site-uri sau/si formulare sau servicii gestionate de terte persoane.

Prezenta Politica de Confidentialitate nu include practicile si politicile acestor terte persoane relationate cu serviciile sau site-urile respective. INSHR-EW nu controleaza site-urile respective si/sau formularele tertelor persoane. Utilizatorul va trebui sa consulte si sa verifice politica de confidentialitate a acelor site-uri/servicii, inainte de a le accesa sau utiliza.

In general, datele solicitate prin intermediul formularelor disponibile pe site sunt obligatorii si necesare pentru ca utilizatorul sa poata accesa si/sau utiliza serviciile la care se refera formularul in cauza ca de exemplu,  pentru solutionarea  cererilor, petitiilor, sugestiilor si a reclamatiilor, inclusiv prin intermediul unor terte persoane juridice.  Formularul poate indica, dupa caz, doar unele date ca fiind optionale.

In cazul in care nu sunt furnizate toate datele considerate ca obligatorii si necesare, INSHR-EW va putea, in anumite cazuri, sa suspende accesul la utilizarea serviciului in cauza sau sa nu dea curs solicitarii neconforme realizate de catre Utilizator.

Contact

  • Adresa: Bucureşti, Bulevardul Dacia, nr. 89, sector 2, cod postal 020052
  • Telefon/Fax: +40-21-318 09 39
  • E-mail: office@inshr-ew.ro