Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”

Interviu Silviu Oișovici

 
„Nu-mi place să vorbim despre mine când cinci membri din familia mea şi-au găsit sfârşitul în Holocaust,toţi cu morminte necunoscute, în împrejurări una mai cumplită ca cealaltă."
 
 
Silviu Oişiovici s-a născut în 1919 la Dorohoi. În noiembrie 1941 părinţii săi sunt deportaţi în Transnistria. Tatăl îşi pierde viaţa în februarie 1942 în lagărul de la Moghilev. Mama sa va muri la scurt timp în lagărul de la Peciora. Fratele său, condamnat la 3 luni închisoare corecţională pentru absenţă nemotivată la munca de folos obştesc, după executarea integrală a pedepsei este deportat în Transnistria împreună cu soţia şi fetiţa de trei ani. Rămas în Bucureşti, Silviu Oişiovici va fi martor al evenimentelor dramatice din timpul rebeliunii legionare. De asemenea va cunoaşte regimul de discriminare şi degradare sistematică la care erau supuşi toţi evreii români din Vechiul Regat în timpul adminstraţiei antonesciene: expropierea bunurilor, utilizarea la muncă obligatorie, plata contribuţiilor în bani şi natură.
 
 
Cosmina Guşu: Vă rog să-mi spuneţi numele dumneavoastră.
 
Silviu Oişiovici: Înainte de a vă răspunde daţi-mi voie să vă mărturisesc că întrebarea dumneavoastră mă ia prin surprindere. Am înţeles că pe dumneavoastră vă interesează soarta martirilor mei şi nu a mea; mi s-ar părea că aş săvârşi oarecum un act de impietate faţă de memoria lor să vorbesc despre mine şi nu despre ei.
 
C.G.: Este adevărat că în primul rând doresc să vorbiţi despre ei, dar mă adresez dumneavoastră ca singurul şi ultimul supravieţuitor al familiei. Şi în acest context, înainte de a ajunge la ei, m-ar interesa să cunosc care a fost atmosfera dinaintea tragicelor evenimente care au urmat şi cum de s-a ajuns la ele.
 
S.O.: Înţeleg şi mă voi conforma, dar cele pe care voi încerca să vi le redau sunt impresiile rămase de pe la începutul vieţii în memoria alterată a unui octogenar aflat la celălalt capăt al vieţii. Sper să-mi acceptaţi cu bunăvoinţă eventualele confuzii şi incertitudini. Dar un lucru este cert, mă voi opri numai asupra faptelor pe care le-am trăit eu şi cei despre care vă voi relata.
 
C.G.: Atunci să începem cu începutul. Vă rog să-mi spuneţi care este numele dumneavoastră.
 
S.O.: Numele OI-ŞIO-VICI în trei silabe cu accent pe silaba a doua care conţine un diftong de care se împiedică toată lumea.
 
C.G.: De ce nu l-aţi schimbat?
 
S.O.: Păi, ca să-l parafrazez pe Dysraeli, fost prim ministru al Angliei, - iertată fie-mi cutezanţa - care a spus: „What is good for England is good enough for me", am zis şi eu „Ce-a fost bun pentru tata (numele) e bun şi pentru mine". Prenumele meu conform actului de naştere e SILVAIN. Ei, aici n-am mai putut împiedica metamorfoza fiindcă în scris apărea mereu obişnuitul SILVIAN. În cele din urmă a trebuit să mă opresc la cunoscutul SILVIU pe care l-am legitimat printr-un act de notariat. Deci OIŞIOVICI SILVIU.
 
C.G.: Puteţi să-mi spuneţi unde şi când v-aţi născut?
 
S.O.: În oraşul Dorohoi 17 martie 1919, ceea ce înseamnă că acum am incredibila vârstă de 89 de ani. Eu mă consider un supravieţuitor nu din secolul trecut, ci din mileniul trecut; faţă de mediul ambiant mă simt în urmă nu cu un secol, ci cu un mileniu. Dar înţeleg că pe dumneavoastră vă interesează tragedia pe care au trăit-o cei cinci membrii din familia mea, martiriul lor şi nu persoana mea despre care aş vrea să vorbim cât mai puţin, dacă s-ar putea deloc....
 
C.G.: Da, dar cum v-aţi definit chiar dumneavoastră sunteţi rămas din secolul trecut şi aţi trăit aceste evenimente. Este interesant de cunoscut care a fost atmosfera, ambianţa în care s-a trăit, elementele care au dus la tragedia ce a urmat. Sunteţi unul din puţinii care au rămas şi de la care putem afla aceste amănunte. De aceea vă rog să ne povestiţi cum arăta Dorohoiul de altădată, modul de trăi, despre oameni, casele şi obiceiurile lor, etc. Dar în primul rând ne interesează cine este cel care face aceste mărturii. Aş vrea să începem prin a evoca anii copilăriei dumneavoastră, casa în care aţi trăit, etc.
 
S.O.: Dorohoiul copilăriei şi adolescenţei mele arăta ca unul din cele pe care Sadoveanu le-a caracterizat „oraşe în care niciodată nu se întâmpla nimic". Viaţa se desfăşura molcom, în care eveniment a fost când dr. Vereanu - un şef politic - şi-a construit o casă nouă (ai fost s-o vezi?), când s-a plantat la marginea oraşului o pădurice de brazi (ai fost s-o vezi?) devenită apoi obiect de excursie. Casele erau construite să facă faţă gerurilor năprasnice din timpul iernii (Dorohoiul este cel mai nordic oraş al ţării, dacă nu greşesc), cu ziduri groase de 45-50 cm. Cel puţin atâta mi-aduc aminte despre casa în care locuia familia mea. Mama - Dumnezeu s-o ierte - spunea despre casă că e „uscată ca o coajă de nucă" fiindcă procurarea lemnelor, care ardeau tot timpul în sobe de teracotă, nu era o problemă. Iarna începea odată cu prima zăpadă din noiembrie şi până în primăvară nu se mai vedeau drumul şi trotuarele de sub stratul gros de zăpadă bătătorită. Cele câteva „birje", trăsuri din timpul verii erau înlocuite de sănii trase de cai cu zurgălăi care răspândeau o atmosferă veselă când se puneau în mişcare. Strada Grigore Ghica - Strada Mare cum era numită de localnici - era artera principală a oraşului pe care se aflau şi principalele instituţii (or mai fi şi acum?): primăria - o clădire impozantă în stil brâncovenesc, catedrala, clădirea băncii naţionale, liceul Grigore Ghica. Pe aceeaşi stradă, dar numai pe o porţiune între primărie şi o stradă transversală, căreia i-am uitat numele, se aflau magazinele principale ale oraşului. Era şi partea cea mai circulată. În rest Strada Mare era aproape pustie pe partea care se întindea departe spre margine. La câteva case de primărie la numărul 24 se afla imobilul proprietatea bunicului, situată între două librării, de-o parte librăria Berijan de cealaltă librăria Bercovici. Casa n-avea etaj, dar era o construcţie solidă, gospodărească. Încăperea de la stradă era ocupată de magazinul de „coloniale şi delicatese" cum le numea pe atunci bunicul. Despre asta o să vorbim mai mult dacă vă interesează...
 
C.G.: Sigur, sigur, continuaţi vă rog.
 
S.O.: În spatele magazinului locuia familia bunicului în două încăperi mari. Iar într-un al doilea corp de casă situat în spatele primului se afla familia mea. Imobilul continua cu o curte mare cu deschidere largă spre altă stradă aflată în unghi drept faţă de Grigore Ghica, drept pentru care adresa celor care locuiau în corpul de casă din spate era Str. Constantin Stroici 1. Diferenţă, atunci fără nici o semnificaţie, dar care mai târziu - o să auziţi de ce - le-a fost fatală părinţilor mei. Curtea, în afara porţiunii de trecere, era plină cu cireşi, vişini, pruni şi o tufă uriaşă de liliac. Lângă gard câţiva salcâmi bătrâni în care-şi făceau cuib ciorile. Primăvara, când înfloreau cireşii, mi se desfăcea de la mână şnurul mărţişor şi se lega de o creangă înflorită de cireş, spuneau ai mei, ca să înfloresc şi eu ca cireşul. În acest spaţiu al curţii-grădină mi-am zbenguit cei mai frumoşi ani ai copilăriei şi adolescenţei începânde. Dar luat de amintiri m-am îndepărtat de subiect. Chiar vă interesează toate astea?
 
C.G.: O, da! Chiar foarte mult. Vă rog să continuaţi.
 
S.O.: Nu v-am spus nimic de „beci". Pe sub corpul de casă din curte până la marginea în linie dreaptă a curţii se afla un „beci" - pivniţă cum se numea local, în care se intra pe uşi orizontale între cele două corpuri de casă. Beciul se întindea sub tot corpul de casă şi continua pe tot latul curţii. În el se aflau înşirate de-o parte şi de alta  „boloboacele" cu vin ale bunicului. Cred că merită să vă relatez un subiect picant legat de beci şi vin, pe care mi l-au povestit ai mei; eu nu mă născusem. La sfârşitul Primului Război Mondial s-a anunţat că ruşii vor trece prin oraş, iar autorităţile (ştiau ele ce ştiau) au dat un ordin strict ca toţi cei ce deţin butoaie cu vin să le golească înainte de venirea ruşilor. Bunicul s-a conformat şi a aşezat butoaiele în latura de sus a curţii, care era în pantă spre str. Costică Stroici. Le-a dat cep şi vinul s-a scurs la vale până la trotuar apoi prin rigolă la gura de canal. Operaţia era în toi când ruşii şi-au făcut apariţia. Când au văzut ce şi cum au îngenunchiat şi au pus gura la rigolă sorbind cu nesaţ din vinul care venea gălgâind din butoaiele golite. Asta n-aş pune-o în cadrul interviului care vizează o cu totul altă temă.
 
C.G.: Ce s-a ales de pivniţă? Mai există?
 
S.O.: N-am idee. Trebuie să vă spun, cu strângere de inimă, după deportarea părinţilor am fost atât de traumatizat încât tot ce era legat de acest imobil îmi stârnea repulsie. Pur şi simplu n-am mai vrut să ştiu de el. În el a rămas să-şi ducă singură zilele mezina familiei bunicului, tante Ana. În corpul în care au locuit părinţii au venit chiriaşi, iar mătuşa mea trăia din chiriile primite. Acesta a fost al doilea motiv pentru care nu am vrut să-mi revendic la timpul său dreptul la moştenire - partea mea; toată viaţa am lucrat la Centrofarm Bucureşti ceea ce mi-a permis să duc un trai decent şi în acelaşi timp să las pe tante Anta stăpână pe imobil. Abia spre sfârşitul vieţii mi l-a lăsat mie prin testament. Dar n-am avut parte de el fiindcă a ajuns în proprietatea statului. Dar asta-i altă poveste şi n-are rost să divagăm.
 
C.G.: Despre dumneavoastră am aflat, acum să începem cu familia.  
 
S.O.: Mama s-a născut în oraşul Dorohoi ca prima dintr-un şir de şapte copii, iar tata  în Hârlău, judeţul Botoşani. Iată aici şi invitaţia la căsătorie (Anexa 1).
 
C.G.: Decembrie 1907. Şi după căsătorie au trăit în Dorohoi?
 
S.O.: Da. Uitaţi-vă aici: mama s-a născut în 26 aprilie 1886 şi tata în 1877, 25 iunie. Pe atunci nu exista o stare civilă precisă şi fiecare din locuitori îşi lua fel de fel de nume. Eu a trebuit să fac un act de notariat ca să identific numele lor.
 
C.G.: Tata cu ce se ocupa?
 
S.O.: La origine a fost funcţionar, iar după căsătorie a devenit proprietarul unui  magazin de „Coloniale şi delicatese engros-detail", cum se numea pe atunci. Fire de boem a dat mărfuri pe datorie în dreapta şi în stânga ceea ce l-a dus inevitabil la faliment şi la ruină. De atunci am devenit săraci lipiţi pământului, iar consecinţele le-am suportat şi noi cei trei copii care a trebuit să plecăm de acasă, fiindcă tata nu mai avea cum să ne procure nici pâinea cea de toate zilele. Şi aşa au rămas: săraci lipiţi pământului la data când au fost ridicaţi şi trimişi în deportare de unde nu s-au mai întors. Deportarea lor, care prin ea însăşi a constituit un abuz, s-a dovedit a fi o eroare, rectificată ulterior de către autorităţile centrale care după plecarea celui de-al doilea convoi au oprit deportările; măsura deportării îi viza numai pe evreii din Basarabia şi Bucovina, dar nu şi pe cei din Dorohoi. Tata a murit în lagărul din Moghilău de tifos exantematic. După moartea lui mama, rămasă singură şi bolnavă, a urmat soarta celor care nu mai erau apţi de muncă şi a fost mutată în lagărul Peciora unde cei ajunşi acolo erau lăsaţi în voia soartei.  
 
C.G.: Aş vrea să vă întreb mai multe despre familia dumneavoastră. Era o familie religioasă?
 
S.O.: Da. Despre asta păstrez destule amintiri. Subliniez asta fiindcă cu ani în urmă am avut un accident vascular după care porţiuni din viaţă, fapte, evenimente au intrat într-un con de umbră. Dar iată amintirile din Dorohoi au scăpat nevătămate. Viaţa religioasă era influenţată de faptul că tata era foarte religios. În fiecare seară se ducea la şil (sinagogă). Legat de asta un amănunt: după ce se termina rugăciunea de seară cei prezenţi se adunau în jurul unuia din ei care, nu mai ştiu de ce, era pentru ceilalţi sursa de informaţii la zi. Pe atunci nu exista radio, cu atât mai puţin televizor şi oamenii aflau pe cale orală despre ce se mai întâmpla pe lume. Mi-aduc aminte că mama îi reproşa tatei când se întorcea cu oarecare întârziere de la şil cu vorbele: „Iar ai stat la noutăţi de la Avrumţă!". Mai trebuie spus că acest Avrumţă mai scăpa printre noutăţi şi câte o glumiţă mai deocheată la care ceilalţi se prăpădeau de râs. Tot legat de şil, în Dorohoi existau pe atunci numeroase şiluri grupate pe profesii şi Dumnezeu ştie ce alte criterii, dar care practicau o separaţie totală între ele. Copiii se duceau numai în sinagoga pe care o frecventau părinţii. Cu o singură excepţie: la sărbătorile de toamnă toate sinagogile se reuneau în clădirea şcolii israelito-române şi anume în ceea ce în timpul anului constituia sala de recreaţie a elevilor. Cu această ocazie (a sărbătorilor de toamnă) era angajat un cantor de notorietate din alt oraş. Noi copiii îi însoţeam neabătut pe părinţii noştri şi în timpul rugăciunilor ne jucam în curte. Vreau să menţionez că la rugăciuni participau în mod curent şi soţiile într-o sală separată. Mi-aduc şi acum aminte de cartea de rugăciuni a mamei legată în verde şi ornată cu pietre semipreţioase (mahzăr).
 
Rudele din partea tatălui. În primul rând de la stânga la dreapta: tatăl său, bunicul patern, mama sa. În plan secund de la stânga la dreapta: cumnata şi primul dintre fraţii tatălui, sora sa, cel de-al doilea frate al tatălui şi sora acestuia. Fotografia a fost făcută la 20 iunie 1920) 
 
C.G.: Bucătărie cusher [2] ţineaţi?
 
S.O.: Da. Părinţii acasă respectau ritualul cu stricteţe. Carnea consumată era numai de la haham.
 
C.G.: În ce limbă se vorbea în casă?
 
S.O.: Româna bineînţeles, dar şi idiş şi franceza la care părinţii apelau când voiau să-şi comunice lucruri care nu trebuiau să ajungă la urechile copiilor. Când am început liceul - şi mie mi-a plăcut de la bun început franceza, fiindcă auzeam vorbe în franceză în casă - mi s-a părut oarecum familiară. Legat de asta mi-aduc aminte de o scenă amuzantă: părinţii între ei şi-au spus ceva în franceză, ca de obicei când aveau să-şi comunice ceva confidenţial. Eu am sărit şi le-am spus traducerea în româneşte: „Ai spus cutare, cutare!" Tata s-a oprit o clipă deconcertat şi privind spre mine cu un zâmbet jumătate dezamăgit, jumătate sadisfăcut a izbucnit de la franceză la neaoşul românesc: „S-au dus boii dracului!" Se poate spune că după această ieşire pentru părinţi comunicarea între ei a intrat într-o altă fază.
 
C.G.: Aţi avut bar-mitzvah?[3]
 
S.O.: Da, sigur că da.
 
C.G.: Puteţi să-mi descrieţi puţin ceremonia?
 
S.O.: Parţial. Referitor la această ceremonie mi-aduc aminte, însă, un amănunt. Atunci când a avut loc bar-mitzvah bunicul dinspre mamă, Aron Segal, despre care o să vorbesc mai mult, a venit special de la sinagoga unde mergea de obicei şi a oficiat el de la pupitru rugăciunea festivă. Şi în tot cursul rugăciunii se ruga şi plângea, plângea şi se ruga. La sfârşit, aşa cum era obiceiul, el ca oaspete de ocazie trebuia să facă o donaţie în bani în folosul sinagogii, dar, cum era de o zgârcenie faţă de care Arpagonul lui Moliere şi Hagi Tudose al nostru, al lui Delavrancea, ar păli de invidie dacă ar şti de isprăvile sale, a plecat fără să dea un ban. Ceea ce a stârnit dezaprobarea unanimă a celor prezenţi. Ca să vă daţi seama cât de zgârcit era vă pot povesti şi alte aspecte care ţin şi de admosfera dintr-un orăşel ca Dorohoiul. Bunicul avea un magazin de „coloniale şi delicatese", cum se numeau pe atunci, fără ca această denumire să figureze pe o firmă. În acest magazin, care era în acelaşi timp şi un fel de bodegă, se găseau tot felul de delicatese, pe care bunicul le primea din Bucureşti de la fiul său Charles. Fiindcă al doilea fiu al lui - mama a fost prima născută -  s-a numit Haim Segal, care când a ajuns în Bucureşti a devenit Carol şi când s-a căsătorit şi-a schimbat din nou numele în Charles. El a fost soldat în Primul Război Mondial şi a luptat în Regimentul 40 Călugăreni (Anexa 2). A fost şi rănit. Am pregătit nişte acte să vi le arăt prin care bunicul  a fost autorizat - atunci a trebuit să aibă autorizaţie de deplasare - să se ducă să-l viziteze când a fost rănit în război (Anexa 3). Şi pentru asta a donat armatei, el fiind şi cârciumar, sticle de coniac şi sticle de vin. Are şi scrisori de mulţumire (Anexa 4). Când Charles a ajuns în Bucureşti a întemeiat o societate comercială care la un moment dat a făcut cheag, fiindcă a avut monopolul pentru importurile din Franţa cu ape minerale Vichy, precum şi cu băuturi de lux (şampanie, coniacuri, etc.). Pe atunci, în locul unde se afla cândva magazinul Romarta pe Calea Victoriei, exista magazinul Dragomir Niculescu de unde se aproviziona elita Bucureştiului şi care ca titlu de nobleţe purta emblema „Furnizor al Curţii Regale". Aici se găseau toate bunătăţile din lume pe care în bună măsură i le furniza prin firma sa unchiul Charles. Acesta obişnuia ca din fiecare articol cu care îl aproviziona pe Dragomir Niculescu să-i trimită câte ceva şi tatălui său la Dorohoi. Aşa se face că într-un mic magazin ca al lui moş Aron boierimea locală să găsească la discreţie ceea ce în mod obişnuit se găsea numai în Bucureşti: icre negre, langustă, şampanie şi tot felul de delicatese. La asemenea „bunătăţi" se formase cu timpul o clientelă pe măsură. În magazinul lui moş Aron nu intrau decât „boierii", moşierii din judeţ (pe atunci Dorohoiul era capitală de judeţ), unii cu nume de răsunet - Mavrocordat, Pillat, Moruzzi - dar şi boieri scăpătaţi care se mai bucurau de prestigiu între ceilalţi. Cetăţenii obişnuiţi nu îndrăzneau niciodată să intre aici, deşi nu exista nici o oprelişte în calea lor. Şi ce se întâmpla? Dorohoiul era situat într-o regiune care era înconjurată de jur împrejur de latifundiile marilor moşieri: Pillat, Mavrocordat, Moruzzi. Îmi aduc aminte că pe atunci pe Strada Mare erau două magazine cunoscute pe profil politic: magazinul de coloniale şi delicatese al lui bunicu' şi vizavi era magazinul-restaurant care se numea „Federală". Or, aceste două magazine erau în acelaşi timp locul unde se întâlneau conducătorii celor două principale partide politice: Partidul Naţional Ţărănesc la moş Aron şi Partidul Naţional Liberal la „Federală". În ruptul capului n-ar fi călcat unul în teritoriul celuilalt. Mi-aduc aminte că Partidul Naţional Ţărănesc era condus de dr. Vereanu, iar printre cei care veneau zilnic la moş Aron se numărau şi boieri scăpătaţi ca Mitică Răutu, Jenică Gorgos şi alţii, care nu îşi îngăduiau decât să comande modest. Apropo de zgârcenia bunicului: eu eram atunci un copil mic, un ţânc, un copil frumuşel care era luat pe genunchi de către boieri. Îmi aduc aminte de unul dintre ei, Conelu Ciolac. În magazin era o vitrină mare numai cu pachete de şocolată. Şi într-o zi mă ia de mână, deschide vitrina, scoate cel mai mare pachet de şocolată şi mi-l dă: „Poftim." Şi îi plăteşte. După ce pleacă el din magazin bunicul vine şi îmi ia pachetul şi îl pune la loc în vitrină. Asta nu pot s-o uit.
 
C.G.: V-a marcat.
 
S.O.: Tot aşa îmi aduc aminte de altă scenă. Printre boieri era unul care avea dinţii ieşiţi în afară. Îl chema Mateescu, dar lumea îl poreclise din cauza acestui defect Clonţul. Într-o zi, când erau toţi de faţă, mă ia pe genunchi şi mă întreabă: „Ştii cum mă cheamă pe mine?" Zic eu: „Da." „Cum mă cheamă?"  „Domnul Clonţu." S-a făcut o tăcere mormântală. Primul care şi-a revenit a fost bunicul care cu un gest brusc a deschis larg uşa, care dădea spre locuinţă, şi cu un gest sever a strigat la mine: „Hai ieşi!" Iar eu am ieşit total nedumerit de ce e atât de supărat bunicul pe mine. Exista pe atunci obiceiul ca toată suflarea tinerească - evrei, creştini - să iasă la plimbare pe o porţiune din  Strada Mare care se întindea de la primărie până la cofetăria Linscher, dar numai pe un singur trotuar. Toată lumea se plimba de-alungul străzii în sus şi în jos mâncând seminţe de dovleac, sâmburi cum se numeau. Şi era o înghesuială încât ca să înainteze trebuiau să se frece sănătos unii de alţii, dar numai pe un singur trotuar. Iar pe trotuarul de vizavi nu călca nici ţipenie de om. Iar eu sprijinit într-o rână în pervazul uşii de intrare în magazin, care era situat pe partea cu plimbarea, urmăream ca dintr-o lojă întreagă această defilare, sfărâmând în dinţi sâmburii de rigoare. Amintiri, amintiri! 
 
C.G.: Ce s-a mai întâmplat cu magazinul? Mai există astăzi?
 
S.O.: Din păcate, aţi atins fără să vreţi o rană sângerândă din sufletul meu. Vă reamintesc că imobilul, din care prima încăpere o constituia magazinul cu faţada spre strada Grigore Ghica, era format din două corpuri de casă. În corpul din spate, la care accesul era prin strada Costică Stroici nr. 1, au locuit părinţii mei. Deportarea în Transnistria a evreilor din Dorohoi s-a făcut pe străzi. Aşa se face că părinţii mei, a căror adresă era pe strada Costică Stroici, s-au numărat printre primii deportaţi. Cei de pe strada Grigore Ghica, care erau la altă adresă, printre ei şi familia Segal, au rămas acasă. După al doilea convoi, conform dispoziţiilor venite de la centru, deportarea evreilor din Dorohoi s-a oprit. Pentru părinţii mei, însă, măsura (considerată ca o greşeală) a venit prea târziu; nimeni nu s-a mai gândit ca, pe cei deportaţi ca urmare a acestei greşeli, să-i aducă înapoi. Părinţii mei au plătit cu viaţa această greşeală. Şi în ce condiţii!
 
C.G.: Şi ce s-a întâmplat cu clădirea?
 
S.O.: A fost demolată de primărie în vederea reconstruirii întregului perimetru central, iar de pe urma ei a rămas un teren de 603 metrii pătraţi care a fost naţionalizat în timpul comuniştilor şi pentru care, eu, ca singur şi ultim supravieţuitor al familiei, am făcut la timpul său cerere de despăgubire.
 
C.G.: Şi aţi primit ceva?
 
S.O.: Cu formele sunt la zi, ba chiar sunt trecut la priorităţi. Vă spun sincer, nu cred să mai apuc ziua în care să primesc vreo despăgubire, care la drept vorbind mi-ar permite un trai mai înlesnit şi să-mi pot îngriji starea gravă a sănătăţii mele şi de ce nu, prelungirea zilelor pe care le mai am de trăit.
 
Silviu Oişiovici în faţa magazinului de „coloniale şi delicatese" situat pe strada Grigore Ghica nr. 21 (Strada Mare din Dorohoi). În corpul din spate au locuit părinţii săi de unde au fost deportaţi în toamna anului 1941 în Transnistria. În prezent clădirea este dărâmată. Fotografia este făcută în 1988.
 
C.G.: Erau mulţi evrei în Dorohoi?
 
S.O.: Da, erau mulţi evrei, dar nu exista nici o formă de antisemitism. Însă, trebuie să spun asta, erau două comunităţi paralele care nu se amestecau între ele. Existau două societăţi sportive: Vulturii, a creştinilor, şi Macabi, a evreilor. Dar eu n-am călcat în viaţa mea şi nici un alt evreu nu mergea la terenul unde jucau fotbal Vulturii,  după cum nici un creştin nu călca la Macabi. Erau comunităţi paralele care nu se certau între ele, dar erau complet separate, nu se amestecau. Prietenii între creştini şi evrei nu existau.
 
 
 
 Poză de grup cu membrii Societăţii Sportive Gloria (juniorii Macabi Dorohoi). Silviu Oişiovici este al treilea rândul de sus de la stânga la dreapta. Fotografia a fost făcută pe data de 3 august 1935 pe terenul Macabi.
 
C.G.: Nu existau?
 
S.O.: Prietenii ca atare nu. Fiecare îşi avea viaţa lui. Era o admosferă de toleranţă fără, însă, să se unească între ele.
 
C.G.: Am înţeles. Nu aveaţi prieteni români?
 
S.O.: Colegi de liceu, dar prieteni ca atare nu. Şi îmi aduc aminte - m-a impresionat - când eram prin clasa a treia sau a patra de liceu a fost prima manifestare de acest fel care prin natura ei ne-a luat prin surprindere pe toţi. Un coleg de liceu, Zahacinski, la sfârşitul anului de şcoală el cu încă vreo patru au început să strige şi să umble prin curtea liceului strigând: „La sfârşitul anului moartea jidanului!" A fost pentru prima oară când s-a manifestat. Şi îmi mai aduc aminte de o manifestaţie antisemită în Dorohoi. La marginea oraşului Dorohoi curge râul Jijia. Podul de pe râul Jijia ducea la ceea ce am numi astăzi o suburbie a oraşului numită Trestiana şi care era populată exclusiv de creştini. În cadrul sărbătorilor de toamnă există o zi în care evreii obişnuiesc să meargă pe malul unei ape curgătoare şi îşi golesc buzunarele de firimituri care într-un fel simbolizează lepădarea de păcate. Şi în acea zi din cadrul sărbătorilor de toamnă (acest obicei se numea Taşlih [4] ) se duceau acolo, îşi goleau buzunarele şi pe urmă făceau o plimbare pe Trestiana în sus şi în jos care într-un fel imita plimbarea de sâmbătă după-masă de pe strada mare, dar care de această dată era făcută numai de evrei. Acest ritual se repeta an după an. Şi îmi aduc aminte într-un an că a fost pentru prima oară cănd locuitorii din Trestiana s-au manifestat antisemit. Un grup numeros a apărut şi a început să-i ia la bătaie cu pumniii şi cu bâtele pe evreii care se plimbau pe acolo. Şi câţiva ani de zile nu s-a mai practicat acest ritual.
 
C.G.: Nu ştiţi când se întâmpla? În ce an?
 
S.O.: Pot să-mi aduc aminte că era prin '31, '32, '33. Coincidea cu începerea înfloririi  antisemitismului în România ca urmare a venirii lui Hitler la putere în '32 în Germania [5] . Asta a fost printre primele manifestări antisemite din Dorohoi, dacă or fi mai urmat şi altele nu mai ştiu fiindcă eu în anii următori am plecat din Dorohoi. Asta m-a impresionat. Încolo în liceu nu era nici o diferenţă între noi, dar nu eram prieteni. Eram colegi, dar nu prieteni. Evreii între ei, aveam grupul nostru de prieteni. 
 
C.G.: Locuiaţi într-un cartier evreiesc?
 
S.O.: Nu, nu existau cartiere evreieşti şi cartiere creştine. Dacă pe strada unde am fost eu erau mai mulţi evrei asta era o coincidenţă. Dar nu existau cartiere evreieşti şi cartiere creştine.
 
C.G.: Aveaţi vecini români, creştini? Cum vă înţelegeaţi cu aceştia ?
 
S.O.: Politicos, dar nu prieteni. Asta îmi aduc aminte. Ne vorbeam cu deferenţă. Eram buni vecini, dar nu prieteni. Nu eram niciodată la vreo petrecere împreună, la vreo ocazie. Vă spun, îmi aduc aminte că n-am călcat în viaţa mea şi nimeni, nici un evreu, nu călca pe terenul Vulturii şi nici un creştin nu venea pe terenul Macabi. În schimb în fiecare sâmbăta după-amiază toată populaţia, vorbesc tineretul evreiesc, se aduna pe terenul Macabi. Era o grădină acolo.
 
C.G.: Un parc, o grădină de promenadă?
 
S.O.: Da, era un fel de teren. Era terenul de fotbal şi pe lângă terenul de fotbal era o grădină în care venea tineretul. Erau nişte nuci mari frumoşi, o grădină, un teren de popice şi se făceau chermeze. Apropo de chermeze ţiu minte că pe vremea aia, în copilăria mea - mi-a rămas impregnată în minte - exista grădina publică din Dorohoi, în care sâmbăta seara se făceau chermeze, bătai de confetii. Exista atunci Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi - poate că mai există şi acuma - care avea o fanfară celebră condusă de maiorul Ciocârlan. În fiecare sâmbătă seara la chermeză într-un pavilion special cânta fanfara militară. Îmi aduc aminte că acest maior Ciocârlan avea cultură muzicală. Au fost primele mele noţiuni de muzică, fiindcă în repertoriu figurau arii celebre din operete. Mai târziu le-am reîntâlnit ca melodii cunoscute. Atunci am reţinut numai melodia şi când le-am reauzit mai târziu şi am început să ştiu ce e opera şi să am noţiuni de muzică, cunoştinţe ca atare, mi-am dat seama că asta am auzit-o de la maiorul Ciocârlan. Fala oraşului Dorohoi, rudă a acestui Ciocârlan, era mareşalul Ilasievici, care era Mareşalul Palatului în timpul lui Carol al II-lea. Dar altă figură celebră a oraşului era George Enescu. George Enescu avea o mătuşă de-a lui, mătuşă de sânge, doamna Tomaziu. Familia Tomaziu era din aristocraţia târgului şi el venea din când în când în vizită. Pentru dorohoieni el era Conu Jorjac. Şi îmi aduc aminte că în timpul liceului a venit în vizită la mătuşa lui. Lângă liceu era lipită sala de festivităţi a liceului. Ţiu minte că atunci s-au întrerupt cursurile şi toţi elevii au fost duşi în sala de alături unde George Enescu a dat un concert de vioară. Noi bineînţeles că nu înţelegeam nimic, că ne-am plictisit toţi, dar a fost Conu Jorjac. Mi-aduc aminte cum arăta: singur pe scenă cântând la vioară. Pentru asta au fost întrerupte cursurile, ceea ce, în treacăt fie spus, a fost o excepţie unică. Liceul Grigore Ghica V.V - cum se numea atunci, nu ştiu dacă şi acuma - era o şcoală foarte serioasă în care domnea o disciplină severă. Era un respect pentru profesori, pe care când am venit aici în Bucureşti nu l-am întâlnit. Îmi aduc aminte că existau liceul de băieţi Grigore Ghica şi liceul de fete Regina Maria care erau separate. Şi dacă un băiat, un licean era văzut că stă de vorbă cu o fată de la liceu era eliminat pe trei zile. Şi atunci eliminarea din şcoală era o pedeapsă pe care o suportam cu toţii cu greu. Aveam un deosebit respect pentru şcoală, pe care aici în Bucureşti nu l-am mai întâlnit.
 
 
          La Dorohoi împreună cu colegii de liceu. Silviu Oişiovici aşezat pe bancă cel din mijloc. Fotografia a fost făcută în 1934.
 
C.G. : A fost vreun profesor care v-a marcat în mod deosebit ?
 
S.O: Unul anume nu, dar se făcea carte serioasă. De pildă, regulile de limbă română  pe care le-am învăţat de la profesorul Sălceanu (o statură de harterofil) mă ghidează până şi astăzi. Eu eram printre elevii care învăţau uşor. Un alt profesor de care îmi aduc aminte a fost cel de chimie, Dumitraş, poreclit de elevi Crăcănel. Cu el am păţit-o urât; odată, în timpul orelor lui m-a prins citind sub bancă un foileton zilnic cum se publicau pe atunci cu aventurile lui Păturel. Erau un soi de romane de proastă calitate în foileton zilnic care stricau gustul cititului. Şi nu ştiu cum am foşnit eu că el m-a prins, a venit şi mi-a luat ziarul. S-a înfuriat rău: „La lecţia viitoare te ascult din toată materia!" Eu m-am pregătit, am luat toată cartea de chimie şi m-am pus la zi cu toate lecţiile. Cum a intrat în clasă la lecţia viitoare m-a scos la tablă şi m-a luat pagină cu pagină. I-am pregătit tot, n-a putut să-mi facă nimic. Ţiu minte şi acuma ultima întrebare pe care mi-a pus-o: „Cum se numeşte drojdia de bere în denumirea ştiinţifică?". Am răspuns: „Saharomìces cerevisiae." „Nu, saharómices cerevisiae." Asta e tot ce a putut să-mi corecteze, accentul. N-a putut să-mi facă nimic şi am plecat la loc. Era hotărât să mă trântească, repetent, nu corijent. N-a putut să-mi facă nimic că i-am răspuns la toate lecţiile. Stătusem cu o zi înainte şi am repetat tot. Amintiri din liceu!
 
C.G.: Chimia se număra printre obiectele dumneavoastră favorite?
 
S.O.: Nu, învăţam de obicei. Mai mult m-a impresionat copilăria şi amintirile ei şi sufăr că nu pot să-mi amintesc o perioadă atât de importantă cum a fost cea din timpul războiului ca urmare a unui accident vascular. 
 
C.G.: Probabil pentru că a fost o perioadă foarte dureroasă aţi vrut s-o daţi uitării.
 
S.O.: Foarte dureroasă şi am avut şi acest accident vascular care m-a marcat foarte mult.
 
C.G.: Dumneavoastră când aţi plecat din Dorohoi?
 
S.O.: Am plecat de acasă în 1936. Cursul inferior de liceu l-am făcut la Dorohoi. Când am venit în Bucureşti un timp am avut o slujbă, pe urmă am continuat cu liceul Lazăr şi apoi am început o facultate pe care din cauza împrejurărilor vitrege n-am terminat-o. Dar nu-mi place să vorbesc despre mine pentru că, în comparaţie cu ce au suferit ai mei şi modul cumplit în care şi-au găsit sfârşitul, socot aproape o impietate să consider că am avut şi eu de suferit de pe urma Holocaustului; munca obligatorie, zăpada şi altele asemenea nici nu merită menţionate. Însă pot să vă spun un lucru fără relevanţă pentru ceea ce urmăriţi dumneavoastră, că am trăit toate regimurile. Am trăit sub trei regi din patru câţi a avut România.  
 
C.G.: Şi ce impresie v-au lăsat?
 
S.O.: Ca impresie personală din cele ce le-am trăit eu - dar mă apropii cu sfială de acest domeniu - vă pot spune că regele Ferdinand a fost foarte respectat, regele Carol al II-lea a fost temut, dar un mare afacerist care însă a adus prosperitate întregii ţări, iar regele Mihai a fost şi probabil mai este încă foarte iubit. Legat de asta mi-aduc aminte de un episod. Regele Carol al II-lea a înfiinţat Străjeria, o organizaţie de tineret şcolar inspirată de Cercetăşia de sorginte engleză, care a existat şi la noi. 8 iunie, data când regele Carol al II-lea s-a reîntors în ţară, a devenit sărbătoare naţională. Cu acest prilej avea loc o paradă a tuturor organizaţiilor de străjeri din ţară pe un stadion din cartierul Cotroceni (astăzi ocupat de construcţii). Regele Mihai - pe atunci Mare Voievod de Alba Iulia - participa la această paradă împreună cu un grup de câţiva elevi (în uniformă de străjeri) care formau împreună clasa sa specială de studiu. Odată într-o pauză a paradei stătea împreună cu clasa lui pe băncile uneia dintre tribune, iar cei din jur se puteau apropia, bineînţeles la o distanţă respectuoasă. Printre aceştia mă aflam şi eu. Nu tu bodigarzi, nu tu pază specială (o fi fost probabil, dar nu se simţea nicăieri). Stăteam în imediata apropiere şi îl admiram cum se poartă şi conversează firesc cu colegii lui. Era o vreme în care nu se ştia de terorism. Stăteam în apropiere şi-l admiram. Atât. Ce-i drept regele Mihai era un copil de o frumuseţe excepţională, ceea ce contribuia cu un element în plus să fie atât de iubit. Ce vremuri liniştite erau pe atunci!
 
În legătură cu perioada de  înflorire economică, pomenită mai înainte, în timpul regelui Carol au început să intre în ţară mari capitaluri. Atunci s-a clădit şi Palatul telefoanelor, care la timpul său a fost cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Şi în timpul lui, încetul cu încetul, s-a clădit şi bulevardul Brătianu cu blocurile care sunt acuma. Din punct de vedere cultural şi economic a fost cea mai înfloritoare perioadă a ţării. În timpul lui au luat fiinţă Fundaţiile Regale Carol al II-lea şi, între altele, s-a tipărit Enciclopedia Română din 10 volume. O înflorire a fost şi pe linie literară. Marii scriitori, care au rămas şi până în zilele noastre, Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu, toată pleiada asta de aur atunci a înflorit. Erau edituri care îi tipăreau şi toată lumea era ahtiată după cărţile lor. Eu mi-am trăit copilăria, tinereţea pardon, în această perioadă. În Dorohoi exista sub egida comunităţii o bibliotecă care îşi avea sediul în subsolul clădirii şcolii israelito-române. Orice carte nou apărută era cumpărată, dată la legat şi intra imediat în circuit. Noi cei care frecventam această bibliotecă care, în treacăt fie zis, nu percepea nici un fel de cotizaţie de la membrii, ne înscriam pe o listă de aşteptare aşa că în cele din urmă eram la zi cu tot ce apărea de sub tipar. Tot pe linie culturală în aceeaşi sală a sălii israelito-române se derula o formă de manifestare culturală care a rămas pentru mine unicat şi anume procesul literar. La aceste procese literare participa tot tineretul evreu încât sala era tot timpul plină vârf. Procesul literar consta în aducerea în faţa unei aşa numite instanţe de judecată a eroilor dintr-o lucrare cunoscută: roman, piesă de teatru. Exista judecător, procuror, apărător şi se derula întreaga procedură pe care o urma un proces la tribunal: rechizitoriu, acuzare, apărare şi la sfârşit sentinţa care era aşteptată cu sufletul la gură de întreaga asistenţă. Repet această manifestare a rămas unică în amintirea mea fiindcă n-am mai întâlnit-o nicăieri în altă parte în afara oraşului meu de baştină.
 
C.G.: Asta în ce priveşte activitatea culturală. Dar în privinţa vieţii economice ce ne puteţi povesti?
 
S.O.: Îmi aduc aminte că viaţa de toate zilele era foarte ieftină. Pe atunci în Bucureşti existau oltenii cu cobiliţe care făceau aprovizionarea la domiciliu a fiecărei gospodine. În cobiliţele pe care le purtau pe umăr se găseau toate alimentele pe care în mod obişnuit ni le procurăm în zilele noastre de la piaţă: peşte, carne, fructe, legume, brânzeturi. Fiecare gospodină avea oltenii ei şi ei la rândul lor aveau clienţii lor şi dădeau şi pe datorie. Iar preţurile, care determinau standardul de viaţă, erau neimaginat de ieftine. Îmi aduc aminte că mâncarea cerşătorilor era formată din scrumbii de Dunăre, măsline, halva fiindcă toate se găseau din belşug şi erau foarte ieftine. Amintiri!
 
C.G.: Dar tot sub Carol al II-lea au fost adoptate şi primele măsuri antievreieşti.
 
S.O.: Asta ştiţi când? Spre sfârşitul domniei sale când sub influenţa regimului care se înstăpânise în Germania au început să apară şi la noi ecouri.
 
C.G.: Cum v-a afectat viaţa proclamarea statului naţional legionar în toamna anului 1940?
 
S.O.: Ca pe toţi ceilalţi evrei şi nu sub o formă personală. Am avut posibilitatea şi să muncesc alternat cu perioadele de muncă obligatorie. Făceam eforturi speciale ca să pot plăti obligaţiile către stat (pentru evrei se instituiseră contribuţii speciale în bani şi obiecte de îmbrăcăminte) pe care le achitam la zi. Dar principala mea preocupare era să adun bani pe care să-i trimit alor mei în Transnistria.
 
C.G.: Ce puteţi să-mi povestiţi despre rebeliunea legionară şi pogromul de la Bucureşti din ianuarie 1941?
 
S.O.: Eu am trăit rebeliunea din ianuarie '41 şi despre ea îmi aduc aminte foarte bine. Pe vremea aia eu îi făceam curte Tiei [soţia dumnealui, n.m. C.G.]. Aveam o slujbă şi eram chemat şi la munca obligatorie în perioade care alternau. Obişnuiam în fiecare zi după ce terminam slujba să vin la viitoarea mea soţie. Locuia atunci în Traian 21. Şi într-o seară, după terminarea serviciului, am venit spre ei şi nu i-am găsit acasă. Femeia de serviciu, rămasă singură acasă, mi-a relatat că s-au refugiat cu toţii la o locuinţă din strada Bravilor unde locuia mama viitoarei mele soacre. În drum spre strada Bravilor când treceam în dreptul Templului Malbim am văzut cu stupoare că dinspre capătul opus al străzii a apărut un convoi de vreo 20-30 de oameni care prezentau semne vizibile de maltratare, feţe tumefiate, străjuit pe margini de 2-3 paznici. Spre surprinderea mea, care urmăream scena de pe marginea trotuarului cu mâinile la spate, am văzut că întreg convoiul a intrat în curtea Templului Malbim. Când ajung la poartă la mama mare, unde se aflau ceilalţi, bat la poartă şi văd că iese cineva şi îmi face semn şi exclamă: „Doamne!" „Ce vă miraţi aşa", întreb eu nedumerit? Când intru înăuntru continuă: „Păi da tu nu ştii ce se petrece?", „Nu! Ce?",  întreb eu. „Păi e rebeliune. Păi ăia sunt evrei care au fost bătuţi, duşi în Templu, iar de acolo Dumnezeu ştie dacă vor mai scăpa." Nu i-a trecut nimănui prin minte din cei care păzeau convoiul că un evreu poate să stea la marginea drumului şi să se uite nepăsător la ceea ce se petrece ca la o curiozitate. Abia când am ajuns acolo mi-am dat seama ce se întâmplă. A doua zi am avut posibilitatea să ajung - nu mai ţin minte prin ce împrejurări - undeva pe şoseaua Bonaparte, cam pe lângă cazarma pompierilor. La un moment dat am observat că au început să şuiere gloanţe şi lumea s-a adăpostit. Începuse controversa între legionari şi armată. Îmi ţiuiau gloanţele pe la urechi şi eu nici nu mi-am dat seama. Am văzut că alţii în jurul meu se trântesc la pământ atunci. Cum eu rămăsesem în picioare, cineva de lângă mine mi-a strigat: „La pământ că ţiuie gloanţele, păziţi-vă!" Aşa am trăit eu rebeliunea din '41. Mai mult nu pot să-mi aduc aminte fiindcă am avut accidentul cerebral. În continuare ştiu, mi-aduc aminte, când am fost la familia Peltz, că ei s-au refugiat şi în timpul cât au fost refugiaţi la mama mare, mama doamnei Peltz, în cursul aceleiaşi nopţi au venit legionarii la ei acasă şi l-au căutat pe Peltz. Bineînţeles nu l-au găsit, dar, în schimb, au golit toată casa cu tot ce era în materie de provizii, dar şi alte obiecte de prin casă. Şi-mi mai aduc aminte că după ce s-au liniştit lucrurile guvernământul a făcut o expoziţie, un fel de expunere în care au fost adunate toate lucrurile care au fost prădate de cei ce au jefuit casele. Şi fiecare din cei care au avut de suferit pagube se ducea şi îşi recunoştea lucrurile. Familia Peltz nu şi-a recunoscut decât un radio şi pe acela l-au luat înapoi acasă. Dar din celelalte  lucruri nu au mai găsit nimic. După ce s-au liniştit lucrurile familia Peltz s-a reîntors acasă, dar după un timp au fost evacuaţi şi-au recuperati locuinţa mult mai târziu când le-a fost retrocedată legal. Acolo am locuit eu vreo 10 ani după ce m-am căsătorit. Astea sunt amintiri din timpul rebeliunii. Din păcate nu pot să-mi amintesc mai mult, fiindcă, vă spun, am un gol în memorie pentru multe din cele prin care am trecut. Noroc că mi-au mai rămas aceste acte pe care vi le arăt.
 
C.G.: Românii vă mai aduceţi aminte cum au reacţionat în timpul rebeliunii legionare? Care a fost atitudinea acestora, a românilor?
 
S.O.: Exista o admosferă generală, fiindcă ştiţi în asemenea împrejurări „mass-media", cum i se spune acuma, crează opinia. Masele urlă cu lupii. Aşa şi atunci. Fiecare regim avea susţinătorii lui şi (mai puţini, din prudenţă) adversari. Aşa a fost şi o să fie cât e lumea. Era o atmosferă generală antisemită. Era mentalitatea generală.  Când au fost comuniştii la putere majoritatea, mai ales la început, a ţinut cu guvernul. Când au fost legionarii la putere opinia publică a ţinut cu cei aflaţi la putere.  Şi tot ca de obicei unii de o parte, alţii, mai puţini, de cealaltă parte. Mai târziu la fel şi cu guvernul Antonescu. Şi asta s-a întâmplat şi se întâmplă şi în zilele noastre şi aşa va fi cât va fi lumea.
 
C.G.: Despre pogromul de la Iaşi din vara anului 1941 aţi ştiut ceva ?
 
S.O.: Nu am avut nici o legătură. Pogromul din Bucureşti l-am trăit. Şi pogromul din Dorohoi iarăşi. [6] Mi-aduc aminte sub aspectul ăsta că - ţiu minte doar atât - unul din victimele pogromului din Dorohoi a fost un vecin de-al nostru, locotenentul Bercovici, Emil Bercovici, care a fost împuşcat, nu mai ţiu minte în ce împrejurări. La înmormântarea lui - era ofiţer în armată -  în timp ce avea loc ceremonia funerară la cimitirul evreiesc din Dorohoi, dar nu sunt sigur prea mult de astea toate, trupele în retragere au trecut prin faţa cimitirului şi au început să-i împroaşte cu gloanţe pe cei ce participau la ceremonie. Însă, ceea ce am ajuns să spun cu mult regret, dar trebuie s-o spun, este că părinţii mei nu s-au numărat şi ei printre victimele pogromului de atunci ceea ce i-ar fi cruţat de oroarea convoaielor în mers pe jos a regimului de deportare şi de toate chinurile de nedescris în care şi-au găsit sfârşitul un an mai târziu.
 
C.G.: Mi-aţi arătat stelele galbene. [7] Sunt cele pe care le-au purtat părinţii dumneavoastră?
 
S.O.: Nu ştiu cum au ajuns la mine, nu-mi aduc aminte. Dar e aplicată pe ele ştampila oraşul Dorohoi (Anexa 20).
 
C.G.: În Bucureşti nu aţi purtat steaua galbenă?
 
S.O.: În Bucureşti nu s-a purtat steaua galbenă. 
 
C.G.: Cineva din familia dumneavoastră s-a numărat printre victimele pogromului de la Dorohoi? Alţi membrii decât părinţii? Mă refer la rude de gradul doi: unchi, mătuşi.
 
S.O.: Nu. În schimb am avut o soră care a urmat o facultate în Bucureşti. După căsătorie a trăit cu soţui ei în Cernăuţi. Şi când ai noştrii au reintrat în Bucovina (1941) în Cernăuţi s-a instituit un ghetou în care a fost şi ea. În cele din urmă a avut norocul să se salveze din ghetou urmându-şi soţul în Germania unde el îşi făcuse oarecare studii. Acolo îşi are şi mormântul. După ce s-au deschis graniţele noastre în timpul comunismului, s-au făcut mari diligenţe şi mi s-a permis să mă duc s-o vizitez şi am prins-o încă în viaţă o singură dată când am vizitat-o ca turist. Din nefericire după această vizită ea a încetat la scurt timp din viaţă, iar următoarele mele vizite în Germania n-au mai fost ca turist, ci ca să plâng la singurul mormânt care mi-a rămas din familie. Ceilalţi sunt rămaşi pentru totdeauna cu morminte necunoscute. Ca urmare mă urmărea ca o obsesie ideea să fac ceva pentru ca trecerea lor prin viaţă şi mai ales sfârşitul lor tragic să nu se piardă în anonimat. Rezolvarea am găsit-o în ajutorul pe care guvernul elveţian l-a acordat în dolari fiecărui evreu din România care la timpul său a trecut prin persecuţiile rasiale. Cu banii respectivi mi-am cumpărat un loc de veci pe care, mărturisesc, l-am achiziţionat cu intenţia bine stabilită de la început de a găsi locul, singurul potrivit, pe care să aşez o placă memorială în care să fie menţionaţi cei cinci martiri din familia mea.  Ceea ce în parte ar fi - măcar simbolic - ceva care să le ţină loc de mormânt şi în al doilea rând să realizez ceea ce bunul Dumnezeu nu a îngăduit pe această lume: reunificarea - din nou numai simbolică - a familiei.
 
C.G.: Dumneavoastră aţi fost într-un lagăr de muncă sau aţi făcut parte dintr-un detaşament de muncă?
 
S.O.: Da, dintr-un detaşament de muncă de care nu-mi aduc aminte decât că am undeva scris. Parcă a fost o carieră de nisip, altădată ceva de ordin statistic, dar ce cred că mai ştiu este că perioadele de muncă obligatorie au alternat cu perioadele în care am putut fi prezent la serviciu ceea ce mă preocupa în mod imperativ fiindcă trebuia să trimit bani alor mei în Transnistria. Poate că nici de asta nu mi-aş fi adus aminte prea mult dacă nu ar fi rămas chitanţele cu care le-am trimis aceşti bani din care cea mai mare parte nici măcar nu a ajuns la ei; chitanţele au rămas doar ca o amintire dureroasă raportat la faptul că mama în special a murit de foame.
 
C.G.: Unde era cariera de nisip în care aţi lucrat?
 
S.O.: Dacă nu-mi rămânea un document care să amintească că am participat la munca obligatorie poate că nu mi-aş fi adus aminte de amănuntul că am făcut parte din detaşamentele respective.
 
C.G.: Deci n-aţi putea să-mi spuneţi cum reacţionau oamenii, trecătorii de pe stradă când vă vedeau ?
 
S.O.: Dacă vă referiţi la curăţarea zăpezii aş putea să vă relatez în general fără amănunte că acest soi de muncă obligatorie era singura care se făcea în văzul lumii pe stradă. Şi îmi aduc foarte vag aminte că aveam un singur paznic pentru un grup foarte numeros de mobilizaţi, iar lumea din jur se obişnuise cu prezenţa unor asemenea detaşamente şi nu le acorda nici o atenţie. (Anexa 7). Restul muncilor se făcea în perimetre închise, departe de ochii lumii.
 
C.G.: Aţi fost obligat la plata unor contribuţii în bani sau în natură?
 
S.O.: O, da! În privinţa aceasta am fost foarte conştiincios, martor îmi este un teanc întreg de chitanţe pe care cu totul întâmplător le-am găsit după un lung şir de ani uitate într-un fund de sertar. Cât mi s-a cerut atât am plătit (Anexa 5).
 
C.G.: În ce constau aceste contribuţii?
 
S.O.: Obiecte, cămăşi, bani, taxe militare, etc.
 
C.G.: Şi aţi putut să suportaţi aceste contribuţii în bani şi în natură?
 
S.O.: Da, nu exista alternativă decât doar să risc închisoarea.
 
C.G.: Am văzut printre aceste chitanţe şi una care atestă plata pentru construcţia Palatului Invalizilor.
 
S.O.: Da. Dar după cât îmi aduc aminte contribuţia pentru Palatul Invalizilor a fost impusă întregului popor român nu numai evreilor. Dar am rezervele mele - timpul şi vârsta îşi spun cuvântul (Anexa 6). În schimb, taxele care îi priveau numai pe evrei trebuiau plătite şi m-am conformat întocmai fără nici un dubiu. [8]
 
C.G.: Taxe pentru scutirea de muncă obligatorie nu aţi plătit? Adică nu puteaţi să plătiţi taxe care să vă scutească de această muncă obligatorie?
 
S.O.: Nu, nu aşa ceva nu era. Să prestezi cum s-ar spune muncă obligatorie în bani. Nu aşa ceva nu exista.
 
C.G.: Au existat restricţii de circulaţie impuse evreilor?
 
S.O.: Nu, în Bucureşti nu. Sau cel puţin nu-mi amintesc eu de aşa ceva.
 
C.G.: În Bucureşti nu. Dar în afară? De exemplu, Emil Dorian povesteşte în jurnalul său că în timpul bombardamentelor din Bucureşti populaţia evreiască nu putea să părăsească Bucureştiul.
 
S.O.: Eu personal, deşi am trăit în Bucureşti în toată perioada bombardamentelor, nu-mi aduc aminte. Invoc aceleaşi rezerve în ce priveşte posibilitatea de a fi uitat. În schimb, mi s-a imprimat în minte situaţia în care aşteptam cu sufletul la gură în adăpost şi ne rugam: „Dă Doamne să plece la Ploieşti!" Regiunea petroliferă constituia unul din  principalele obiective de bombardat. Îmi aduc aminte, însă, de un alt episod pe care l-am auzit din gura altcuiva. În 4 aprilie când a avut loc primul bombardament american asupra Bucureştiului în Calea Griviţei - asta din păcate e autentică - printre dărâmături un om a fost îngropat în morman de zidărie şi a rămas numai capul afară cu o pălărie. Şi striga ca din gura de şarpe după ajutor. Un trecător s-a îndreptat către el şi în loc să-l ajute să iasă din dărâmături i-a luat pălăria din cap şi a plecat mai departe.
 
C.G.: Existau restricţii privind aprovizionarea cu alimente impuse populaţiei evreieşti ?
 
S.O.: Nu-mi aduc aminte, nu cred.
 
C.G.: Adică nu aveaţi voie să intraţi în pieţe între anumite ore?
 
S.O.: Nici asta nu-mi aduc aminte să fi fost. Or fi fost restricţii de care eu - trebuie să mă repet - nu-mi amintesc.
 
C.G.: Nu vă mai aduceţi aminte de vreun incident sau dimpotrivă de un gest de omenie, de într-ajutorare din partea celorlalţi faţa de evrei?
 
S.O.: Şi aici nu se poate formula o trăsătură generală. Atitudinea era în funcţie de caracterul fiecărui om. Existau oameni cumsecade care ne priveau cu simpatie şi ne acordau ajutorul lor omenesc, iar alţii care aveau atitudine contrarie. Oameni şi oameni.
 
C.G.: Munca obligatorie pe care aţi prestat-o a avut vreo influenţă asupra stării sănătăţii dumneavoastră?
 
S.O.: În privinţa asta, printre actele rămase de atunci am găsit o hârtie datată 1940 în care se preciza că la un control făcut la plămâni nu mi s-a găsit nimic de ordin patologic. În schimb la un alt control din anii '42 mi s-a pus diagnosticul bolnav de tuberculoză. Am acte pentru asta (Anexa 8). Ceea ce îmi amintesc în mod cert este că într-adevăr în perioada respectivă m-am îmbolnăvit de tuberculoză şi a trebuit să urmez în consecinţă un tratament care a durat ani îndelungaţi şi mi-a influenţat în continuare tot restul vieţii. Dar cred că m-am întins deja prea mult vorbind numai despre mine când de fapt pe mine mă doare altceva: amintirea celor cinci martiri din familia mea. Ceea ce spun eu este ceva banal. Şi vă spun, nu vă supăraţi, dar nu-mi place să vorbesc despre persoana mea.
 
C.G.: Vă înţeleg, dar nu sunt de acord cu dumneavoastră că este ceva banal.
 
S.O.: Mă rog, asta vă aparţine dumneavoastră. Eu aşa mă simt. Dar vă spun, mă simt oarecum vinovat că părinţii mei au fost singuri şi au sufeit ceea ce au suferit. Adevărul este că eu a trebuit să plec de acasă ca şi ceilalţi doi copii, fiindcă tata sărăcise şi nu avea cum să ne asigure nouă copiilor lui pâinea cea de toate zilele. Şi de aceea am plecat de acasă. Iar ei când au fost deportaţi erau săraci lipiţi pământului. Eu totuşi v-aş ruga, persoana mea nu prezintă interes şi eu sufăr de idiosincrazia publicităţii, aşa că v-aş fi recunoscător dacă am vorbi cât mai puţin despre persoana mea că am vorbit, după mine, prea mult. Din familia mea cinci persoane au murit în lagăre, fiecare în alte condiţii, în alt loc, în alte împrejurări. Şi după ce o să aflaţi despre toţi ceilalţi o să constataţi un lucru: că într-o singură familie printr-un tragic concurs de împrejurări se găsesc reunite variile forme în care s-a manifestat Holocaustul în România. De pildă părinţii - să încep cu ei - au fost deportaţi în Transnistria din oraşul Dorohoi. Or ce s-a întâmplat? După cum v-am spus mai sus, deportarea lor s-a făcut din eroare; din Dorohoi nu trebuia deportat nici un evreu. Aşa că după plecarea primelor două convoaie deportarea celorlalţi a fost oprită. Pentru părinţii mei a fost, însă, prea târziu; nimeni nu s-a mai gândit să revină asupra acestei erori pe care bieţii mei părinţi au plătit-o cu viaţa.[9] După deportare am primit primele veşti de la ei pe cărţi poştale tip în care aveau dreptul numai la şase rânduri şi care purtau ştampila cenzurii. Iată de pildă aici una din cărţile poştale: Dragă Silviu, - asta-i în lunile care au precedat deportarea, ăsta-i scrisul lui tata. Domnului Silviu Oişiovici, Bucureşti, strada Traian 21. În Traian 21... dumneavoastră probabil că nu ştiţi că sunteţi prea tânără, n-aţi auzit probabil de scriitorul Peltz.
 
C.G.: Ba da cum să nu.
 
S.O.: Cel care a scris Calea Văcăreşti.[10] Eu am fost căsătorit cu fiica lui, Tia Peltz, pictoriţa. Şi am locuit aici în Traian 21, asta e adresa lui Peltz. Iată ce mi-au scris părinţii mei. Dacă vă interesează? Îmi daţi voie să o reproduc pentru că este ultima carte poştală pe care mi-au trimis-o din Dorohoi, dar nici ei, nici eu nu ştiam încă asta?
 
C.G.: Cum să nu.
 
S.O.: 11.10. 1941 - câteva zile mai târziu au fost deportaţi - Ieri am primit lampa şi azi am primit şi telegrafic 500 de lei de la tine. Vă daţi seama cât de nevoiaşi erau dacă a fost nevoie să le trimit o sticlă de lampă din Bucureşti! De câte ori nu ţi-am scris să nu trimiţi telegrafic că aici în oraş în cazul cel mai rău nu sunt pierdut că am la cine să mă împrumut. Te rog răspunde-mi la ultima scrisoare. Te sărut, tata! Şi continuă mama: Complimente cuscrilor şi sărută pe Tia! Tia e soţia mea, eram căsătoriţi. Dragă Silviule, îţi mulţumesc foarte mult pentru mandat şi lampă şi îţi doresc din nou să fii sănătos cu toţi membrii noii tale familii şi feriţi de nevoi. Te rog mult răspunde-mi la scrisoare şi recomandata din 30/9. Copiii ne scriu - copiii sunt sora mea şi soţul ei din Cernăuţi - că au primit veşti de la tine şi de la Charles veşti bune. De altfel slavă Domnului că sunteţi sănătoşi. Să vedem ce mai fel de veşti vom primi de la ei. Scrieţi-ne totul detaliat despre tine şi ai tăi. (...) Dorim veşti bune! Acuma tata următoarea scrisoare din 9. XI 1941 : Dragă Silvi! Ţiu să-ţi comunic că chiriaşul nostru - vecinii - împreună cu toţi cei din provincie au plecat azi, iar noi cred că vom pleca miercuri sau joi - deportarea - în orice caz să nu mai trimiţi - bani - şi să nu ne mai scrii până nu vei avea altă corespondenţă din partea-mi. Cartea ta poştală din 11.X am primit-o abia ieri. Noi suntem slavă domnului bine sănătoşi, dorim numai să putem trece uşor voyajul. De voi ne necăjim mai mult. Te sărut tata. Mai scrie şi mama aici. După atâta vreme e scrisul şters: Dragă Sylviu! Ţi-am spus la cartea poştală precedentă care sper c-ai primit-o că noi îţi vom scrie mereu, însă nu ştiu acum de-ţi vom putea scrie regulat, te rog nu fii dezolat. Ei, mă liniştesc pe mine! Şi odată cu cartea ta poştală am primit şi una de la „copii" din 3 curent; ne scriu că aşteaptă veşti actuale de voi şi sunt slavă Domnului sănătoşi. Să n-ai nici o grijă de noi că suntem sănătoşi. Ţi-am confirmat şi cei 500 lei. Am auzit că şi voi veţi fi vecini cu noi - se spunea atunci că vor fi deportaţi toţi evreii din România şi cei din Bucureşti. Vă sărut cu drag mama (Anexa 9). Următoarea carte poştală am primit-o din Transnistria lagărul Moghilău cu data de 19 noiembrie 1941. Iat-o aici. Eu le-am mai trimis o carte poştală care, după cum se vede, mi-a venit înapoi fiindcă este menţionat după plecare şi este scris retur, ştearsă adresa şi scrie retur. Iată ce le-am scris ca să vedeţi culmea ironiei: Bucureşti 10 noiembrie [1941], Dragii mei, - a doua zi ei au fost deportaţi. Azi e o zi fericită. Am primit poşta şi de la dumneavoastră şi de la Tuţa şi [nu se înţelege, n.m. C.G.] de la Puiu. Cred că între timp aţi primit cartea poştală cu anexa de răspuns - fiindcă eu le trimiteam o carte poştală că n-aveau bani nici de poştă; le trimiteam o carte poştală cu adresa mea retur că n-aveau bani să ia o carte poştală - cât şi cea următoare. Scrisoarea încă n-am terminat-o şi nu mă pot hotărî s-o trimit la jumătate cu toate că tot ce m-aţi întrebat v-am răspuns în prima carte poştală. Tuţa mă întreabă de adresa Sidoniei. Vă rog pe dumneavoastră care puteţi s-o întrebaţi pe Sabina sau pe Eti să căutaţi s-o aflaţi şi să mi-o scrieţi mie sau ei. Eu i-am scris că s-a măritat cu un băiat bogat fiindcă mi se pare că aşa mi-aţi spus când am fost ultima oară acasă. Fotografia e aceeaşi care o aveţi şi dumneavoastră. Mâine vă trimit un mandat de 300 de lei şi o să vă mai trimit şi joi. Să-mi ajute Dumnezeu să vă pot trimite mai mult şi să am veşti bune de la dumneavoastră. Culmea ironiei! Puiu îmi scrie că e bine sănătos. Tia  vrea să vă scrie şi ea de aceea închei cu multe sărutări dragi, Sylviu. Are mare importanţă asta că scrie după plecare şi returul este abia vizibil (Anexa 10).
 
Au fost deportaţi şi a început calvarul la Moghilău, lagărul Moghilău. Şi iată aici o carte poştală primită din lagăr.
 
C.G.: Din lagărul de la Moghilev ?
 
S.O.: Să vă arăt. 
 
C.G.: Transnistria.
 
S.O.: Şi aici este 26 noiembrie, Silviu Oişiovici Traian 21: Dragă Silviu! Suntem aici de sâmbătă, suntem bine sănătoşi, ne este bine, dar bineînţeles lui... cutare care a murit, dar au şters - îi este mult mai bine - celui care a murit, dar au şters.
 
C.G.: Cine? Autorităţile române?
 
S.O.: E o rudă a noastră pe care eu am identificat-o la timpul său, dar acuma nu mai ţiu minte. S-au referit la cineva care a murit. Să nu ne trimiţi nimic numai complimente ce ne-a trimis Charles - adică bani - lui Tuţa, însă numai prin ocazie la Comunitatea izraelită Moghilău pentru S[igmund] Oişiovici. Caută să ne parvină cât mai curând posibil că suntem tare îngrijoraţi. Vă sărută pe toţi, Tata. Astea toate ei le scriau sub cenzură şi acuma încă treacă-meargă, dar la cele ulterioare nu aveau voie să scrie decât 6 rânduri într-o carte poştală. Dragii mei am plecat joi şi sămbătă 15 am ajuns aici. Nu ştiu ce să vă scriu întăi. Vă rog pe voi, rugaţi pe Charles - Charles era unchiul cel bogat din Bucureşti,  dar care nu i-a păsat deloc de ei, nu i-a ajutat niciodată - să facă ceva pentru noi. Din suflet vă rog. Sărutări mama. Asta-i cartea poştală (Anexa 11). Ei nu au primit nimic în tot acest timp. Tata a fost oarecum predispus la ce avea să urmeze. Mă refer la faptul că el a luptat şi în Primul Război Mondial şi ceea ce ştiu din povestirile lor este că s-a îmbolnăvit şi atunci de tifos exantematic şi mama i-a dus mâncare în ceea ce s-a numit atunci lazaret. Erau concentraţi într-un lagăr a celor bolnavi de tifos exantematic şi i-a dus mâncare. Deci tata era oarecum slăbit, predispus trupeşte. Câteva luni după aceea ei au plecat în noiembrie 1941 cu al doilea convoi. Şi în februarie a anului 1942 tata a murit de tifos exantematic în Moghilău [11]. Nu ştiu unde a fost înmormântat, dar ştiu data exactă fiindcă mama a reuşit să-mi trimită pe un petec de  hârtie, pe care îl am şi acuma, câteva veşti, între altele: Tata a murit la 22 februarie anul ăsta bolnav. Prin cineva, nu mai ţiu minte cum, vă daţi seama!
 
 
Tatăl său, Sigmund Oişiovici. Deportat de către autorităţile române din Dorohoi va muri în februarie 1942 în Moghilev. Fotografia a fost făcută pe data de 11 februarie 1939
 
 
Eu trebuie să vă spun că am avut un accident vascular şi o bună perioadă din vremea respectivă e cufundată în întuneric. Nu mai ţiu minte cine mi l-a adus. Între altele iată ce se mai poate descifra (Vă daţi seama la distanţă din '942 până acuma!): Dragă Silviu am aflat abia acum...(o vrut să spună că o parte din evrei au rămas în Dorohoi, n-a fost urmată de ceilalţi) Află deci că tata a murit bolnav la 22 februarie şi trăiesc după boală în cea mai neînchipuită mizerie, având grabnică nevoie de ajutor căci aici este mare scumpete de viaţă. Vă rog din tot sufletul apelaţi la fraţii mei, eu neştiind situaţia voastră actuală. V-am rugat prin nenumărate cărţi poştale recomandate, neavând bani pentru telegramă şi vă implor şi acum nu vă gândiţi mult că mai am poate zile de trăit. De-abia mă ţiu pe picioare. Asta se poate citi din acest petec de hârtie, pe care dacă doriţi vi-l pot da cu mare strângere de inimă (Anexa 12). Tata a murit bolnav la 22 februarie şi am aflat pe urmă de la cineva care a fost cu ei că a avut tifos exantematic. Mama a fost cu picioarele umflate, probabil o artrită, şi nu se putea mişca din loc. Altă carte poştală în care se respectă cele 6 rânduri: Domnului Silviu Oişiovici strada Traian 21, Moghilău 25 VII 1942. Scumpul meu Silviu v-am scris de câteva ori însă nu ştiu dacă aţi primit rugându-vă din tot sufletul pentru ajutor sau pentru strictul necesar mai ales că am nevoie de câteva masaje la picioare care costă 30-40 de mărci că nu pot păşi că-s umflate. Vă implor şi vă mulţumesc din suflet, mama. Rog grabnic că vine tare greu. Şi uitaţi-vă adresa: domnului Silviu Oişiovici cenzurat (Anexa 13). Încă ceva. Mama a scris asta din Moghilău, dar uitaţi-vă aici e un scris. Cartea poştală e scrisă cu creionul. Lagăr şi adresa asta sunt şterse aici şi adăugat cu chimic alt scris. Ceea ce înseamnă că ăştia au vrut să mascheze faptul că un asemenea spital de fapt nu exista. Şi aici scrie aşa : Lagăr spital Moghilău.. Deci cei care au cenzurat au şters şi au scris altă adresă de retur pe care scrie lagăr spital care nu exista. După cum v-am spus mama şi-a găsit sfârşitul cumplit îngheţând într-o ruină de casă fără uşi şi fără ferestre. Nici vorbă de spital! O ştiu chiar din gura vecinei care a stat la căptâiul ei până în ultima clipă. Iată aici o scrisoare pe care a scris-o mama de acuma după moartea tatei [8 august 1942 din Moghilev, n.m. C.G.]: Scumpul meu Sylviu! Noi am primit prin Centrala 81 jum mărci şi 36 de la tine probabil şi de la dl. Peltz. Vă mulţumesc din tot sufletul şi vă rog cât de des posibil trimiteţi să pot avea strictul necesar. Rog mult scrieţi-mi să am mângâiere. Vă sărut, mama. [12]
 
Autorităţile care guvernau lagărul din Moghilău, unde oamenii mai erau trimişi la muncă, pe cei care erau inapţi de muncă îi expediau într-un aşa-numit lagăr de exterminare - Peciora, unde erau pur şi simplu lasaţi să moară. Nu exista nimic organizat pentru ei. Peciora era o localitate părăsită de ruşi în retragere şi de populaţie. Şi ei s-au adăpostit - asta ştiu de la o vecină care a fost cu ei, fiindcă deportarea din Dorohoi s-a făcut pe străzi. Şi o vecină de stradă, care era mai tânără şi mai rezistentă, a reuşit să supravieţuiască, s-a întors înapoi şi am aici şi declaraţia ei. Dar vreau să vă spun numai atât că ea mi-a relatat că în Peciora nu exista nici un fel de autoritate, fiecare era lăsat de capul lui. Şi ei au găsit o casă, vecina asta şi cu mama care nu se putea mişca fiindcă avea picioarele umflate - din cauza asta a şi fost trimisă în lagărul de exterminare din Peciora. În localitatea Peciora au mai rămas numai bătrânii care nu se puteau mişca şi eventual foarte puţini copii. Printre aceşti locatari rămaşi acolo vecina asta mi-a povestit mie că se ducea la cerşit prin casele oamenilor şi ori de câte ori căpăta câte un codru de pâine păstra câte o bucăţică să-i ducă şi mamei. Şi mama aşa şi-a sfârşit zilele în lagărul din Peciora într-o casă părăsită fără uşi, fără ferestre pe care le-au furat ruşii care au rămas acolo. O ruină de casă. În cumplita iarnă din '942 a murit bolnavă de foame şi îngheţată de frig. Aşa a murit mama.
 
 

Mama sa, Rosa Oişiovici. A murit de frig şi de foame în lagărul de la Peciora în iarna anului 1942
 
 
Asta a fost cu părinţii. Cea mai cumplită moarte a fost a mamei mele. Am aici o declaraţie a vecinei despre care v-am spus că a supravieţuit: Declaraţie, Subsemnaţii, Cojocaru Mendel-Leib din oraşul Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16, posesor al buletinului de identitate seria A, nr. 941344 eliberat de Miliţia raionului Dorohoi sub nr. 9322 şi Cojocaru Liba din oraşul Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16, posesoare a Buletinului de identitate Seria LC nr. 013955 eliberat de Miliţia Judeţeană la 14 septembrie 1949, declarăm pe a noastră răspundere că am cunoscut foarte bine pe domnul Zalman (numit şi Zalman-Eli şi Sigmund) Oişiovici şi pe Raşela (numită şi Rosa) Oişiovici ambii din Dorohoi care au fost deportaţi în Transnistria la data de 11 noiembrie 1941 de unde nu s-au mai întors deoarece au decedat în perioada cât au fost deportaţi. Despre domnul Zalman Oişiovici ştiu că a murit de foame şi frig în localitatea Moghilău, iar despre soţia lui Oişiovici Raşela ştim că a murit la scurt timp după decesul soţului ei în localitatea Peciora de lângă Moghilău unde a fost trimisă să moară deoarece din cauza inaniţiei devenise imobilă. Drept care dăm prezenta declaraţie spre a servi la necessitate (Anexa 15).
 
Această vecină a fost până în ultima clipă lângă mama. Am întâlnit-o după ce s-a întors în Dorohoi. Odată am plecat la Dorohoi, nu mai ţiu minte în ce an, şi am reuşit să stau de vorbă cu ea şi mi-a spus. N-am reuşit să înţeleg ce-mi spune ea la început. A folosit o expresie în idiş AH BIN GHEGONGEN IN DI HAZAR (mă duceam la cerşit prin casele oamenilor). Şi eu n-am înţeles ce e asta. Continui ce mi-a relatat ea: „Când prindeam câte un codru de pâine rupeam o bucăţică şi o păstram pentru mama ta şi i-o duceam". Mai târziu când am înţeles ce înseamnă expresia asta m-am cutremurat. Mergea la cerşit prin case şi când primea câte un codru de pâine păstra câte o bucăţică şi o ducea mamei mele. Dar ea totuşi n-a mai rezistat. Am, însă, cărţile poştale rămase de la ea: „Vă rog, vă implor trimiteţi-mi ajutor pentru cât mai am de trăit!" Şi am chitanţele, nu-mi mai aduc aminte în ce împrejurări, dar am chitanţele prin care le-am trimis sume de bani din care n-a ajuns decât o singură dată. Sumele n-au ajuns la ei, la mama, că tata murise în primele luni în lagărul Moghilău de tifos exantematic cum am mai spus.
 
C.G.: Deci dumneavoastră le-aţi trimis bani şi dânşii nu i-au primit ?
 
S.O.: Da, iată dovada, aşa cum s-a hotărât atunci prin Centrala Evreilor din România. Iată sumele şi iată adresa. Prima a fost pe numele lui Sigmund Oişiovici din Moghilău, dar imediat după aia am primit vestea că a murit. Şi restul, toate sunt pe numele Rosa. Uitaţi-vă. Numele meu trimiţător la Moghilău (Anexa 16). N-a primit nimic, a murit de foame, de foame şi de frig.  Acuma să vorbim despre fratele meu. Ştiu un lucru precis că din Bucureşti nu s-au făcut deportări cu excepţia unei singure categorii: cei care au lipsit nemotivat de la taberele de muncă obligatorii. Erau judecaţi de curtea marţială şi condamnaţi la închisoare. Or, pe atunci generalul Cepleanu, care era comandantul taberelor de muncă, a obţinut de la mareşalul Antonescu ca în cazul tuturor celor care au fost condamnaţi pentru absenţă de la munca obligatorie pedeapsa stabilită de curtea marţială, cum s-a întâmplat cu fratele meu, să fie continuată printr-o deportare cu familiile lor.[13] Este ceea ce s-a întâmplat cu evreii care au fost deportaţi din oraşul Bucureşti. S-a întâmplat atunci un fenomen care chiar în cadrul perioadei de antisemitism rasial este fără precedent. Adică: există o axiomă în jurisprudenţă pe care am moştenit-o noi de la romani : non bis in idem, nu poţi să fii judecat şi condamnat de două ori pentru aceeaşi culpă, cum a fost fratele meu de pildă. El a lipsit de la muncă în folos obştesc, muncă obligatorie şi asta în ce context?[14] El era angajat la o firmă particulară şi când i-a venit chemarea pentru munca obligatorie patronul i-a spus: „Dragă, dacă tu te duci la muncă eu nu te pot plăti." El avea acasă o soţie şi o fetiţă de trei ani, pentru care el era singura sursă de venit. Patronul i-a spus însă: „Cât eşti la munca obligatorie şi nu vii la muncă nu pot să te plătesc."  Dar dacă din când în când poţi să vii să prestezi câteva ore de muncă, pentru cât munceşti îţi plătesc. Într-una din zile el a lipsit de la muncă, a venit la patron şi în ziua aia s-a făcut un control. El a fost găsit absent pentru care a fost judecat la curtea marţială, condamnat la trei luni închisoare şi două sute de lei amendă - n-aş fi ţinut minte asta deloc, dar am găsit actul. Nu mai ştiu cum a ajuns actul la mine, dar este şi îl am şi acuma în care spune că e condamnat (Anexa 17). Când a terminat în ultima sau în penultima zi când trebuia să se întoarcă acasă - pedeapsa a ispăşit-o la închisoarea Jilava - a apărut acest decret. Înainte de a fi ajuns acasă, a început să fie aplicat acest decret: deportarea în Transnistria a celor care au absentat de la munca obligatorie. Familiile lor au fost adunate încetul cu încetul, că n-a fost el singurul. Au fost adunaţi de către autorităţi, poliţie, ce era atunci, jandarmerie într-o şcoală pe strada Mămulari. Era în timpul verii şi fiindcă nu se ţineau cursuri au fost adunaţi toţi într-o clasă; oamenii au împins băncile la zid şi s-au culcat pe jos. Asta a durat o săptămână sau două până i-au adunat pe toţi. În deportarea care a urmat fratele meu şi-a pierdut soţia Lea şi fiica Tony de trei ani în lagărul Panaitovka. El a supravieţuit. Când s-a întors acasă în Bucureşti şi-a găsit locuinţa, din care plecase doar cu o boccea, ocupată de un localnic căruia autorităţile i-au repartizat-o tale quale cu tot ce se afla în ea.
 
C.G.: Mă scuzaţi că vă întrerup. Când s-a întors dumnealui din Transnistria?
 
S.O.: În '44. Ştiţi când s-a întors? Când frontul rusesc s-a apropiat şi în lagăr s-a auzit canonada frontului care se apropia. Paznicii lagărului, români, au lăsat vraişte lagărul şi au fugit spre ţară. Iar oamenii din lagăr s-au trezit liberi, fără pază şi atunci fiecare a plecat care cum a putut, pe jos, agăţând o căruţă, băgându-se într-un tren. S-a spus cândva că cineva - nu mai spun cine - a organizat revenirea evreilor din lagăre în România. În realitate reîntoarcerea în ţară s-a petrecut cu totul dezorganizat, paznicii au fugit şi oamenii, care s-au văzut liberi, s-au întors care cum au putut, aşa cum mi-a povestit şi fratele meu că s-a întors. Când a venit la el acasă a deschis uşa. Însă trebuie să fac o paranteză să vă spun condiţiile în care s-a întâmplat plecarea familiei şi a lui. A deschis uşa şi a găsit când a deschis-o toate lucrurile la locul lor aşa cum le-a lăsat el. Numai că în loc să-i iasă înainte soţia şi fetiţa i-a ieşit o figură străină. A întrebat: „Cine eşti?"  Când i-a spus cine este „Păi, familia Oişiovici nu e aici? " „Vorbeşti de jidanii ăia care au fost duşi în Transnistria demult?" Aşa a aflat el fratele meu într-o clipă că nu mai are cămin, că nu mai are familie. Şi acum să vă spun paranteza la care m-am referit. Când s-a hotărât ca pentru cei care au lipsit nemotivat de la munca obligatorie pedeapsa să se transforme în continuare prin deportare în Transnistria de astă dată împreună cu familiile lor, în aplicarea acestei hotărâri familiile lor au început să fie ridicate de acasă şi strânse în localul unei şcoli aflate pe strada Mămulari şi care în acea perioadă se afla nefolosită fiindcă era vacanţă. Pentru aceasta nu s-a făcut nici o amenajare. Cât timp au trebuit să stea acolo oamenii au impins băncile la perete şi se culcau pe podeaua goală. Printre ei şi soţia şi fetiţa fratelui meu. În ce priveşte hrana era adusă de rude de acasă. Nu a fost nimic organizat. Cumnatei mele eu îi aduceam zilnic mâncare cu coşuleţul. După ce au fost adunate toate familiile cumnata m-a anunţat că s-a hotărât deportarea pentru a doua zi. Convoiul cu familiile urma să facă haltă în gara Chitila. Pe Puiu, soţul ei, recte fratele meu, urma să-l întâlnească în Chitila, unde trebuia să fie adus direct cu dubele închisorii. Ne-am luat aşadar rămas bun. Să vă mai relatez un episod care mi-a rămas dureros în suflet. În vederea deportării de a doua zi i-am spus cumnatei mele, Lea: „Ştii unde te duci? Lasă-mi fetiţa mie!" Şi cu chiu cu vai am convins-o. Fiindcă în şcoala asta exista un gard care făcea colţul şi singura pază a acestui loc unde se adunaseră familiile era un soldat care patrula cu puşca la umăr de-alungul gardului pe dinafară. M-am înţeles cu Lea că eu să mă duc la colţ, în spatele clădirii şi când ostaşul cu paza face colţul să-mi dea fetiţa peste gard. Ea a acceptat, dar când a întins fetiţa să mi-o dea peste gard copilul a început să plângă şi să ţipe, iar  ostaşul de patrulă a auzit, s-a întors şi a văzut ce se petrece; a venit la mine în grabă şi a început să-mi care cu patul puştii. Bineînţeles că i-am dat fetiţa înapoi şi în felul ăsta încercara de a o salva de la deportare a eşuat.
 
 
           Nepoata dumnealui, Tony Oişiovici, în vârstă de trei ani moartă în lagărul Panaitovka
 
 
Iar eu eram convins ca deportarea fratelui meu şi a familiei sale a devenit fapt consumat. Peste câteva zile când stăteam acasă pe o bancă văd că se deschide portiţa, apare un zdrenţăros care mă întreabă: „Cine e domnul Silviu?" „Eu sunt." Se apropie de mine şi scoate dintre zdrenţe un bileţel de hârtie scris de mâna fratelui meu. Eu am înlemnit când am recunoscut scrisul. Ce se întâmpla? În clipa în care au trebuit să fie îmbarcaţi în maşini şi trimişi la Chitila fratele meu era bolnav de dizenterie. Se îmbolnăvise în închisoare şi era netransportabil. Or, comandantul închisorii, care primise ordin să-i evacueze pe toţi cei închişi pentru deportare, n-a avut ce să facă cu el şi l-a trimis la prefectura poliţiei din Bucureşti din Calea Victoriei. Şi acolo a fost „adăpostit" în subsolul închisorii unde erau aduşi toţi cei din lumea interlopă, pungaşii,  cei care erau condamnaţi şi care îşi aşteptau rândul. Unul din ei, care a stat în beci împreună cu fratele meu, urma să se elibereze. Fratele meu a făcut ce a făcut şi a reuşit să-mi trimită pe un petec de hârtie şi-mi spune: „Silviu, sunt aici în beciul Poliţiei unde am fost adus fiindcă am fost bolnav." Socrul meu de atunci, Peltz, avea legături de prietenie cu Iagolniţa, şeful Siguranţei. Pentru asta el a fost condamnat ca criminal de război. În realitate ei au fost prieteni din copilărie, prietenie care s-a fructificat prin aceea că acuma, pe vremea aia vreau să spun, au băut crame întregi împreună, Iagolniţa şi cu socrul meu, la o cârciumă care era pe Calea Văcăreşti colţ cu Bulevardul Maria. Îi spunea Petrică Neagu. Şi pur şi simplu socrul meu se lipise de el, că el n-avea bani şi Iagolniţa plătea. Când se efectua câte o razie de comunişti îl găseau pe Iagolniţa la Petrică Neagu, unde de obicei beia împreună cu Peltz. Socrul meu s-a dus imediat la Iagolniţa şi a obţinut  de la el ca fratele meu să fie luat din beci şi trimis şi adăpostit în acelaşi local la etajul cinci unde erau infirmieria închisorii. Tot timpul cât a stat - câteva săptămâni - în închisoare mi-a obţinut un bilet de voie de la Iagolniţa ca eu să-i pot duce mâncare şi medicamente. Şi aşa m-am dus zile la rând. La un moment dat fratele meu mi-a spus: „M-a anunţat că sunt sănătos şi că o să plec cu convoiul de mâine." Puterea lui Iagolniţa nu era atât de mare încât să-l poată scoate, fiindcă lista celor care trebuiau deportaţi era în mâna mareşalului. Şi nimeni nu putea să-l scoată de acolo. Şi tot timpul cât i-am dus mâncare şi medicamente n-am avut tăria să-i spun că soţia şi fetiţa lui au plecat cu primul convoi în Transnistria. Când mă întreba de ce nu vine soţia lui să-l vadă eu îl minţeam şi spuneam că nu-i permis, că cu chiu cu vai mi s-a dat mie aprobarea. Aşa a plecat fratele meu în deportare fără să bănuiască că soţia şi fetiţa lui nu se mai aflau demult acasă cum credea el, ci în Transnistria unde fuseseră deportate cu primul convoi. Când s-a întors din lagăr, ajuns cu chiu cu vai acasă, a deschis uşa cu convingerea că o să-l întâmpine soţia şi fetiţa rămase acasă. Când colo în faţă îi apare o figură străină care îl întreabă răstit: „Cine eşti, ce vrei?" Când a auzit pe cine caută fratele meu străinul i-a răspuns: „A, vorbeşti de jidanii care au fost duşi demult în Transnistria?" Aşa a aflat el că fetiţa lui şi soţia...
 
C.G. : Fuseseră deportate şi ele.
 
S.O.: Au rămas în Transnistria. A rămas fără familie şi fără cămin. A făcut el ce a făcut şi a luat legătura cu una din organizaţiile sioniste care activau atunci aşa-zis în ilegalitate, de fapt cu acordul tacit al autorităţilor române, care în fond urmăreau acelaşi ţel deşi de pe poziţii diametral opuse şi anume: pentru sonişti scopul era să-i aducă pe evrei înapoi în Ţara Sfântă, iar pentru autorităţile de atunci să scape România de jidani. Aşa că aceste transporturi se făceau în mod tacit cu aprobarea autorităţilor. Puiu a reuşit să ia legătura cu această organizaţie sionistă care l-a repartizat pe unul din vapoarele care formau un convoi atunci, cum plecau vapoarele asta care erau numite sicrie plutitoare. Erau vapoare vechi, recondiţionate care se cumpărau pe un preţ de nimic pe care cei care organizau plecările le amenajau sumar. Aşezau scânduri care serveau de pat pentru cei care urmau să fie transportaţi. A fost repartizat pe vasul Mefcure care făcea parte dintr-un convoi de trei vase: Mefcure, Bulbul şi Moreno. Ne-am luat rămas bun de la el şi a plecat. În noaptea în care a plecat din Constanţa vasul Mefcure a fost bombardat în largul Mării Negre şi scufundat cu toţi cei de pe vas. Printre ei şi fratele meu şi aşa şi-a găsit sfârşitul. Am citit mai târziu într-o carte pe care a scris-o un autor pe numele său Finkelstein care a descris tragedia Mefcure. Între altele a relatat un fapt de o cruzime nemaiîntâlnită chiar şi în Holocaust, care numai de cruzimi nu a dus lipsă. Trebuie să vă spun că vasul nu a fost torpilat de submarin fiindcă torpilele erau foarte scumpe. Submarinul a ieşit la suprafaţă şi a bombardat vasul Mefcure, fiindcă bombele costau mai puţin. O parte din cei care s-au scufundat au încercat să se salveze prin înot. În acel moment au fost lansaţi la apă câini special dresaţi să-i atace pe cei care încercau să se salveze prin înot şi care în cele din urmă şi-au găsit moartea. Printre ei presupun că s-a aflat şi fratele meu despre care ştiu, după câte îmi aduc aminte, că era un foarte bun înnotător. Au fost peste 300 de emigranţi din România care şi-au găsit moartea pe vasul Mefcure. Aşa s-a sfârşit fratele meu, după ce soţia şi fetiţa lui care au fost duse cu primul transport au pierit în lagărul Panaitovka. De unde ştiu asta? Acuma am un dosar cu privire la fratele meu. Uitaţi-vă aicea: cerificat prin care el este condamnat la Curtea Marţială... Citiţi ! Vreţi să vă citesc eu ?
 
C.G. : Da.
 
S.O. : România Curtea Marţială a capitalei.  Grefa secţiei a întâia, Certificat. Se certifică de noi  că prin sentinţa acestei instanţe nr. 2081 din 13 iulie 1942 evreul Oişiovici Henri  din Bucureşti, strada Siminoc, nr. 11 a fot condamnat la 3 luni închisoare corecţională şi 200 lei cheltuieli de judecată, pentru faptul de nesupunere la muncă de folos obştesc prevederile, pre. şi ped. de art. 542, 543, 544 C.J.M. comb. cu D.L. Nr. 3984/940 şi Regul. Nr. 2030/941, sentinţă care a rămas definitivă şi executorie. Drept care s-a eliberat prezentul certificat pe baza cererii înreg. La Nr. 398/943 şi a aprobării Domnului Preşedinte. Semnat grefier principal indescifrabil. Asta este fotografia fratelui meu.
 
   
 Fratele său, Henry (Puiu) Oişiovici, mort în urma scufundării vasului Mefcure
 
 
Următorul act: Serviciul Central de Identificare Judiciară (15 ianuarie 1943) Certifcat, Se certifică de noi că dl. Henry Oişiovici, născut în 1911 comuna Dorohoi jud. Dorohoi, fiul lui Zigmund şi Roza, domiciliat în Bucureşti, str. Siminoc 11, nu posedă în serviciul central de identificare judiciară nici o fişă corespunzătoare datelor sale de stare civilă şi că prin urmare nu a suferit în ţară în ultimii zece ani nici o condamnare  penală. Deasemeni nu s-a pronunţat contra sa vreo hotărâre de interdicţie sau incapacitate şi nici declarat falit. Întrucât dsa este în Transnistria nu se poate prezenta la acest servici pentru luarea impresiunilor sale digitale identitatea s-a stabilit numai pe baza actelor sale de stare civilă ce ni s-au prezentat (Anexa 18). Asta-i dovada că a fost în Transnistria. Dar sincer nu-mi aduc aminte cum a ajuns acest act la mine. V-am spus că e un hiatus în mintea mea. Alt act: Serviciul Central de Identificare Judiciară  din 16 ianuarie 1943, ceea ce înseamnă că ei au fost deportaţi mai devreme. Certificat, Certicăm de noi că dna. Oisiovici Lea, născută în 1912, în Dorohoi, jud. Dorohoi, domiciliată în Bucureşti, str. Siminoc 11, nu posedă în serviciul nostru de identificare judiciară nici o fişă corespunzătoare datelor sale de stare civilă şi că prin urmare nu a suferit în ţară în ultimii zece ani nici o condamnare penală. Deasemenea nu s-a pronunţat contra sa vreo hotărâre de interdicţie sau incapacitate şi nici declarat falit. Întrucât Dsa este în Panaitovca - Transnistria, nu se poate prezenta la acest serviciu pentru luarea impresiunilor sale digitale, identitatea s-a stabilit numai în baza actelor sale de stare civilă ce ni s-au prezentat (Anexa 19). Cine le-a prezentat, pentru ce, nu am nici cea mai vagă idee, nu-mi mai amintesc cu nici un chip. V-am spus de pe urma accidentului vascular e o perioadă din care nu-mi aduc aminte, habar n-am cum a ajuns actul ăsta la mine. Dar vedeţi că este un act original, cu timbre. Aşa am aflat eu că ei au fost în lagărul Panaitovka. Dacă nu aveam actul ăsta habar nu aveam că ei din clipa în care m-am despărţit de cumnată-mea în localul şcolii când mi-a spus că pleacă şi când a vrut să-mi dea fetiţa şi n-a reuşit... Eu de atunci n-am mai ştiut nimic despre ei. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Singurul lucru comun pentru toţi este că toţi au morminte necunoscute. Dar fiecare din ei a fost, şi-a pierdut viaţa în împrejurări diferite, în locuri diferite. Comun le este numai faptul că toţi au morminte necunoscute. Asta este epopeea celor cinci martiri din familia mea. Şi acuma pe mine mă frământă gândul că aceste morminte au rămas necunoscute. Mă gândesc că e foarte posibil ca după aceea, până în zilele noastre, câte un ţăran din Transnistria în timp ce îşi lucrează pământul să întâlnească sau să dezgroape nişte oase pe care să le arunce la gunoi. Aş fi fost poate mai liniştit să fi auzit că s-a stabilit un osuar pentru osemintele celor care au fost îngropaţi în morminte necunoscute. Măcar atâta să fi fost. Sunt gânduri care mă obsedează şi nu mă lasă să dorm noaptea.
 
C.G.: Mi-aţi spus că aţi primit nişte bani din partea...
 
S.O.: Nu numai eu, toţi evreii din România care, bineînţeles de vârsta mea, au trecut prin Holocaust. A fost vorba de vreo 500 sau 600 de dolari. Pe mine nu m-a răbdat inima ca pentru acelaşi lucru pentru care ai mei, cinci suflete nevinovate, şi-au găsit sfârşitul în asemenea împrejurări tragice eu să mă bucur de ei. Şi pe de altă parte am fost foarte bucuros că am avut posibilitatea ca să creez această placă memorială, în care să fie totuşi undeva menţionat sfârşitul lor tragic.
 
C.G.: Placa memorială unde se află?
 
S.O.: În cimitirul evreiesc Giurgiului.
 
C.G.: Ce scrie pe placă?
 
S.O.: În memoria martirilor din familia Oişiovici căzuţi al Kiduş Haşem - asta înseamnă pentru credinţa în Dumnezeu, întru slăvirea lui Dumnezeu - ăsta e termenul ebraic pentru toţi cei care au murit pentru credinţa lor în Dumnezeul evreiesc. Deci în memoria martirilor din familia Oişiovici căzuţi al Kiduş Haşem în chinurile deportării în Transnistria: Sigmund tata, 65 de ani lagărul Moghilău; Rosa mama, 57 de ani lagărul Peciora; Henry (Puiu) 33 ani, supravieţuitor din lagărele Transnistriei, mort pe vasul Mefcure, scufundat în drum spre Eretz Israel; Lea 31 de ani şi Tony 3 ani, repet 3 ani, lagărul Panaitovca. Şi dedesupt am scris o rugăciune: Cu morminte necunoscute, fără urmaşi care să se roage pentru ei, Doamne păstrează veşnic în grija ta sufletele lor nevinovate. Amen. Asta-i rugăciunea care e săpată aici şi la inaugurarea ei în 1998 a participat conducerea comunităţii evreilor de atunci. Iar în ce priveşte  prietenii sau cunoscuţii pur şi simplu am ajuns să spun despre mine că trăiesc într-un pustiu populat. Toţi din jurul meu, toate cunoştinţele, rudele au murit. Eu sunt un supravieţuitor la cei '89 de ani ai mei şi încetul cu încetul şi prietenii, nu numai familia, dar şi prietenii mei au murit. Astăzi am rămas singur. Şi e foarte greu, pe lângă faptul pe care eu îl numesc impozitul pe vârstă. Sufăr din cauza multor boli pe care le am. În viaţa de toate zilele abia mă pot mişca şi eu numesc astea toate, cumulul ăsta de suferinţe, de patologii într-o sintagmă „impozitul pe vârstă". Cu starea precară a sănătăţii mele să ajung până la '89 de ani! Eu, făcând haz de necaz, zic că sunt o sfidare a naturii. Aproape că e o obrăznicie din partea mea să mai trăiesc cu asemenea boli şi să ajung la o asemenea vârstă. Făcând haz de necaz. Dar vă spun nu-mi place să vorbesc la persoana a întâia. Mă apasă conştiinţa şi sunt obsedat de ceea ce s-a întâmplat celor cinci martiri din familia mea, încât nu mai e loc pentru mine - despre mine e banal ceea ce vă pot spune. Sunt covârşit de ceea ce s-a întâmplat cu ei. Bunul Dumnezeu să odihnească în pace sufletele lor nevinovate. AMEN.
 
 
[1] Prima şcoală israelito-română apare la mijlocul secolului al XIX-lea în Bucureşti, urmată la scurt timp de cea din Iaşi. Impus, pe de o parte, de priorităţile noii elite sociale evreieşti, pentru care instrucţia şcolară trebuia să se emancipeze de sub tutela religioasă, modelul şcolii israelito-române este influenţat, pe de altă parte, de măsurile restrictive adoptate de autorităţile româneşti privind limitarea accesului elevilor evrei în sistemul public de învăţământ. Astfel, începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea, comunitatea evreiască din Vechiul Regat îşi organizează o reţea şcolară proprie. Pentru susţinerea acestui sistem şcolar s-a recurs la diverse forme de finanţare: suportul financiar comunitar, donaţii făcute de membrii elitei socio-economice evreieşti, ajutorul primit din partea marilor organizaţii evreieşti, în special Alliance Israélite Universelle şi Jewish Colonization Association (JCA). Programa de învăţământ urmărea realizarea unui echilibru între materiile iudaice (limba ebraică, religia mozaică, istoria şi geogragia biblică) şi materiile prevăzute în programa şcolilor de stat (limba română, istoria şi geografia României, matematică şi fizică). La cele două componente se adăuga limba germană. Una din principalele probleme ale şcolii israelito-române a fost cea a recrutării cadrelor didactice, având în vedere că procesul de constituire a unei intelectualităţi evreieşti era abia la început.  Mai ales în învăţământul secundar, unde licenţa universitară era obligatorie, recrutarea institutorilor era problematică. Din această cauză la gimnaziu întâlnim un număr mai mare de profesori neevrei (pentru mai multe amănunte vezi Liviu Rotman, Şcoala israelito-română 1851-1914, Bucureşti, ed. Hasefer, 1999).
 
[2] Termenul de cusher (caşer) desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale. Legile alimentare se referă atât la diversele specii autorizate pentru consum, cât şi la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea sănătăţii lui în momentul tăierii şi la prepararea acestuia. Având în vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate şi carne la aceeaşi masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantităţi din alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase separate pentru carne şi lapte. O persoană care a consumat carne trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a consuma lapte sau produse lactate {Geoffrey Wigoder (coord.), Enciclopedia Iudaismului, Bucureşti, ed.Hasefer, 2006, pp. 39-40}.
 
[3] Dobândirea statutului de adult responsabil din punct de vedere religios, în cazul băieţilor care au împlinit 13 ani şi care devin astfel apţi să facă parte din cvorumul de rugăciune (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 89).
 
[4] Ceremonie care are loc în prima după-amiază de Roş Haşana (Anul Nou). Oameni merg la malul unui curs de apă şi aruncă în acesta firimituri scoase din buzunarele hainelor pentru a se elibera de păcatele care s-au adunat în timpul anului. (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 675).
 
[5] Adolf Hitler este numit în funcţia de cancelar al Germaniei pe data de 30 ianuarie 1933.
 
[6] Atacurile asupra evreilor din Dorohoi s-au petrecut pe fundalul confruntării româno-sovietice din vara anului 1940.  În timpul retragerii, militarii Regimentului 29 infanterie au avut un schimb de focuri cu militarii sovietici, în urma căruia căpitanul român Ioan Boroş şi soldatul evreu Iancu Solomon şi-au pierdut viaţa.  La funeraliilor soldatului evreu din 1 iulie 1940 a participat o gardă de onoare alcătuită din zece soldaţi evrei, printre care şi sergentul Bercovici. În momentul în care sicriul era coborât în mormânt, s-au auzit focuri de armă. La poarta cimitirului soldaţii evrei au fost dezarmaţi şi împuşcaţi, iar trupul sergentului Bercovici a fost întins lângă o mitralieră. După aceea agresiunile au continuat şi în alte zone ale oraşului, numeroşi civili evrei fiind ucişi (vezi în acest sens Radu Ioanid, Holocaustul în România, Bucureşti, ed. Hasefer, 2006, pp. 68-70; Comisia Internţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi, ed. Polirom, 2005, pp. 82-84).
 
[7] După declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice într-o serie de localităţi din Moldova şi Bucovina a fost introdusă obligativitatea purtării stelei galbene de către evrei (vezi în acest sens anunţul Poliţiei oraşului Bacău, afişat în locuri publice, privind obligativitatea pentru evrei de a purta un semn distinctiv din 4 iulie 1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, Iaşi, ed. Polirom, 2005, doc. 68, p. 200). Potrivit Ordinului nr. 3303 din 8 august 1941 al Marelui Cartier General, preşidenţia Consiliului de Miniştri a aprobat ca evreii din Moldova, Bucovina, Basarabia şi la Est de Nistru, să fie obligaţi a purta o stea cu şase colţuri din stofă de culoare galbenă aplicată pe fond negru. Semnul urma să fie cusut pe partea stângă a pieptului (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc. 82, pp. 225-226). În vara şi toamna anului 1941 toată populaţia evreiască a României, inclusiv locuitorii evrei ai capitalei, urmau să cadă sub incidenţa acestei măsuri discriminatorii. Pe baza hotărârii Consiliului de Miniştrii din 5 august (vezi Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştrii, Bucureşti, ed. Hasefer, 1996, doc. 102, pp. 276-277), Ministerul de Interne a dat un ordin circular prin care s-a comunicat tuturor judeţelor ţării că evreii trebuie să poarte semnul distinctiv. Împotriva acestor ordine Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, a protestat în repetate rânduri (vezi în acest sens Memoriul adresat de Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România ministrului Economiei Naţionale din 8 august 1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc. 80, pp. 219-220; Memoriul lui W. Filderman adresat lui Ion Antonescu privind abrogarea semnului distinctiv din 5 septembrie 1941, în idem, doc. 92, pp. 239-241). La 8 septembrie W. Filderman a obţinut o audienţă la Ion Antonescu, audienţă în urma căreia mareşalul a dispus suprimarea semnului în toată ţara. Dar în localităţile din Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transnistria, semnul a fost purtat în continuare.
 
[8] Potrivit Decretului-lege relativ la statutul militar al evreilor din 4 decembrie 1940, aceştia erau excluşi din serviciul militar, fiind obligaţi a plăti taxe militare şi de presta munci în interes obştesc (Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască, Bucureşti, ed. Hasefer, 1993, doc. 25, pp. 95-97). Pe lângă plata taxelor militare evreii au fost supuşi la numeroase contribuţii în bani şi natură: Împrumutul Reîntregirii (impus evreilor în proporţie de patru ori mai mare decât celorlalţi locuitori), echipamente sanitare, efecte de îmbrăcăminte (încălţăminte, lenjerie, cămăşi, ciorapi, batiste, prosoape, căciuli, pături, saltele, cearşafuri, etc.), Palatul Invalizilor (contribuţie impusă prin Centrala Evreilor din România, pentru construirea unui institut de sprijin al invalizilor de război de 100 000 000 de lei), contribuţia excepţională de patru miliarde lei (pentru mai multe detalii în acest sens vezi Matatias Carp, Cartea Neagră, Bucureşti, ed. Diogene, 1996, 27-30).
 
[9] În urma reformei administrative iniţiate de regele Carol al II-lea în 1938 a fost creată o nouă structură administrativă în nord-estul României, Bucovina, la care s-a adăugat judeţul Dorohoi. Acesta dintotdeauna  făcuse parte din Vechiul Regat. După anexarea nordului Bucovinei de către URSS în vara anului 1940, teritoriul rămas României, numit Bucovina de Sud, cuprindea judeţele Câmpulung şi Suceava şi partea de sud a Rădăuţiului. Cele două judeţe nordice, Storojineţ şi Cernăuţi, şi partea de nord a Rădăuţiului au fost anexate Uniunii Sovietice. Dorohoiul a rămas în România, redevenind parte a Vechiului Regat. După redobândirea Bucovinei de Nord în 1941, judeţul Dorohoi a revenit la Bucovina, fiind subordonat Guvernământului de la Cernăuţi. În acest fel soarta populaţiei evreieşti din Dorohoi a fost legată de cea a evreilor din Bucovina şi Basarabia.
 
[10] Isac Peltz (1899-1980) scriitor şi jurnalist român de naţionalitate evreiască. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, a scris numeroase romane şi nuvele dintre care cele mai cunoscute sunt: Calea Văcăreşti, Foc în hanul cu tei, Moartea tinereţilor.
 
[11] Moghilev.
 
[12] Ultima scrisoare a mamei este din 14 septembrie 1942: Scumpii şi dragii mei copii. Nu ştiu ce să mai gândesc că n-am primit nimic de la voi. De la telegrama voastră din 20/4 curent. Doar acum câteva zile am aflat de voi (deşi tare puţin) prin soţul profesoarei Tuţei care stă la Sofica care probabil (când nu pot să ştiu) vă va preda (...) am fost tare restricţionată (vă va spune chiar el), aşa că n-am putut afla aproape nimic. Deci vă rog din suflet să-mi răspundeţi pe orice cale aveţi posibilitate deoarece nu ştiu (dacă, când şi cum veţi primi presenta) ce faceţi, cum este situaţia voastră acum, de aveţi aceeşi adresă [nu se înţelege, n.m. C.G.]. Acum trebuie să vă amintesc că la 15/6 am primit prin cineva 5 pastile ajutor dătătoare de vieţi pentru mine împreună cu câteva cuvinte de la Sylvi şi am înţeles că el mi-a trimis însă inginerul mi-a spus că a fost de la voi; atunci aş vrea să ştiu poate aţi trimis voi şi n-am primit ? La 6 curent v-am scris o carte poştală recomandată cu felicitări de ziua ta şi nu ştiu de aţi primit-o, mult mă doare că nu pot trimite pachet ca altă daăa, barem să se realizeze totul ceea ce ne rugăm, mă rog la Dumnezeu să aveţi zile fericite şi eu să vă mai pot vedea până atunci mângâiaţi-mă barem cu scrisul vostru drag; întrebaţi voi vă rog mult pe Sylvi dacă fratele meu se îndură să mă ajute cu ceva cum i-a promis [nu se înţelege, n.m. C.G.] prin scris lui Sylvi către noi aci că mă doare mult că ajutorul este numai de la Sylvi. Scrieţi şi voi lui Charles (dacă se poate) căci graţie ajutorului trăiesc. De altfel am primit zilele astea (din Bucureşti cred) prin Centrală ceva ajutor care a sosit tocmai la timp nu ca data trecută când am fost lipsită vreo 10-12 zile şi nu mai ştiam ce să gândesc. Vă implor scrieţi-mi pe orice cale şi cât de des posibil. Vă repet cele mai sincere felicitări de ziua Tuţei, scumpiii şi iubiţii mei copii şi de anul nou să aveţi toate bune împreună cu toţi ai voştrii dragi. Nu ştiu de vă va parveni presenta. Acum pe o carte poştală nu pot decât 6 rânduri să scriu. De la Dorohoi n-am nimic scris decât ştiu c-au avut norocul să stea acasă şi să trăiască destul de bine nu ca aici unde e grozavă scumpete şi este nevoie de mult ajutor s-ajungă pentru strictul necesar. Dar slavă Domnului mă mulţumesc, deşi mă simt tare slabă, dar uite c-am zile şi sper s-am fericire să vă mai văd. Vă rog ce ştiţi de la Tina ? Vă sărut de mi de ori Mama. Vă sărut cu mult drag şi dor. Mama (Anexa 14)
 
[13] Potrivit instrucţiunilor generale pentru reglementarea muncii prestate de evrei, comunicate de Marele Stat-Major cu nr. 555000 din 27 iunie 1942, paragraful D8 cei care nu execută conştiincios serviciul la muncă sau se sustrag de la lucru prin înşelăciune, cumpărare, intervenţie, neprezentare la chemările făcute pentru munca obligatorie, părăsire fără voie a lucrului vor fi sancţionaţi cu trimiterea în Transnistria la muncă grea sau în ghetouri împreună cu familiile lor (tatăl, mama, soţia şi copiii). Vezi în acest sens Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restrişti, vol. III, parta a II-a, Bucureşti, ed. Hasefer, 1997, doc. 585, pp. 316-323.
 
[14] Pentru stabilirea distincţiei între munca în folos obştesc prestată de tineretul român în scop educativ şi patriotic şi munca la care erau supuşi evreii, legea din 20 iulie 1942 a introdus pentru evrei sintagma munca obligatorie..: Înţeleg şi mă voi conforma, dar cele pe care voi încerca să vi le redau sunt impresiile rămase de pe la începutul vieţii în memoria alterată a unui octogenar aflat la celălalt capăt al vieţii. Sper să-mi acceptaţi cu bunăvoinţă eventualele confuzii şi incertitudini. Dar un lucru este cert, mă voi opri numai asupra faptelor pe care le-am trăit eu şi cei despre care vă voi relata.

NOTĂ! Acest site foloseste cookie-uri și tehnologii similare.

Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe

Am înţeles

Conditii de utilizare

Va rugam sa cititi cu atentie informatiile care urmeaza:

Acest website foloseste atat cookie-uri proprii, cat si de la terti, pentru a furniza vizitatorilor o experienta mult mai buna de navigare si servicii adaptate nevoilor si interesului fiecaruia.

In conformitate cu Directiva "e-Intimitate" a UE, in vigoare de la 26 mai 2012 si cu prevederile Legii nr. 506 din 17 noiembrie 2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice, tuturor vizitatorilor website-ului li se cere consimtamantul inaintea transmiterii de cookies in computerele acestora.

 

Ce este un "cookie"?

Un "Internet Cookie" (termen cunoscut si ca "browser cookie", "HTTP cookie" sau pur si simplu "cookie") este un fisier de mici dimensiuni, format din litere si cifre, care va fi stocat pe computerul, terminalul mobil sau alte echipamente ale unui utilizator de pe care se acceseaza Internetul. Cookie-ul este instalat prin solicitarea emisa de catre un web-server unui browser (ex: Internet Explorer, Chrome) si este complet "pasiv" (nu contine programe software, virusi sau spyware si nu poate accesa informatiile de pe hard driveul utilizatorului).

 

Scopul si utilizarea modulelor cookie

Site-ul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” instaleaza module cookie doar pentru a permite imbunatatirea functiilor oferite, astfel incat experienta ocazionata de vizitarea site-ului sa devina mai placuta. Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” nu utilizeaza module cookie pentru a culege, a prelucra, a difuza sau a inregistra date cu caracter personal.

"Cookie"-urile joaca un rol important in facilitarea accesului si livrarii multiplelor servicii de care utilizatorul se bucura pe Internet, cum ar fi:

• Personalizarea anumitor setari precum:

- limba in care este vizualizat un site;

- moneda in care se exprima anumite preturi sau tarife;

- pastrarea optiunilor pentru diverse produse (masuri, alte detalii etc.) in cosul de cumparaturi (si memorarea acestor optiuni) - generandu-se astfel flexibilitatea "cosului de cumparaturi";

- accesarea preferintelor vechi prin accesarea butonului "Inainte" si "Inapoi".

• Cookie-urile ofera detinatorilor de site-uri feedback asupra modului cum sunt utilizate site-urile lor de catre utilizatori, astfel incat sa le poata face si mai eficiente si mai accesibile pentru utilizatori;

• Permit aplicatiilor multimedia sau de alt tip de pe alte site-uri sa fie incluse intr-un anumit site pentru a crea o experienta de navigare mai valoroasa, mai utila si mai placuta;

• Imbunatatesc eficienta publicitatii online.

Care sunt avantajele cookie-urilor? Un cookie contine informatii care fac legatura intre un web-browser (utilizator) si un web-server anume (website-ul). Daca un browser acceseaza acel web-server din nou, acesta poate citi informatia deja stocata si reactiona in consecinta. Cookie-urile asigura utilizatorilor o experienta placuta de navigare si sustin eforturile multor website-uri pentru a oferi servicii confortabile utilizatorilor: ex - preferintele in materie de confidentialitate online, optiunile privind limba site-ului, cosuri de cumparaturi sau publicitate relevanta.

 

Care este durata de viata a unui cookie?

Cookie-urile sunt administrate de webservere. Durata de viata a unui cookie poate varia semnificativ, depinzand de scopul pentru care este plasat. Unele cookie-uri sunt folosite exclusiv pentru o singura sesiune (session cookies) si nu mai sunt retinute, odata ce utilizatorul a parasit website-ul, in timp ce alte cookie-uri sunt retinute si refolosite de fiecare data cand utilizatorul revine pe acel website ('cookie-uri persistente'). Cu toate acestea, cookie-urile pot fi sterse de un utilizator in orice moment prin intermediul setarilor browserului.

 

Ce sunt cookie-urile plasate de terti?

Anumite sectiuni de continut de pe unele site-uri pot fi furnizate prin intermediul unor terte parti / furnizori (ex.: news-box, un video sau o reclama). Aceste terte parti pot plasa cookie-uri prin intermediul altui website si ele se numesc "third party cookies" pentru ca nu sunt plasate de proprietarul website-ului respectiv. Furnizorii terti trebuie sa respecte de asemenea legea in vigoare si politicile de confidentialitate ale detinatorului site-ului.

Aceste cookie-uri pot proveni de la urmatorii terti: facebook.com, twitter.com, etc.

 

Cum sunt folosite cookie-urile de catre website

O vizita pe website poate plasa cookie-uri in scopuri de:

• crestere a performantei website-ului;

• analiza a vizitatorilor;

• geotargetting;

• inregistrare a utilizatorilor.

 

Alte cookie-uri ale tertelor parti

Pe unele pagini, tertii pot seta propriile cookie-uri anonime, in scopul de a urmari succesul unei aplicatii sau pentru a particulariza o aplicatie. Datorita modului de utilizare, website-ul nu poate accesa aceste cookie-uri, la fel cum tertele parti nu pot accesa cookie-urile detinute de respectivul website. De exemplu, cand utilizatorul distribuie un articol folosind butonul pentru retelele sociale aflat pe un website, acea retea sociala va inregistra activitatea utiliatorului, nu website-ul pe care se afla butonul.

 

Ce tip de informatii sunt stocate si accesate prin intermediul cookie-urilor?

Cookie-urile pastreaza informatii intr-un fisier text de mici dimensiuni, care permit unui website sa recunoasca un browser. Web-serverul va recunoaste browserul, pana cand cookie-ul expira sau este sters. Cookie-ul stocheaza informatii importante, care imbunatatesc experienta de navigare pe Internet, de exemplu:

• setarile limbii in care se doreste accesarea unui site;

• pastrarea unui utilizator logat in contul de webmail;

• securitatea online banking;

• pastrarea produselor in cosul de cumparaturi.

 

De ce sunt cookie-urile importante pentru Internet?

Cookie-urile reprezinta punctul central al functionarii eficiente a Internetului, ajutand la generarea unei experiente de navigare prietenoase si adaptata preferintelor si intereselor fiecarui utilizator.Refuzarea sau dezactivarea cookie-urilor poate face unele website-uri imposibil de folosit. Refuzarea sau dezactivarea cookie-urilor nu inseamna ca utilizatorul nu va mai primi publicitate online - ci doar ca aceasta nu va mai putea tine cont de preferintele si interesele utilizatorului, evidentiate prin comportamentul de navigare.

Exemple de intrebuintari importante ale cookie-urilor (care nu necesita autentificarea unui utilizator prin intermediul unui cont):

• continut si servicii adaptate preferintelor utilizatorului - categorii de stiri, vreme, sport, harti, servicii publice si guvernamentale, website-uri distractive si servicii de turism;

• oferte adaptate pe interesele utilizatorilor - retinerea parolelor, preferintelor de limba (ex.: afisarea rezultatelor cautarilor in limba romana)

• retinerea filtrelor de protectie a copiilor privind continutul pe Internet (optiuni family mode, functii de safe search);

• masurarea, optimizarea si caracteristicile de analytics - cum ar fi: confirmarea unui anumit nivel de trafic pe un website, ce tip de continut este vizualizat si modul cum un utilizator ajunge pe un website (ex. prin motoare de cautare, direct, din alte website-uri etc.). Detinatorii website-urilor deruleaza aceste analize pentru a perfectiona website-urile, in beneficiul utilizatorilor.

 

Securitate si probleme legate de confidentialitate

Cookie-urile NU sunt virusi! Ele folosesc formate tip plain text. Nu sunt alcatuite din bucati de cod, asa ca nu pot fi executate, nici nu pot rula in mod automat. In consecinta, nu se pot duplica sau replica pe alte retele pentru a rula sau a se replica din nou. Deoarece nu pot indeplini aceste functii, nu pot fi considerate virusi. Cookie-urile pot fi, totusi, folosite pentru scopuri negative. Deoarece stocheaza informatii despre preferintele si istoricul de navigare al utilizatorilor, atat pe un anume website cat si pe alte website-uri, cookie-urile pot fi folosite ca o forma de Spyware. Multe produse anti-spyware sunt constiente de acest fapt si, in mod constant, marcheaza cookie-urile pentru a fi sterse, in cadrul procedurilor de stergere/scanare anti-virus/anti-spyware. In general, browserele au integrate reglaje de confidentialitate, care furnizeaza diferite nivele de acceptare a cookie-urilor, perioada de valabilitate si stergere automata dupa ce utilizatorul a vizitat un anumit site.

 

Alte aspecte de securitate legate de cookie-uri

Deoarece protectia identitatii este foarte valoroasa si reprezinta dreptul fiecarui utilizator de Internet, este indicat sa se stie ce eventuale probleme pot crea cookie-urile.

Pentru ca prin intermediul lor se transmit in mod constant, in ambele sensuri, informatii intre browser si website, daca un atacator sau persoana neautorizata intervine in parcursul de transmitere a datelor, informatiile continute de cookie pot fi interceptate. Desi foarte rar, acest lucru se poate intampla daca browserul se conecteaza la server folosind o retea necriptata (ex.: o retea WiFi nesecurizata).

Alte atacuri bazate pe cookie implica reglaje gresite ale cookie-urilor pe webservere. Daca un website nu solicita browserului sa foloseasca doar canale criptate, atacatorii pot folosi aceasta vulnerabilitate pentru a pacali browserele in a trimite informatii prin intermediul canalelor nesecurizate. Atacatorii utilizeaza apoi informatiile cu scopul de a accesa neautorizat anumite site-uri.

Este foarte important ca utilizatorii sa fie atenti in alegerea metodei celei mai potrivite de protectie a informatiilor personale.

 

Sfaturi pentru o navigare sigura si responsabila, bazata pe cookies

Datorita flexibilitatii lor si a faptului ca majoritatea dintre cele mai vizitate website-uri, inclusiv cele mai mari, folosesc cookie-uri, acestea sunt aproape inevitabile. Dezactivarea cookie-urilor nu va permite accesul utilizatorului pe site-urile cele mai raspandite si utilizate, printre care: Facebook, Twitter, YouTube, Gmail, Yahoo si altele.

Iata cateva sfaturi care va pot asigura ca navigati fara grija, insa cu ajutorul cookie-urilor:

• particularizati-va reglajele browserului, in ceea ce priveste cookie-urile, pentru a reflecta un nivel confortabil pentru dumneavoastra al securitatii utilizarii cookie-urilor;

• daca nu va deranjeaza cookie-urile si sunteti singura persoana care utilizeaza computerul, puteti regla termene lungi de expirare pentru stocarea istoricului de navigare si al datelor personale de acces;

• daca impartiti accesul la calculator, puteti lua in considerare reglarea browserului pentru a sterge datele individuale de navigare de fiecare data cand inchideti browserul. Aceasta este o varianta de a accesa website-urile care plaseaza cookie-uri si de a sterge orice informatie de vizitare, la inchiderea sesiunii de navigare;

• instalati-va si actualizati-va constant aplicatii antispyware. Multe dintre aplicatiile de detectare si prevenire a spyware-ului includ detectarea atacurilor pe site-uri. Astfel, impiedica browserul de a accesa website-uri care ar putea sa exploateze vulnerabilitatile browserului sau sa descarce software periculos;

• asigurati-va ca aveti browserul mereu actualizat. Multe dintre atacurile bazate pe cookies se realizeaza exploatand punctele slabe ale versiunilor vechi ale browserelor.

Cookie-urile sunt pretutindeni si nu pot fi evitate, daca doriti sa va bucurati de acces pe cele mai bune si cele mai mari site-uri de pe Internet - locale sau internationale. Cu o intelegere clara a modului lor de operare si a beneficiilor pe care le aduc, puteti lua masurile necesare de securitate, astel incat sa puteti naviga cu incredere pe Internet.

Cum procedati daca nu doriti sa fie instalate module cookie pe computerul dumneavoastra?

Exista persoane pentru care stocarea unor informatii extrase din computerul sau dispozitivul lor mobil are un caracter relativ invaziv, mai ales atunci cand informatiile in cauza sunt stocate si utilizate de catre terti care le sunt necunoscuti. Daca preferati, aveti posibilitatea de a bloca toate modulele cookie sau doar pe unele dintre acestea ori chiar de a elimina module cookie care au fost instalate pe terminalul dumneavoastra. Fiti insa constient de faptul ca riscati sa nu puteti utiliza anumite functii. Pentru a activa acest blocaj, trebuie sa modificati parametrii de confidentialitate ai browserului. Unii operatori terti au elaborat instrumente ale caror module permit sa se dezactiveze culegerea si utilizarea datelor. Dezactivarea si refuzul de a primi cookie-uri pot face anumite site-uri impracticabile sau dificil de vizitat si folosit. De asemenea, refuzul de a accepta cookie-uri nu inseamna ca utilizatorul nu va mai primi / vedea publicitate online. Este posibila reglarea din browser pentru ca aceste cookie-uri sa nu mai fie acceptate, sau se poate regla browserul sa accepte cookie-uri de la un anumit website. Dar, de exemplu, daca un utilizator nu este inregistat folosind cookie-urile, nu va putea lasa comentarii. Toate browserele moderne ofera posibilitatea de a schimba reglajele cookie-urilor.

Aceste reglaje se gasesc, de regula, in meniurile (butoanele) "Optiuni", "Reglaje" sau "Preferinte" ale browserului.

 

Termeni si conditii de utilizare a siteului www.inshr-ew.ro

 

Acceptarea conditiilor

www.inshr-ew.ro este site-ul oficial al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” (denumit in continuare "INSHR-EW") pentru asigurarea unei mai mari transparente si o mai buna intelegere a activitatilor INSHR-EW.

Utilizarea site-ului www.inshr-ew.ro (denumit in continuare « site ») presupune acceptarea in totalitate a termenilor si conditiilor expuse mai jos.

Termenii si conditiile pot fi modificate in orice moment de catre administratorul site-ului, denumit in continuare « Administrator », fara notificarea prealabila a persoanelor care il utilizeaza, denumite in continuare « Utilizatori ».

Utilizatorii vor avea acces permanent la termenii si conditiile pentru utilizarea serviciilor pentru a le putea consulta in orice moment.

Accesand si navigand pe acest site, Utilizatorii accepta implicit, termenii de utilizare descrisi in continuare. In cazul in care nu sunt de acord cu termenii si conditiile impuse, Utilizatorii trebuie sa inceteze accesarea acestui serviciu.

 

Descrierea serviciilor

Prin intermediul sectiunilor sale, site-ul www.inshr-ew.ro ofera Utilizatorilor informatii cu privire la activitatea Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel”: activitati de cercetare privind Holocaustul din Romania, programe cultural-educative si de conservare a memoriei Holocaustului.

Ce este un serviciu electronic ?

In cadrul siteului www.inshr-ew.ro, un serviciu electronic reprezinta o resursa oferita prin Internet cu scopul de a imbunatati procesul de comunicare dintre cetateni si INSHR-EW.

Exista doua tipuri de servicii electronice oferite de www.inshr-ew.ro:

•         servicii de informare, care asigura cetatenilor, presei sau altor factori interesati acces usor si eficient la informatii, facilitand consultarea documentelor emise de catre Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” ;

•         servicii de comunicare interactiva („Contact”) care permit un mai bun contact cu cetatenii, cu societatea civila si cu alti factori interesati, folosind mecanisme de tip feedback, cu scopul de a imbunatati serviciile si activitatile Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel”.

 

Neangajarea raspunderii

INSHR-EW intretine acest site pentru a inlesni accesul public la informatii privind activitatile sale. Administratorul depune eforturi pentru ca aceste informatii sa fie corecte si oferite la timp. La semnalarea eventualelor erori, Administratorul va incerca in cel mai scurt timp, corectarea acestora.

Informatia oferita:

•         este exclusiv de natura generala;

•         nu este in mod obligatoriu atotcuprinzatoare, completa, corecta sau actualizata;

•         poate contine legaturi web spre alte site-uri aspura continutului carora INSHR-EW nu detine nici un control si pentru care nu isi asuma nici o responsabilitate.

Un document disponibil pe site nu reproduce in mod obligatoriu textul unui document oficial.

Numai documentele si actele normative publicate pe hartie de catre organele abilitate sunt considerate autentice.

Administratorul nu isi asuma nici o raspundere in cazul in care anumite informatii sunt furnizate cu intarziere, sunt pierdute, sterse sau nu pot fi stocate pe serverele noastre din orice motive.

De asemenea, nu isi asuma nici o raspundere pentru consecintele care pot aparea datorita intarzierii, pierderii sau inexactitatii informatiilor publicate sau existente pe site.

Utilizatorii vor folosi informatiile furnizate in cadrul site-ului pe propria raspundere, iar in cazul unei daune generate de utilizarea serviciilor sau informatiilor furnizate, Utilizatorii accepta ca Administratorul va fi absolvit de orice raspundere.

Notiunea de neangajare a raspunderii nu se rasfrange si asupra obligatiei INSHR-EW de a respecta legislatia in vigoare si nu poate exclude obligatiile INSHR-EW impuse de lege.

 

Reguli generale

Administratorul siteului declara urmatoarele:

•         va depune toate eforturile rezonabile pentru realizarea scopului siteului;

•         va depune toate eforturile (din punct de vedere tehnic sau de alta natura) pentru functionarea in bune conditii a siteului; cu toate acestea, pot exista intreruperi in functionare, sau imposibilitati de accesare de catre Utilizatori, pe o perioada nedeterminata de timp, din orice motive;

•         pe masura aparitiei unor situatii noi de orice natura ce impun acest lucru, Administratorul poate modifica conditiile si termenii de utilizare.

Este posibil ca site-ul web sau informatiile afisate sa contina link-uri catre alte site-uri sau/si formulare sau servicii gestionate de terte persoane.

Prezenta Politica de Confidentialitate nu include practicile si politicile acestor terte persoane relationate cu serviciile sau site-urile respective. INSHR-EW nu controleaza site-urile respective si/sau formularele tertelor persoane. Utilizatorul va trebui sa consulte si sa verifice politica de confidentialitate a acelor site-uri/servicii, inainte de a le accesa sau utiliza.

In general, datele solicitate prin intermediul formularelor disponibile pe site sunt obligatorii si necesare pentru ca utilizatorul sa poata accesa si/sau utiliza serviciile la care se refera formularul in cauza ca de exemplu,  pentru solutionarea  cererilor, petitiilor, sugestiilor si a reclamatiilor, inclusiv prin intermediul unor terte persoane juridice.  Formularul poate indica, dupa caz, doar unele date ca fiind optionale.

In cazul in care nu sunt furnizate toate datele considerate ca obligatorii si necesare, INSHR-EW va putea, in anumite cazuri, sa suspende accesul la utilizarea serviciului in cauza sau sa nu dea curs solicitarii neconforme realizate de catre Utilizator.

Contact

  • Adresa: Bucureşti, Bulevardul Dacia, nr. 89, sector 2, cod postal 020052
  • Telefon/Fax: +40-21-318 09 39
  • E-mail: office@inshr-ew.ro