Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”

Interviu Solomon Rauth

Data şi locul interviului: 22 aprilie 2008, Galați
 
Interviu realizat de: Cosmina Guşu
 
„Aceşti păduchi care locuiau în hainele ei ieşeau de acolo şi plecau să se împrăştie mai departe…”
 

 

Solomon Rauth s-a născut pe data de 21 februarie 1929 în Suceava. În octombrie 1941 este deportată în Transnistria împreună cu părinţii. După trecerea Nistrului la Atachi-Moghilev sunt deportaţi în comuna Lucineţ. Câini care se ţineau după stăpânii urcaţi în vagoane, convoaiele imense de deportaţi evrei mânaţi în profunzimea Transnistriei, criza de rinichi a tatălului, păduchii care părăseau corpul când acesta începea să se răcească, constituie  tot atâtea imagini memorabile.
 
Cosmina Guşu: Puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră?
 
Solomon Rauth: Mă cheamă Rauth Solomon, născută Fuhrer cu h, Fuhrer. Data naşterii 21 februarie 1929, Suceava. Ce alte date biografice vă mai interesează?
 
C.G.: Suceava a fost oraşul copilăriei dumneavoastră?
 
S.R.: Suceava a fost oraşul copilăriei mele şi din Suceava am fost deportaţi în octombrie ’41 cu tot lotul de deportări din Bucovina de Sud. Copilăria mea a fost o copilărie foarte îmbelşugată. Tatăl meu, originar din Suceava, a plecat prin 1896 din oraş, dintr-o familie cu foarte mulţi copii în cautare de lucru. Şi a colindat în modul ăsta trei continente, tot în căutare de lucru, tot căutând mai bine şi s-a întors în 1927, deci după 31 de ani şi i-a murit prima soţie de o rupere de vase la cap, la coafor a murit. Şi a rămas să o înmormânteze. El a venit să-şi vadă locurile natale – când a plecat era Austria. Când a venit în turism, om înstărit, Americanul, cu această soţie cu care a trăit şi a colindat o viaţă lumea întreagă, femeia a murit. Pe alt plan mama mea mai tânără cu 20 de ani decât taică-meu şi-a aşteptat logodnicul, care a fost în armata austriacă în timpul războiului şi care s-a întors cu TBC şi care a murit. S-a căsătorit cu el împotriva voinţei familiei şi omul a murit după câteva luni. Coincidenţa a făcut ca mormintele să fie alături în cimitir şi îngrijindu-şi mormintele s-au cunoscut, iar eu sunt un produs al acestei cunoştinţe din cimitir. Deci tatăl meu, când m-am născut eu, avea cincizeci şi vreo trei de ani.
 
C.G.: Cum îl chema pe tatăl dumneavoastră?
 
S.R.: Max Fuhrer, iar pe mama o chema Sidonia.
 
       
 
C.G.: Pe bunici i-aţi cunoscut?
 
S.R.: Nu, pe nici unul din bunici n-am cunoscut. Îţi dai seama tatăl meu la cincizeci şi de ani nu mai avea părinţi, iar la mama mea, bunica mea, care a fost moaşă, a trăit până după ce m-am născut eu, care m-am născut foarte greu şi am chinuit-o cu naşterea asta a mea şi a murit la şaizeci şi ceva de ani de un atac de cord. Aşa că eu practic n-am avut parte de bunici de nici un fel. Taică-meu era liber cugetător şi mama mea era strănepoată de rabin de la Lvov.
 
C.G.: Asta spune multe.
 
S.R.: Da. Bunica mea s-a iubit cu un meseriaş evreu ceasornicar. Dar ea era pregătită pentru o căsătorie cu un fiu de rabin. Şi atuncea a fugit cu ceasornicarul, s-a căsătorit cu el. Tot ce spun eu se petrece în Imperiul Austro-Ungar, începând din Polonia de la Lemberg (Lvov) care acuma e Ucraina. Şi a ajuns la Viena. S-au căsătorit. Bunica mea a făcut cursul de moaşă, moaşă cu diplomă, cu studii corecte şi fetele au învăţat. Pe urmă s-au stabilit la Steiermark şi în timpul Primului Război Mondial au stat în Steiermark, e aproape de Viena. Şi după război au venit în România la Suceava, unde bunica a devenit moaşă oficială şi fetele şi-au urmat soarta lor. Dar din punct de vedere religios bunica bunicii, care s-a iubit cu un husar, dar care a respectat indicaţiile familiei, a fost singura care a ştiut secretul nepoatei ei şi atunci când aceea a fugit cu ceasornicaul – s-a stat shiva[1] după ea – i-a dat baticul de rabineasă din dantelă care are o încrustaţie de pietre scumpe pe frunte. Şi i-a dat bunicii mele acest batic. Iar când bunica a murit, i l-a lăsat mamei mele, care era fiica ei cea mai mică.
 
Tatăl meu în anii ‘27-‘28, când s-a hotărât să nu mai plece înapoi, el era cetăţean britanic, obţinuse cetăţenia britanică cine ştie când, s-a hotărât să devină cetăţean român şi a fost încetăţenit prin naturalizare. Am şi acum Monitorul Oficial în care este citată încetăţenirea lui ca cetăţean român. Pe vremea aia guvernul era ţărănist, cu Maniu. Şi figura în anii ăia ca cel mai bogat om cu bani lichizi din Suceava. A cumpărat el nişte proprietăţi, dar majoritatea banilor erau prin bănci şi ‘29-‘30 băncile au dat faliment şi omul a rămas numai cu nişte clădiri pe care le-a valorificat, făcând un hotel şi un restaurant, ceea ce acuma s-ar considera o pensiune, că era cu 12 camere, iar bucătăria… mama mea, care era foarte evlavioasă, conducea o bucătărie cusher. [2] Şi cine vroia să mănânce… mâncau şi alte naţionalităţi, dar ăsta era meniul, pe profil de cusher. Da. Mama mea a ţinut strict cusher restaurantul, cu două mese de lucru – pentru lapte şi pentru carne – cu două rânduri de vase, cu interdicţia de a mânca după ce ai consumat carne altceva  în afară de produse care sunt neutre, adică parve. [3] Dar taică-meu care nu ţinea la nimic, putea să-şi toarne smântână peste sarmale şi atunci maică-mea avea un alt treilea dulap în bucătărie unde era vesela. [4]
 
  
 
 
C.G.: Deci dânsul mânca şi porc?
 
S.R.: El mânca orice, ea nu mânca, dar el mânca orice. Şi-şi prepara nişte feluri de mâncare foarte complexe. Mie mi s-a organizat absolut orice şi pom de Crăciun şi Hanuka [5]. Şi taică-meu… s-a brodit ca un Crăciun să fie odată cu Hanuka. Şi maică-mea aprindea lumânările alea, aveam noi cu şapte lumânări, şi taică-meu aprindea cu servitoarele pomul cu artificii. Şi mi-a zis taică-meu la un moment dat: „Vezi tu toate astea, toate astea sunt obiceiuri. Fondul… este un singur Dumnezeu şi fondul este să nu faci altuia ce ţie nu-ţi place. Altă filozofie mai importantă eu nu cunosc după ce am colindat pe trei continente.” Mi-a rămas în cap, aveam cred că vreo 7-8 ani, dacă aveam. Mi-a rămas această filozofie. Maică-mea s-a pus în beţe şi cu nişte ofiţeri nemţi prin anii ’40 când au fost cazaţi nemţii în România, că au venit înainte de război mulţi nemţi în România. Şi au venit într-o vineri seară şi au cerut nişte mâncare preparată pe loc, nişte ochiuri. Maică-mea a bravat. Cu deutsh-ul ei i-a făcut praf. Au plecat nemţii cu coada între picioare că erau foarte civilizaţi aici. Pe cât erau de cruzi prin lagăre, pe atât de civilizaţi erau printre ţările astea unde făceau figură. Trebuie să ştiţi că de Pesah [6] în ’43 am primit pentru două pulovere lucrate, o bucată de slănină, o bucată mare de slănină pusă la sare, nu afumată, cam aşa o bucată cu şoric cu tot. Nu mai aveam în casă practic nimic. Eu speram că acolo unde mă duc să iau cartofi sau făină sau ceva. N-aveau ce să-mi dea. Tăiaseră porcul de Crăciun şi mai aveau slănină şi mi-au dat bucata aia de slănină. Era Paştele evreiesc. Am venit acasă, am tăiat bucata aia de slănină în trei bucăţi şi fiecare dintre noi s-a aşezat să roadă din această slănină, goală că nu aveam nici pâine, nici mămăligă, nici… nimic, nimic. Nu ştiu dacă îţi imaginezi ce înseamnă aşa ceva. Şi atuncea maică-mea: „Dacă Dumnezeul meu a putut să-mi trimită în zi de Paşti slănină în condiţiile în care suntem noi acuma înseamnă că se poate mânca porc.” Şi a abandonat problema cusher.
 
Eu am fost un copil foarte bolnăvicios. Din părinţi bătrâni, înstăriţi, dar foarte bolnăvicios. De exemplu am avut scarlatină cu difterie, cu tuse convulsivă şi cu dizenterie într-un ciclu. Am început la patru ani cu tuse convulsivă, n-am ieşit din ea şi am intrat în scarlatină. În pat cu scarlatină am făcut difterie şi în covalescenţă am făcut dizenterie. Asta se întâmpla din primăvară până în iarnă, iar în iarnă cu dizenteria am îmbolnăvit toată casa. Şi pe mama şi pe servitoare, pe toată lumea. S-a făcut spital de izolaţie în casă. S-au angajat nişte infirmiere, venea doctorul, că trebuia de fapt să fiu dusă la spital cu boala asta, dar având în vedere banii tatălui meu, s-a putut organiza un minispital acasă. Deci am avut o copilărie foarte abundentă, cu părinţi înstăriţi, cu prestigiul lui taică-meu, a cărui firmă a fost La Americanu’, la acest hotel, care altul mai mare în oraş nu exista. Mai existau încă unul sau două, dar nu aveau nici alea mai mult decât 12 camere, pentru că practic oraşul în anii copilăriei mele avea 13 000 de locuitori din care cca 5000 evrei.
 
C.G.:Guvernantă aveaţi?
 
S.R.: Nu, n-aveam guvernantă pentru că se ocupa maică-mea de mine cu germana ei. Aveam întotdeauna mulţi servitori şi chelneri la restaurant şi cameriste la hotel şi fete şi bucătăreasă la bucătărie. Româneşte am ştiut eu numai ceea ce am învăţat prin servitori, că grădiniţa am făcut-o cu profil ebraic.
 
 
C.G.: Aţi făcut şi ebraică?
 
S.R.: Ei am făcut foarte puţină ebraică. N-aş putea spune că ştiu ebraică. Când am fost în Israel, în ’86 şi am stat 3 luni în Israel, poftită de prieteni, colegi de servici, că nu am rude, m-am descurcat mai mult cu mâinile decât cu… Aşa. Şi cum erau încă destul de mulţi români pe acolo, pe de o parte, şi cu idiş care e pentru mine limbă curentă, a mers.
 
Condiţiile s-au tot înrăutăţit. Eu am dat admitere la liceul Doamna Maria în 1940 în primăvară şi am intrat şi în toamnă când m-am dus în şcoală în clasa întâi am fost dată afară din şcoală ca toţi ceilalţi copii evrei care eram acolo. Clasa noastră era la etajul II şi după ce a ieşit directoarea şi cu diriginta care au anunţat că copiii evrei să plece acasă până la noi ordine, [7] au venit din clasele mari şi ne-au dat de-a berbeleacul pe scări şi au aruncat după noi cu ghiozdanele şi a fost una din primele manifestări de huliganism directe asupra mea. Deci din ’40 până în ’41 mi-au luat părinţii o preparatoare. Afacerile de-acuma erau foarte scârţâite, hotelul a fost oarecum blocat de poliţia legionară, care însă după rebeliunea din ianuarie ’41 au fost mătrăşiţi, însă condiţiile generale nu s-au îmbunătăţit ca prigoană rasială, doar că n-a mai fost violenţa aia specifică a legionarilor. Dar la ordinul care a fost pentru toată Bucovina de deportare în octombrie, în trei zile tot oraşul, chiar şi cei din spitale şi vârfurile cetăţeneşti care plăteau impozite mari, intelectualii, toată lumea a fost deportată. N-a rămas nici o vieţuitoare evreiască în Suceava atunci pe loc. Ce s-a mai întâmplat după aia, dacă au mai reuşit să se strecoare ceva în mod special nu ştiu, n-am întâlnit. Tot oraşul a fost curăţat. Primul traumatism, primul meu şoc la 12 ani, că atâta aveam atunci, a fost când ne-a încărcat din vagoane din alea de vite câte 80-100 într-un vagon de n-aveai nici cum să şezi, d-arămite să te întinzi.
 
C.G.: Cum s-a întâmplat? A venit un ordin de deportare?
 
S.R.: A venit un decret guvernamental cu eşalonare, cu programare la calea ferată de vagoane, cu jandarmi şi cu poliţie care au fost implicaţi în această acţiune şi toată lumea a trebuit să fie pe străzi în decurs de trei zile. Strada noastră a fost în ziua a doua. Deci din 9 până în 11 octombrie a fost deportat oraşul Suceava, dar strada noastră a fost în 10 octombrie. Tot ce exista în această casă, adică dotarea hotelului, dotarea restaurantului cu mobilă, lenjerie, tacâmuri, mă rog, tot ce exista a rămas pe loc şi a fost predat. A venit un responsabil de la primărie care a preluat cheile. Noi am plecat cu nişte valize, destul de grele într-adevăr, valize în care am putut lua… ni s-a atras atenţia… Mai întâi a venit cineva de la bancă [8] – se ştia că tatăl meu are aur -  şi au venit şi au luat cât s-a putut, iar la plecare am plecat încărcaţi cu nişte bagaje pe care bineînţeles că pe drum nimeni nu le-a mai putut căra. Dar primul meu şoc a fost, când ne încărcau în vagoane cu teribil de multă armată şi poliţie în jurul acestor vagoane, cu puştile mobilizate către noi, au fost câinii. Oamenii aveau câini, câinii s-au ţinut după stăpâni şi când au văzut că au intrat în aceste vagoane se căţărau şi ei în vagoane şi atuncea îi goneau, cum îi goneau, dar nu se lăsau goniţi şi îi împuşcau. Ăsta a fost primul meu şoc când împuşcau câinii. Pe al nostru, care a trăit înaintea mea în gospodăria noastră, tata l-a adus de zestre. Un maidanez, nu cine ştie ce, dar l-a adus tata. Ăla a murit chiar în ’41, în vară şi n-apucasem să luăm alt câine, dar mi-a fost destul pentru câinii celorlalţi. Ei, am călătorit, n-aş putea la ora asta să spun câte zile şi câte nopţi. Tot mişcând vagoanele astea de pe o linie pe alta ca să treacă alte trenuri, fără să ni se dea absolut nimic, nici apă, nici mâncare. Noi aveam provizii oarecum că ni s-a atras atenţia să avem mâncare pe trei zile. Ei noi am avut ceva mâncare, dar n-a mai avut importanţă această mâncare. Ne-au descărcat la Atachi, pe malul Nistrului, în Basarabia. Ploua, octombrie. Pe malul Nistrului, un noroi fantastic şi noi în noroiul ăla care fusese înainte călcat de alţii. Era ceva o mocirlă, ceva de groază. Atunci peste Nistru nu exista pod. Erau nişte plute improvizate pe nişte bărci mari şi vâsleau militarii până pe malul celălalt. În Atachi acolo era, eu ţin minte întâmplător, un locotenent Marino, care avea misiunea de a prelua toate actele şi bijuteriile care mai existau pe oameni, că atunci când a venit banca ca să le dăm aurul au rămas părinţii cu verighetele pe ei, ştiu eu, un lănţişor, ce mai aveau. Ei de data asta s-a predat tot inclusiv buletinele de identitate şi actele de naştere şi ce mai aveau părinţii mei, că eu n-aş putea să spun ce documente aveau.
 
 
C.G.: Cu banii ce s-a întâmplat? Aveaţi bani la dumneavoastră?
 
S.R.: Noi aveam bani româneşti. Ni s-au cerut să-i dăm. Oarecum nu s-au predat chiar toţi banii, dar când am ajuns dincolo au fost împrăştiaţi, daţi pe la tot felul de soldaţi care ne mânau în profunzimea Transnistriei.
 
 
 
C.G.: Au fost schimbaţi cumva sau au rămas banii româneşti?
 
S.R.: Pe moment n-au fost schimbaţi, dar pe urmă teoretic, mult mai târziu, cine ar mai fi avut bani au fost schimbaţi în nişte mărci de război, mărci din ale nemţeşti, dar noi n-am avut ce să mai schimbăm că eram de acuma lipiţi pământului.
 
C.G.: Nu v-am întrebat cine din familia dumneavoastră a fost deportat.
 
S.R.: Păi am fost eu cu părinţii. Au fost fraţii tatălui cu copiii lor şi cu copiii copiilor lor, au fost veri, au fost nepoţi de-ai lui tata, familia a fost foarte mare, vreo 19 persoane au fost.
 
C.G.: Toţi locuitori au oraşului Suceava?
 
S.R.: Ai oraşului Suceava, da. Surorile mamei spre norocul lor, una a locuit la Botoşani şi una a locuit la Craiova şi astea nu au fost deportate. Şi după o perioadă foarte îndelungată, cred că după un an sau chiar mai mult, s-a putut oarecum lua legătura cu aceste rude prin militarii, care făceau oficiul ăsta, care erau cinstiţi: luau bani de la rude şi mergeau pe jumătate şi jumătate predau la adresa la care era indicat, dar asta numai cei foarte credincioşi şi conştiincioşi o făceau. Restul luau banii şi fă-le ceva! Că oricum traficul ăsta era clandestin. La mătuşa mea din Craiova nu s-a ajuns, s-a ajuns numai la aia din Botoşani, care a făcut câteva încercări de a ne trimite bani şi de vreo două ori ne-au parvenit într-adevăr câte 3000 de lei.
 
     
 
C.G.: În vagoane aţi stat cu întreaga familie sau numai dumneavoastră cu părinţii?
 
S.R.: Nu, au fost cam toţi în vagon, dar după aia ne-a transferat la Moghilev. La Moghilev ne-au cazat într-o fostă cazarmă, care n-avea geamuri, n-avea uşi, era după bombardament, devastată şi acolo erau înghesuiţi mii şi mii de oameni. Nici acolo nu era spaţiu unde să te învârţi, dar acolo ne-am învălmăşit, ne-am amestecat, ne-am pierdut unii de alţii. Dar cu părinţii mei am rămas destul de aproape. Se formau convoaie şi ne mânau în convoaie în profunzimea Transnistriei pe etape. N-aş putea să spun localităţile de pe traseu pe unde am umblat. Am ajuns în final în Lucineţ care era o localitate mică. Când s-au organizat românii, că mai întâi era mixture, nu era împărţeala făcută între români şi nemţi cu privire… până la Bug şi dincolo de Bug. Dar când au făcut această delimitare şi spaţiu dintre Nistru şi Bug denumit Transnistria a revenit sub administraţie românească cu Alexianu rezident şi cu capitala, mi se pare, la Tiraspol, atuncea am reuşit să aflăm şi noi care era organizarea adminstrativă. Era judeţul Moghilev, raionul Kopaigorod, comuna Lucineţ, satul Gorai. Cred că a durat vreo 2 săptămâni mersul pe traseul ăla, care era ca o Golgotă, pe ploaie, cu bagajele de care te despărţeai greu, practic nu le puteai căra valizele. Cine putea căra valize la deal pe ploaie în clisa aia care se lipea de încălţăminte? Noi nici nu eram încălţaţi cu încălţăminte potrivită, eram cu şoşoni. Ei şoşonii ăia s-au făcut ferfeniţă foarte rapid. Pe traseu taică-meu a făcut o criză de rinichi şi pe traseu noi eram în general cazaţi în grajdurile colhozurilor, care nu mai aveau animale, dar nu erau nici curăţate, mai aveau toată murdăria rămasă cu paie, cu ce era pe acolo. Dar noi eram după marşurile astea de zeci de kilometrii atât de obosiţi, încât nici nu ne mai interesa. Eram fericiţi că puteam să găsim spaţiu unde să ne aşezăm. Ei, într-o situaţie din asta taică-meu a făcut o criză din asta de piatră la rinichi şi în apropiere de reşedinţa aia a grajdului, colhozului erau locuinţe. Şi am găsit o femeie pe care am reuşit noi prin semne s-o facem, că nimeni nu ştia ruseşte, am reuşit prin semne s-o facem să înţeleagă despre ce e vorba şi ne-a băgat în casă la ea. Şi l-a pus pe taică-meu cu fundul pe un cazan de apă fierbinte şi a tot adăugat apă fierbinte şi a eliminat piatra. Nici până în ziua de azi n-aş putea să spun cine era această femeie, ce calificare avea, cum de a ştiut ce să facă, că noi n-am ştiut ce să facem. A doua zi bineînţeles cu sechelele de după eliminarea pietrei s-a mers în continuare în convoi. Nu mai spun ce scene de groază erau. O femeie care abia născuse avea un pachet, un copilaş în braţe, bărbatu-său nici nu era cu ea, era undeva la Târgu Jiu într-un lagăr luat la muncă şi ea, numai cu copilul. Nu mai putea să înainteze şi atuncea un soldat a apucat copilul de cap aşa frumos din braţele ei, a tras cârpele alea de pe el, l-a rupt şi l-a aruncat în câmp. Mort? Viu? Dar în orice caz a făcut gestul ăsta cu picioruşele copilului. Femeia a înnebunit, a înnebunit pur şi simplu şi a început să ţipe, să se tăvălească acolo pe jos şi a fost împuşcată.
 
C.G.: Mureau mulţi oameni?
 
S.R.: Rămâneau oameni pe drum şi se auzeau după aia împuşcături pentru că erau din acei care nu mai puteau să înainteze. Erau vârstnici, erau invalizi, erau… neputincioşi care nu puteau să înainteze sute şi sute de kilometri şi parcă şi anume clima era aşa fel încât în octombrie-noiembrie ăla era ploaie şi lapoviţă tot timpul.
 
C.G.: Ce se întâmpla cu cei care mureau pe drum?
 
S.R.: Nu ştiu, nu ştiu ce se întâmpla cu ei. Practic în văzul nostru nu-i îngropa nimeni. Poate veneau din urmă şi îi adunau în vreun fel, dar eu nu ştiu să spun ce se întâmpla cu ei.
 
C.G.: Ştiţi cam câţi oameni erau în convoiul dumneavoastră?
 
S.R.: Erau de ordinul zecilor de mii, erau convoaie care se întindeau pe kilometri, convoaie imense. Teoretic un convoi ar fi avut 5000, dar erau şi mai mulţi, erau şi mai puţini. Se mai pierdeau pe drum. Ne băga cumva unde erau nişte… pe traseul nostru, pe teritoriul Ucrainei am găsit foarte multe clădiri mari în ruină, probabil ca urmare a luptelor care au fost şi în aceste clădiri ne băgau, ne cazau. Cred însă, că înaintea noastră au fost multe alte convoaie fiindcă erau deja destul de avizate, autorităţile alea locale. Pe traseu erau posturi de jandarmi cu câte un plutonier major şef de post şi comandamente nemţeşti care tot aveau grade medii şi inferioare, n-aveau ofiţeri mari. Şi colaborau în a face curăţenie. Noi care am avut şi nişte valize şi nişte rucsacuri pe traseu pentru… acolo unde tata a eliminat piatra am lăsat un costum de haine bărbătesc. Merita. Erau şi nişte căruţe care însoţeau convoaiele, dar erau puţine căruţe. Ar fi trebuit în aceste căruţe să încarce oamenii care nu puteau merge pe jos, dar erau absolut insuficiente şi unii îşi mai puneau bagajele în aceste căruţe. Şi ca să poţi să pui bagajele în aceste căruţe, care erau conduse de militari, iarăşi dădeai obiecte de valoare: o haină de blană, nişte cizme, nişte… ştiu eu, ce mai aveai ca să te lase să pui valiza acolo. Asta mergea pe o porţiune că pe altă porţiune se schimbau conducătorii căruţelor sau chiar atelajele se schimbau, că până la urmă, când am ajuns la destinaţie, am ajuns practic cu ce era pe noi.
 
C.G.: Care era atitudinea populaţiei locale întâlnite pe drum? Mi-aţi povestit de bătrâna aceasta, doamna aceasta care l-a ajutat pe tatăl dumneavoastră.
 
S.R.: Trebuie să ştiţi că Ucraina era extraordinar de traumatizată după colectivizările forţate care au fost prin anii ’33 şi care s-au produs cu o brutalitate nemaipomenită. Şi nemţii au fost aşteptaţi ca nişte Dumnezei acolo, iar toată Ucraina practic, după foarte puţine lupte, a fost cedată. Dar bărbaţii localnici fiind în Armata Roşie, câţi or fi dezertat, puţini, eu am întâlnit foarte puţini, erau plecaţi în armată, iar localităţile astea mici de care am avut noi parte – că noi am stat puţin în Moghilev, acolo s-au mai organizat după aia – au fost sate cu femei, copii şi bătrâni. Practic fără bărbaţi, iar cei care au dezertat din armata sovietică şi au reuşit să ajungă înapoi prin localităţile lor au devenit miliţieni localnici, care au fost mai cruzi şi mai răi decât jandarmii, de o cruzime fantastică. Pur şi simplu sadici. Pe parcurs însă, populaţia s-a lămurit de binefacerile armatei nemţeşti pentru că şi nemţii şi apoi românii au promis ţăranilor pământ. Ei au crezut că vor căpăta pământurile pe care le-au avut, li s-au dat nişte pământuri pârloagă cu condiţia ca să muncească mai departe la colhozurile care erau unităţi organizate şi cu utilaje care n-au plecat, pentru că ruşii în retragere au luat utilaje şi au distrus utilaje. Dar câte un tractor, câte o maşină au mai rămas. Ei, li s-a promis şi li s-au dat într-adevăr nişte pământuri cu bolovani, cu rădăcini de pomi, nişte prăpădite de parcele cu condiţia să lucreze la colhoz. Practic ei n-au avut cu ce să-şi lucreze pământurile care li s-au dat şi nici cu cine să lucreze şi nici seminţe. Aşa că alea au rămas pârloagă. În schimb au avut obligaţia pentru ce li s-a dat – au rămas să lucreze la colhoz fără plată. Şi într-adevăr au lucrat la colhoz în anul ’42 că noi am fost din ’41 în iarnă. În ’42 oamenii au mai trăit din rezervele pe care le aveau şi au lucrat la colhoz. În măsura în care putea să lucreze acea forţă de muncă care a rămas în sate. Lucrând la colhoz nu li s-a dat nimic, pentru ca în iarna lui ’42 spre ’43 să izbucnească foamete colectivă. Deci au suferit de foame şi deportaţii şi localnicii. Mizeria localnicilor era de nedescris pentru că pornea de la o bază de mare mizerie şi a fost pur şi simplu semnificativă participarea afectivă a omului simplu ucrainean la necazurile deportaţilor. Noi am mers din localitate în localitate, mânaţi cum am fost mânaţi, până la urmă am fost împărţiţi prin diverse comune luate în evidenţă şi cu strictă interdicţie de a părăsi localităţile şi cazaţi într-un grajd de unde, cu admnistraţia care între timp s-a lămurit a fi românească, nemţii au scos bărbaţii buni de muncă şi fetele tinere cu promisiunea de nu ştiu ce, că le duc în nişte fabrici. Le-au scos şi a rămas o populaţie destul de chinuită, ori bătrâni ori invalizi ori copii. Într-o casă tot aşa din asta fostă a colhozului, n-am să uit o scenă formidabilă: dirigintele poştei din oraş, domnul Godel, o persoană din aia austriacă, cultă, cu o doamnă, o nevastă cu o haină de blană. A izbucnit tifosul. Nu vă mai spun de condiţii de igienă – păduchi cu nemiluita. Doamna Godel a murit acolo printre noi că eram în încăperile alea om lângă om.
 
C.G.: Asta unde? Deja în lagărul de la Lucineţ?
 
S.R.: De la Gorai, de la Gorai. Om lângă om eram şi la un moment dat eram la un perete şi la celălat perete şi pe mijloc era o minimă trecere. Am ieşit eu prin această minimă trecere şi am văzut ceva ca nişte furnici multe, multe, multe, care plecau. Şi când m-am uitat mai bine ieşeau din buclele paltonului de astrahan al doamnei Godel, care murise de tifos şi aceşti păduchi, care locuiau în hainele ei, ieşeau de acolo şi plecau să se împrăştie mai departe. Dar plecau într-un şir ca de furnici cum vezi la un moment dat şirul de furnici. Altă imagine care mă urmăreşte din copilărie. Prima a fost treaba cu câinii, a doua a fost criza de rinichi a lui taică-meu, a treia a fost  treaba asta cu păduchii ăia care plecau,  părăseau corpul înainte de a muri. Când începea să se răcească păduchii plecau. Şi plecau la alţii cărora le transmiteau tifosul, dar erau mai mulţi care aveau tifos acolo în perioada asta. Tifos a făcut şi maică-mea. Dar între timp oamenii nu erau chiar strict păziţi, era câte un soldat acolo căruia  i se tot dădea ceva şi care te lăsa în pace. Şi mai umblau oamenii prin sat să caute mâncare. La început în ’42 mai găseai ceva de mâncare, dar găseai nu cu bani, nici nu prea aveau oamenii bani. Banii româneşti nu erau, bani nemţeşti oficial nu-ţi schimba nimeni în localităţile astea mititele. Zamineat – la schimb. Şi dădeai lucruri mari pe o cantitate mai mare de cartofi şi lucruri mai mici pentru o cantitate mai mică de cartofi. Dar cam asta era. Ei, în condiţiile astea la marginea satului am găsit noi o femeie cu trei copii, cu bărbatul plecat în război. Săracă, săracă lipită. Fiica cea mai mare avea vârsta mea 12-13 ani. Urmau alţii mai mici, Vanka cel mai mic avea 3 ani. Şi care ne-a primit cu chirie, dar noi nu aveam din ce să plătim chirie şi tot pe obiecte am mers. Orice era mare lucru, o bluză, un maieu, nişte ciorapi, totul era obiect de schimb. Pe urmă am reuşit noi să facem legătura cu sora mamei mele de la Botoşani care ne mai trimitea bani şi banii care îi primeam noi îi dădeam ei. Şi am ajuns la o convieţuire, dar asta a fost un noroc, ca să zic aşa, strict personal al familiei noastre. Încăperea era o cameră cu două ochiuri de geam mititele, cu lut pe jos. Eu am învăţat teribil de repede ruseşte în sensul demonstrării: asta se cheamă lingură, asta se cheamă masă, asta se cheamă…Aşa. Şi fiind copil printre copii la un moment dat m-am împrietenit cu copii care m-au învăţat şi să citesc ruseşte. Şi mergeam cu copiii ăştia şi cu copiii vecinilor, care erau cam tot pe aceeaşi teapă, mergeam la pădure la cules de ciuperci, la cules de fructe de pădure. Din primăvară până în toamnă eram după aprovizionare din asta nature. Mama mea a făcut tifosul exantematic şi a ieşit din el complet emaciată. Ea era foarte grasă şi s-a înjumătăţit, iar taică-meu pur şi simplu s-a închircit şi nici nu mai circula.
 
C.G.: Tifosul mamei cum l-aţi tratat?
 
S.R.: Nu l-am tratat. Şi eu am făcut tifos. Eu am făcut tifos în sensul că, fiind cu febră, am căzut în tindă. Casa era formată dintr-un antreiaş, o cameră în dreapta, o cameră în stânga. Una din ele era locuită de familie şi cealaltă ne-au dat-o cu chirie. Asta era toată clădirea cu paie, acoperiş de paie şi cu lut pe pământ. În încăperea unde stătea proprietăreasa nu exista sobă, plită, exista sistemul cuptor – o boltă cu un trepied pe care se fierbea când era mai puţin şi pe care se încingea tot cuptorul când se putea găti mai mult sau face pâine. În dosul hornului era o platformă care se încălzea de la cuptorul ăla şi eu m-am trezit acolo scărpinându-mă. Când m-au văzut că am tifos, m-au urcat pe cuptor acolo, m-au acoperit cu un cojoc de-al lor plin de păduchi - trebuie să ştiţi că păduchii ne-au însoţit tot timpul şi i-am adus în ţară când am venit. Şi m-au tratat cu borş. La febră mare, zic ei că mi-au dat borş. Ei, maică-mea la rândul ei tratată cu borş. Interesant taică-meu n-a făcut tifos, în schimb a început să nu mai umble. Ce să vă spun am descoperit în primăvara lui ’43 o grămadă imensă  de cartofi care n-au fost ridicaţi la timp de pe câmp şi care au degerat. Şi am început  să gătim cartofii ăia degeraţi, să facem chifteluţe de cartofi degeraţi pe o tablă şi s-a pornit o diaree colectivă şi closetele de acolo însemnau o groapă undeva în fundul grădinii înconjurată de nişte beţe de la floarea soarelui sau de la porumb. Liber şi cu o scândurică peste acea groapă. Şi periodic se astupa această groapă, se făcea altă groapă. Ăsta era closetul lor în sat acolo. Bineînţeles neacoperit. Nişte viscole şi nişte zăpezi care începeau prin octombrie, se terminau prin mai, de care e greu să vă povestesc. La un moment dat binenţeles că hainele de pe noi s-au rupt, s-au distrus şi aveam mai multe din astea de lână, tricotaje. Şi am găsit în pod la proprietăreasa noastră o roată de la o bicicletă stricată cu spiţe. Şi am scos aceste spiţe de la roată şi le-am ascuţit pe o piatră şi la cald le-am încovoiat la capete, le-am făcut o buclă şi mi-am făcut andrele. Şi am început să tricotez, din mai multe şi mai multe culori să fac o haină purtabilă şi pntru mine şi pentru tata. Că noi tot drumul cât am umblat, umblam cu câteva rânduri de haine suprapuse peste noi. Şi în final cu palton, dar paltoanele alea s-au cam terminat, că ele au folosit şi ca aşternut şi ca saltele şi ca tot ce vrei. Ei şi când au văzut ţăranii ce minune poate să iasă din acele două andrele : „Fă-mi şi mie.” Dar nu aveau lână. Ei cultivau, aveau pe lângă casă o bucăţică foarte mică de pământ pe care de obicei cultivau cânepă. Cânepa este o plantă care creşte înaltă, care are o coajă ca de paie, dar mai groasă şi înăuntru fire. Şi trebuie tratată în anumit fel, înmuiată, bătută, mă rog până să obţin firele alea şi după ce s-au obţinut firele făceau aţă pentru ţesut pânza, dar înainte de a putea să o valorifice că aţă trebuia trecută printr-un pieptene de cuie, aşa o piesă cu cuie, ca să mai scoată resturile de coajă din aia de paie de pe fire. Şi ce rămânea în pieptene era şi ăla valorificat şi ăla nu se putea prelucra decât la fus de mână şi din ăla se făceau ţoale, traiste, mă rog. Şi alea erau pline cu bucăţele mititele, mititele care te înţepau de-ţi mâncau sufletul. Închipuiţi-vă fragmente de paie ascuţite care intrau în degete. Ei, cu fire din alea au venit să le facem bluze. A devenit o parnusă treaba asta pentru mine. Şi toată primăvara lui ’43 şi în toamnă ţăranii iarăşi au fost mânaţi cu soldaţi să lucreze la colhoz, numai că au învăţat minte. Nu mai existau unelte, se cosea manual şi ţăranii pur şi simplu coseau un rând paiele de jos şi un rând numai spicele de sus şi apoi paiele de jos. Spicele cădeau şi sute de copii alergau pe câmp şi adunau spicele alea şi fugeau cu ele acasă. Când venea câte un soldat se oprea treaba asta, dar nu puteai să păzeşti sute de hectare. Şi atuncea s-a făcut în toamna lui ’43 o aprovizionare mai consistentă pentru că după foametea care a fost în…după ’42 când ţăranii au văzut că nu li se plăteşte nimic pentru munca lor… Li se zicea că li s-a dat pământ. Acuma eu vă povestesc aspecte rurale. Probabil că fiecare vă povesteşte altceva.
 
 
C.G.: Mă interesează foarte mult ce îmi povestiţi.
 
S.R.: Bine eu acuma personific mai puţin stările, senzaţiile, gândurile mele. Eu vă descriu situaţii. Ei în condiţiile astea hazaica mea a reuşit să… Acolo oamenii aveau câte un sfert de vacă, câte o jumătate de vacă. Nu ştiţi dumneavoastră ce înseamnă asta. Asta înseamnă că omul proprietar era parţial participant la o vacă şi o săptămână stătea la el şi o săptămână stătea la celălalt şi apoi la celălalt şi o dată la patru săptămâni îi venea rândul iar. Deci avea un sfert de vacă. În perioada când ţinea sfertul ăla de vacă dădea câte un pic de lapte tuturor celorlalţi participanţi. Ei vacile alea mai şi fătau şi erau şi ele împărţite în felul ăsta. Şi hazaica noastră împreună cu o vecină au luat un viţel pe care noi l-am păscut copiii şi în primăvara lui ’44 vaca a născut. Aşa că de acuma noi oarecum am participat cu tot ce aveam noi posibil şi cu munca  asta de făcut plovere din cânepa aia nenorocită, care stătea ca dracu pe oameni, dar era o îmbrăcăminte de bine de rău – nu se putea cumpăra nimic, nu exista nici un magazin – am devenit şi noi beneficiarii unui jumătăţi de litru de lapte pe zi. Dar pentru laibărele alea, pentru ploverele alea pe care le tricotam şi mama şi eu, trebuie să ştii că le tricotam la lumina lunii pentru că se întuneca devreme. Dar nu era vorba de lumina electrică, nici de gazorniţă pentru că nu era gaz de cumpărat, nu era sare. Trebuia în regim de candelă cu puţin ulei. Ei cine îşi permitea să folosească ulei pentru iluminat. Se întuneca, se întuneca, asta era. Şi de atuncea eu ştiu să lucrez pe întuneric. Până în ziua de azi eu tricotez citind, uitându-mă la televizor sau lucrând pe întuneric. Nu am probleme, simt în degete tricotajul şi pot să-ţi arăt tone de tricotaje făcute de tot felul. Ei, în ’43 au început să circule partizanii. Partizanii erau formaţi din cei fugiţi din lagăre de prizonieri care s-au lămurit cât e de bună conducerea asta nemţească la care au sperat atâta, plus localnici revoltaţi, plus câte un ajutor venit pe calea aerului cu ceva muniţii, cu câte un aparat de radio transmisie şi recepţie, cu vagi medicamente, alea erau foarte vagi. Şi…
 
C.G.: De la dânşii aţi putut afla unele informaţii despre front?
 
S.R.: De la ei da. Noi copiii am devenit curieri. Duceam fâşii de pânză la spălat în sat de la răniţi şi le duceam înapoi. Ei ne tot rugau să mai aducem încă pânză şi care mai aveau dădeau şi eu ajunsesem în foarte bune relaţii cu aceşti copii cărora li s-a trezit sentimentul de comsomol, din care eu nu înţelegeam nimica, dar înţelegeam că era împotriva nemţilor ceea ce era esenţial pentru mine şi eram în grupa asta. Deci ca să zic moraliceşte am avut un oarecare suport şi cred că asta m-a întărit. În afară de faptul că aveam informaţii, ajunseseră ca ziua să umble patrulele  de jandarmi pe drumuri, care să se ascundă noaptea şi noaptea veneau partizanii prin sate şi veneau pentru că ei erau oarecum cazaţi în inima munţilor, prin păduri în condiţii destul de precare, în peşteri, greu. Mai ales că Ucraina nu prea e muntoasă, e mai mult deluroasă şi adăposturile erau puţine pentru ei. Şi veneau prin sat să se spele. Am avut de exemplu chiar în încăperea noastră o doctoriţă, o rusoaică frumoasă. Era un şef de post la Lucineţ – noi în sat nu aveam decât doi jandarmi la primărie care erau mai mult beţi decât treji – şi cu care te puteai înţelege. Şeful de post se numea Iliuţă, plutonier major, dar sergentul major, adjunctul lui, era unul Bucur, care era talpa iadului. Avea o plăcere grozavă să adune pe cei care ştia că trebuiau să fie în colonia asta, aşa se chema colonie, să-i adune la apel şi să înceapă să-i bată, fără explicaţii. Şi taică-meu a luat câteva bice. Era rău şi cu localnicii şi trăgea nişte chefuri grozave cu învăţătoarele localnice din sat care erau nişte fete destul de frumoase şi apoi le bătea. Era un sadic. Ei, pe ăla partizanii l-au prins şi l-au spânzurat în mijlocul satului şi încă vreo doi politruci din ăştia, băieţi din ăştia ucrainieni care participau la porcăriile jandarmilor.
 
C.G.: Poliţişti ucraineni?
 
S.R.: Poliţişti ucrainieni da. Împreună cu Bucur ăsta au mai fost spânzuraţi doi poliţişti ucraineni în sat la noi, la Gorai. Ei de acuma bătea un vânt de libertate. Căzuse Stalingradul, noi am aflat. Tata, care era teribil de neputincios, avea însă o forţă morală nemaipomenită şi putea să susţină moralul unor colectivităţi întregi. Ei, taică-meu din puţinele informaţii care ne parveneau, că nici vorbă de ziare, nici vorbă de… nimic, din puţinele informaţii, mai ales după ce făcusem noi legăturile astea cu partizanii şi mai veneau partizanii şi prin sat, am aflat mersul frontului şi taică-meu… Ştii idiş?
 
C.G.: Dacă eu ştiu idiş? Nu, nu ştiu.
 
S.R.: Nu ştii idiş. Ei păcat că îţi puteam spune în original cum zicea taică-meu că îi… nu, nu găsesc termenul exact. Îi ciopârţesc, îi fac praf aşa în retragerile astea ale lor. În 21 martie… satul ăsta unde am stat eu era pe o ridicătură. Jos curgea o apă şi pe ridicătura de pe versantul ălălalt era alt sat. În satul ălălalt au venit ruşii care împuşcau încoace unde era venită o cantitate mare de nemţi. Dar erau tare amărâţi nemţii ăia, erau îmbrăcaţi cu cearşafuri, legaţi cu cârpe la picioare, erau în retragere, deja jalnici. Podul de pe Nistru iar era ocupat deja de partizani pentru că la Moghilev au venit înainte de a se retrage toţi nemţii şi i-au prins într-o pungă în zona asta din Transnistria de Nord, că zona asta-i de fapt Transnistria de Nord. I-au prins într-o pungă şi ăştia se mai zbăteau unii, iar alţii s-au predat. De exemplu la noi în casa acestei hazaice s-au adăpostit în martie, un martie groaznic cu nişte viscole teribile, nişte amărâţi de austrieci în uniforme, care îşi distrugeau documentele şi pozele familiei şi plângeau că n-o să-şi mai vadă copiii şi unde eu eram foarte pornită să-i strâng de gât pe toţi – aveam deja 15 ani şi eram plină de ură – pur şi simplu era înduioşător să-i vezi. S-a brodit în zona aia să fie nişte austrieci, nişte austrieci mai în vârstă, rezervişti, mobilizaţi forţat cărora numai de război nu le ardea mai ales în condiţiile astea.
 
La Şargorod au venit, s-au cazat, s-au organizat deportaţi din Suceava care au plecat în a treia zi. Şi acolo au reuşit să facă un fel de cantină şi era un aşa-zis şef de colonie care se numea doctor Teich, [9] un avocat care şi-a făcut o avere din toată treaba de acolo. A reuşit să-şi facă relaţii cu Federaţia de Comunităţi din Bucureşti şi primea fonduri şi, organizând acolo diverse activităţi, oarecum le mai plătea sau cel puţin le dădea de mâncare la cantină, aşa că era altă viaţă. Şi am ajuns bineînţeles mergând pe jos şi mergând numai noaptea pentru că ziua nu avea… dacă ne prindea cineva pe drum nu ne întreba mare lucru, ne şi împuşca. Îmbrăcată ţărăneşte, pentru că ne-am împrietenit în aşa hal cu hazaica mea încât, băgată printre copii, nu se mai făcea nici un fel de deosebire între mine şi copiii ăia, m-am dus la Şargorod ca să văd poate îmi mut familia la Şargorod. Şi făcând anticameră la acest avocat, doctor Teich, ca să-i expun situaţia, omul mi-a răspuns clar: „Noi am fost trimişi aicea ca să murim, unii mor mai devreme, alţii mor mai târziu. În nici un caz nu pot să măresc colonia asta care oricum se împuţinează că mor destui. Aşa că staţi acolo unde staţi că poate scăpaţi.” Şi m-a expediat înapoi. Alţi zeci de kilometri de făcut pe jos, mergând numai noaptea şi stând ascunsă ziua prin păduri. Slavă Domnului că erau aşa multe păduri în zona aia! Am încercat şi la Kopaigorod să fac o asemenea legătură, unde nu erau aşa de bine organizaţi, dar totuşi erau mai organizaţi decât eram noi ăştia împrăştiaţi prin sate. În Gorai acolo, unde am nimerit noi, erau, ştiu eu, vreo 80 de oameni până la urmă. Au murit foarte mulţi. Au murit în perioada tifosului exantematic, au murit teribil de mulţi. Alţii şi-au încercat norocul umblând prin alte lagăre, doar doar s-or lipi. Unii s-au lipit, alţii nu s-au lipit. Eu cu cei doi părinţi bătrâni nu m-am putut lipi de alte lagăr, aşa că am rămas acolo în Gorai. Întoarcerea în ţară a fost un poem. La sfârşitul lui martie au intrat ruşii. În aprilie am început să ne gândim cum să mergem acasă. Nu era nimic organizat. Hazaica asta a noastră a făcut rost de nişte rachiu din ăsta care se făcea din sfeclă la alambic, la cazan. Acolo toţi îşi făceau rachiu, n-aveau mâncare, dar rachiu aveau. Aşa. Vindeam noi copiii prin gări.
 
C.G.: Samahoncă se chema?
 
S.R.: Samahoncă. Vindeam prin gări rachiu din ăsta şi am făcut rost de nişte ruble în felul ăsta, pe care le-am împărţit bineînţeles cu hazaica. Ajunsesem în relaţii grozave cu această hazaică săracă. Îi lipsea spiritul organizatoric pe care îl aveam noi, în schimb avea o mare bunăvoinţă şi era localnică. Aşa că ăsta a fost un sistem. Şi am început. A venit un camion cu nişte chestii, militari şi m-am înţeles cu ăia să ne ducă. Ziceau că ne duc până la Moghilev, că au treabă la Moghilev. Zis şi făcut. Aveau nişte butoaie goale, venise cu ele pline. Ne-am urcat cu toţii în camion printre butoaiele alea. Când să ieşim din Lucineţ camionul a dat peste un pietroi şi au sărit butoaiele alea peste piciorul lui taică-meu şi s-a terminat cu călătoria noastră. Băieţii au fost foarte cumsecade. L-au dus pe tata – se organizase deja la Lucineţ în aprilie un dispensar militar – l-au dus pe tata acolo, l-au pansat şi pe lângă el am început să investigăm în Lucineţ unde să ne mai cazăm ca să stăm, că pe tata l-au oprit la dispensarul ăla acolo. A stat  4 zile acolo. După aia, între timp, la dispensarul ăla tot veneau maşini, tot veneau soldaţi şi eu, pe lângă spitalul ăla, căutam ca să mergem mai departe spre ţară şi am mai găsit iarăşi un camion care ne-a dus până la Moghilev. De acuma tata era şchiop bine, nu se putea conta pe mersul lui nicicum. Bagaje nu aveam, de mâncare ne mai dădeau soldaţii câte o pâine din aia militară şi câte o cutie de conserve americane. Aşa. Ei, la Moghilev cum să mergem mai departe? Am trecut noi Nistrul cum l-am trecut, dar în Basarabia a început problema. Cum ajungem noi la Suceava? Am mers cu căruţe, care ne duceau o bucată, cu trenul, care ne ducea o bucată, soldaţii ne primeau în vagon şi ne dădeau câte ceva de mâncare şi ne-au lăsat şi în câte un pat să stăm că aveau vagoane cu paturi, dar bineînţeles că eram plini de păduchi şi cu încălţămintea făcută din cârpe şi eu o făcusem şi stilizată cu broderie. Aşa. Alţii, cum vedeau un ofiţer, ne dădeau jos, stăteam în gări şi aşteptam să ne primească alţii. Între timp prindeam câte o căruţă, am călătorit şi cu tancul, am călătorit şi cu căruţa până am ajuns în Basarabia la Mămăliga. Mămăliga e pe Prut.
 
C.G.: Cam cât a durat acest drum?
 
S.R.: Treaba asta a durat din aprilie până în iunie. Ei, în ţară, în Mămăliga am aflat – noi gândeam să mergem prin Cernăuţi – de la alţii că Cernăuţiul este închis şi că nu se mai poate trece în România din Cernăuţi. Şi atunci cum să trecem Prutul? Am găsit noi un nenorocit de ţăran, amărât, cu un cal costeliv, care avea o fâneaţă pe partea asta a Prutului şi care ştia un vad pe Prut pe unde trecea el cu căruţa. Ne-am înţeles cu el: dacă ne duce până în Botoşani îl îmbogăţim. Dar noi habar nu aveam dacă o găsim pe mătuşa aia în Botoşani şi ce se va întâmpla. Omul s-a prins şi cu căruţa aia am călătorit. El avea nişte mămăligă, avea nişte provizii în căruţă. Şi noi tot îi promiteam pe măsură ce treceam prin Darabani ca să ajungem la Botoşani. Am ajuns. Când am intrat în Botoşani era zona aia dinspre gară chisăliţă, bombardată, făcută… Nu vă mai spun emoţiile noastre că nu o să mai găsim pe sora mamei. Dar pe Calea Naţională, unde stătea sora mamei aproape de poştă şi care avea un atelier de făcut corsete, sutiene, am găsit-o. Eu am intrat prima. Bineînţeles că nu m-a recunoscut, am plecat de copil şi m-am întors la 15 ani. Dar a ieşit când a recunoscut trăsăturile de bază ale mamei mele, care plecase cu 100 de kg şi se întorsese cu 50. Vă daţi seama ce s-a întâmplat?! L-au dat şi pe tata jos din căruţă, că el era tot cu piciorul ăla, la care tot schimbam pansamentele pe măsură ce găseam o cârpă curată şi ne-a băgat în bucătăria de vară. A strâns toate hainele de pe noi şi le-a dat foc pentru că ălea umblau singure de păduchi ce erau prin ele. Şi a început reglarea părului: tăiat, tuns şi restul tratat. Aşa. Şi să ne mai revenim. Cum ne-am revenit? M-a întrebat pe mine ce vreau eu să mănânc. Şi am zis că vreau pâine cu lapte. A cumpărat lapte, mi-a pus o cratiţă de 2 kg cu lapte pe masă şi o pâine de aia neagră, rotundă, cu coaja aia crocantă şi cu un polonic şi cu o cană. Eu nu am plecat de lângă cană şi de lângă pâine până când n-am golit-o toată în interval de vreo două-trei ore, dar nu m-am dezlipit de proviziile astea. Ei, cine a avut nevoie apoi de spălături stomacale şi de internare la spital? M-am lecuit de mâncat cantităţi mari pe toată viaţa. Oriunde ajung acuma şi e un ospăţ ceva, dacă sunt cunoscută mă lasă lumea în pace. Dacă sunt mai puţin cunoscută, încep cu explicaţiile: nu vă supăraţi nu pot, ce aveţi de mâncat să ştiu cât mănânc din aia, din aialaltă că nu încape. Şi într-adevăr n-am mai mâncat niciodată ca să zic că sunt sătulă, că nu mai încape de la întâmplarea aia cu laptele cu pâinea. Ei, acuma să-ţi povestesc altceva foarte drăguţ. Drăguţ! Poveşti ovreieşti! Deci tatăl meu o dată a pierdut tot prin deportare. Când ne-am întors am stat noi la mătuşa aia în Botoşani până ne-am revenit puţin şi primul care a plecat la Suceava să vadă ce se întâmplă cu casa a fost tata. Şi a găsit casa aia mare, foarte mare, care se întindea pe două străzi, prindea un colţ, complet devastată, până şi cercevelele şi uşile şi tablele de pe acoperiş erau furate, desfiinţate complet. Cam ce s-a întâmplat în ’89 cu gospodăriile colective când le-a luat lumea şi câte o cărămidă numai să termine. Uite aşa a găsit casa.
 
C.G.: Trăiaţi într-un cartier evreiesc?
 
S.R.: Nu. Trăiam chiar vizavi de biserica Sfântul Dumitru într-un vad comercial, ca să zic aşa şi pe lângă noi treceau elevele la liceu care era la câteva case mai departe, liceul Doamna Maria, unde am dat eu admitere şi de unde am fost dată afară. Ce-a făcut tata? A găsit un cârciumar înstărit căruia i-a vândut o parte din casă, adică partea care era restaurantul. Şi cu banii pe care i-a luat a refăcut două încăperi, în sensul ca să poată fi locuite, o cameră şi o bucătărie din ce fusese cândva hotel şi a făcut o aprovizionare teribilă pentru că mama mea făcuse mania foamei. Oricâtă mâncare îi aduceai chiar dacă nu putea să înghită ascundea. Era practic cu mintea dusă din punct de vedere al foamei. Şi mai ales lipsa de sare a afectat-o grozav. Când au venit ruşii am cerut eu de la ei, în Gorai, în sat încă, nişte sare şi mi-au dat un calup negru. L-am adus acasă. Mama mea l-a lins ca o capră. A văzut că e sărat, a luat blocul ăla şi nu s-a desprins de blocul ăla de sare până când nu l-a lins tot. Se vedea cum face groapă cu limba în sarea aia. Exact ca o capră, atâta de rău a suportat ea lipsa de sare. Noi găsisem la un moment dat – acum sar de la una la alta – găsisem la un moment dat un deal cu lut, care gustat – că noi mâncam şi pământ – era sărat. Şi luam lutul ăla şi îl aduceam acasă şi îl puneam în vas cu apă, lutul cădea la fund şi apa aia rămânea puţin sărată şi în aia făceam noi, de bine de rău, nişte mâncare. Să mă întorc,însă, la Suceava. Tata a cumpărat nu ştiu câte mii de nuci, nu ştiu câte de sute de kilograme de cartofi, mă rog, făină, o aprovizionare teribilă a făcut. Şi a momit-o pe mama la Suceava. Nu circula nimic, nici tren, nici autobuz în toamna lui ’44 în Moldova - după 23 august se întâmpla treaba asta. S-a tocmit o căruţă. Uitasem să spun că într-adevăr a fost răsplătit nenea ăla care ne-a adus cu căruţa până la mătuşă-mea. A fost şi găzduit o noapte şi, mă rog, hrănit. Mătuşă-mea spunea că e un la medvav nikim. [10] La medvav nikim înseamnă un profet bun, ceva de soiul ăsta. Aşa. S-a urcat maică-mea în căruţă şi mătuşă-mea a dat şi oale şi crătiţi şi ce mai putea să dea din gospodărie pentru un început şi la un moment dat, stând în vârful căruţei, maică-mea şi-a amintit: „Dar tu mai ai acolo o pâine întreagă, dă-mi-o dragă şi pe aia că îţi cumperi tu alta!” Deci şi pe aia a trebuit să o ia ca să o ducă la Suceava. Eu am rămas la Botoşani la mătuşă-mea încă un timp că începusem… Mătuşă-mea avea doi băieţi mari. Unul era după bacalaureat, dar nu reuşise să meargă la facultate. Şi ăla m-a luat în primire, m-a înscris la Liceul Laurean la examene particulare şi acolo am dat în particular vreo trei clase de liceu, dar astea aşa mitralieră, una după alta. Şi m-am întors la părinţi la Suceava abia prin ianuarie, unde am continuat pe urmă cu şcoala, ambiţia mea fiind să dau bacalaureatul odată cu cele cu care am intrat la liceu. Şi care au mers normal an de an, dar care ajunseseră şi ele acuma necăjite cu refugii, cu… Pentru că Suceava a fost destul de evacuată, ea a fost ocupată înainte de 23 august, undeva prin aprilie-mai cam aşa. Deci asta a fost. Taică-meu visa să refacă hotelul, la alt nivel, dar să-l refacă.
 
C.G.: Vecinii, prietenii, cunoştiinţele din Suceava cum v-au primit?
 
S.R.: Să ştiţi că intelectuali nu prea erau că fugiseră. Erau oameni simpli şi mai ales ţărani. Sate foarte apropiate din jurul Sucevei cu care familia noastră în perioadele de glorie avea relaţii, în sensul că o familie ne făcea aprovizionarea cu lemne – la noi se cumpărau cinci vagoane de lemne pentru hotel. Pentru restaurant se descărcau căruţe întregi cu provizii şi aveam nişte pivniţe în care erau conservate ceapă, cartofi, sfeclă, morcovi băgaţi în nisip, totul era. Şi veneau căruţe, căruţe. Şi oamenii ăştia veneau an de an la noi. Ei, trebuie să ştiţi că aceşti oameni ne-au refăcut nouă gospodaria – ţărani. Când au aflat că a venit Americanul, că aşa îi ziceau tatălui meu, au venit care cum au putut. Până şi un inel, pe care taică-meu apucase să-l dea unuia dintre lemnarii ăştia… a venit cu inelul înapoi, îl am şi acuma.
 
C.G.: Alte obiecte de valoare n-aţi mai putut salva?
 
S.R.: N-am mai putut pentru că a fost închis oraşul. Ştefan s-a strecurat nu ştiu cum, dar nu putea să plece cu nimic că s-a strecurat gol. El nu putea să plece nici cu obiecte, nici cu… Şi apoi el venise după ce trecuse banca pe la noi. Aşa că e un inel cu valoare sentimentală pentru taică-meu, care n-are mare valoare, dar are un blazon acolo. Când era taică-meu în Australia, un conte polonez scăpătat murea de tuberculoză şi taică-meu l-a îngrijit în Sidney şi ăla i-a lăsat inelul cu blazonul ăla. Inelul ăsta a fost la Ştefan şi a ajuns înapoi de la Ştefan, lemnarul nostru, şeful echipei care ne asigura lemnele şi ne punea lemnele în şură, le stivuia, le tăia din pădure şi până în sobă. Rudele lui, alţii. Noi am avut servitoare din Mărăţei, un alt sat şi au slujit la noi trei surori pe rând. Era un obicei: când venea iubitul lor la armată la grăniceri, fata venea la slujbă pentru ca să aibă băiatul unde să intre când avea permisie. Şi aşa rând pe rând am avut pe Ilaria, pe Ileana şi pe Gligheria. Au venit din aceeaşi familie. Această familie ne-a adus perne şi plămumi şi nişte ţoale. Deci, în general, cei din mediul rural, cu care noi am avut relaţii economice înainte de deportare, practic au făcut tot ce au putut ca noi să putem să ne refacem cât de cât. Pe urmă părinţii mei… taică-meu visa să refacă hotelul şi a amenajat pe rând vreo câteva camere cărora le-a pus geamuri, le-a pus uşi, le-a reparat podelele, erau podele din scânduri vopsite şi s-au improvizat nişte paturi care nu prea mai aveau saltele, aveau din astea umplute cu paie, dar cu cearşaf, cu perne. Şi curtea era mare şi devenise un fel de han la care trăgeau căruţele şi înoptau oamenii. Nu mai era hotel cu pretenţii, cel mai cel hotel din oraş la care veneau şi străinii în anii ăia, mai ales că taică-meu vorbea englezeşte, singura limbă pe care o vorbea ca lumea în peregrinările lui prin atâtea continente. Şi conştiincios, cu ideea fiscalităţii din Statele Unite unde a trăit mulţi ani, a anunţat la fisc că dă camere cu chirie şi plătea un impozit oarecare. Pentru ca, în ’50 să fie naţionalizat pentru că avea întreprindere hotelieră. Dar el avea nişte amărâte de patru camere cu o dotare jalnică, dar plătea un impozit oarecare. Nu numai atât. L-au scos din casă. Eu deja eram la Bucureşti, în ’50 eram la Bucureşti. În ’48 am plecat la Bucureşti. Devenisem fiică de naţionalizat. Unde înainte eram cu tinicheaua naţională de coadă, acum eram cu tinicheaua economică de coadă, tinichea care m-a însoţit toată viaţa. A trebuit să fac tot felul de acrobaţii să mi se piardă urma. N-am fost membră de partid niciodată. După ce am avut o serie întreagă de servicii – că am zburat din facultate în ’50 pe chestia naţionalizării lui taică-meu – şi ce-am mai făcut, am făcut la fără frecvenţă, la seral ca să mă descurc. M-am măritat cu un medic, de fapt, m-am măritat mai întâi cu un ziarist în ’50 şi mi-am schimbat o dată numele şi pe urmă am divorţat în ’55 şi m-am măritat cu un medic, deci iar o schimbare de nume şi tot am ameţit-o în felul ăsta că mi s-a cam încurcat urma. Iar când am ajuns în Galaţi, am ajuns prin faptul că bărbatul meu a dat concursul după stagiile făcute prin sanatorii, unde am lucrat şi eu ce s-a găsit de lucru acolo. Am venit în ’62 la Galaţi. Şi am vrut să mă întorc în proiectare de unde plecasem din Bucureşti, de la un institut de proiectări.
 
C.G.: Ce facultate aţi urmat în Bucureşti?
 
S.R.: N-am terminat nicio facultate. Am urmat Maxim Gorki şi Politehnica. Toate le-am terminat până la licenţă. N-am dat pentru că între timp bărbatul meu, care a terminat la Cluj, gălăţean la origine, a primit repartiţie la Toria, care era un sanatoriu izolat în apropiere de Tuşnad şi m-am dus după el acolo unde n-am găsit de lucru decât ca statistician. Şi am acceptat ca statistician. Habar nu aveam cu ce se mănâncă, dar am aflat pe parcurs. După aia, cu dificultăţi am rămas însărcinată pentru că nu reuşeam să ţin sarcini şi aproape de 30 de ani am reuşit să prind o sarcină. Şi atunci am stabilit că trebuie să ne ducem undeva unde există aşezări omeneşti, unde pot să cumpăr un morcov, un lapte, pentru că Toria era la 14 km de orice aşezare omenească şi când se pornea iarna nu mai ieşeai din iarnă decât în primăvară. Şi aprovizionarea se făcea pe serpentine, dar aveam crescătorie de porci proprie şi depozit mare de alimente. Aşa că n-aveam cum să cresc un copil. Şi atuncea s-a găsit post la Borşa în Maramureş, alt sanatoriu foarte mare, bine dotat şi deja în localitate, nu izolat. Acolo n-am găsit post de statistician. Între timp am născut. Am găsit la contabilitate. Nu ştiam cu ce se mănâncă contabilitatea, dar am intrat la contabilitate şi în foarte puţin timp, pentru că în unităţile astea izolate se schimbă foarte frecvent personalul – pleacă alţii, vin alţii –, am ajuns şef servici contabilitate. Am ajuns să girez postul de contabil şef pentru că şi contabila şefă, care era detaşată de la Bucureşti, a plecat. Aşa că am lucrat trei ani şi contabilitate. Şi când am ajuns aicea la Galaţi mi se pregătise – bărbatu-meu a intrat prin concurs la Galaţi la spitalul TBC – postul la contabilitate la spital, dar nu am mai vrut la contabilitate. Am zis că mă duc înapoi în proiectare şi îmi termin ciclul tehnic. Şi între timp era mare nevoie de germană la şantierul naval. Aveau de făcut nişte cumpărături şi nu se găsea cineva care să traducă documentaţia.
 
C.G.: Dumneavoastră aţi învăţat germana la şcoală sau se vorbea şi în familie?
 
S.R.: Germana este limba maternă.
 
C.G.: În casă se vorbea germană?
 
S.R.: În casă tata vorbea idiş şi mama vorbea nemţeşte că ea a făcut şcoala la Steiermark în Austria şi vorbea româneşte aşa cum vorbea Fraila din Gaiţele. Era foarte simpatică de fapt cum vorbea ea. Şi în Galaţi dacă au aflat ăştia că eu ştiu germană… Eu m-am dus acolo întâmplător şi am fost imediat angajată cu transfer şi am lucrat în şantierul naval vreo şase luni, dar nu-mi dădea nimeni casă, iar unui medic nu i se dădea casă în ’62 că se zicea că fac ciubuc şi pot să-şi facă rost de casă. Şi atuncea începuse combinatul şi venise IPROMETUL cu o filială mare de vreo 1000 de oameni să proiecteze combinatul. Şi m-am dus la ei care aveau nevoie de germană. Foarte greu am reuşit să plec de la şantierul naval care nici casă nu-mi dădea, dar nici drumul nu-mi dădea. Până la urmă am reuşit şi aşa am lucrat la proiectantul combinatului din ’62 până în ’85. Între timp a început combinatul să facă cumpărături din străinătate cu oferte şi cu uzine întregi şi funcţia mea a devenit foarte importantă. Dacă eram la Timişoara sau la Braşov nu făcea doi bani germana mea, dar având cunoştinţe de bază tehnice pe de o parte, cunoscând limba germană ca lumea, pe de altă parte, pentru că mama mea nu glumea cu limba, am devenit traducător autorizat foarte bun de tehnică generală. Am şi dat examen pentru treaba asta.
 
C.G.: Engleză nu ştiaţi de la tata?
 
S.R.: Tatal meu nu a vrut să mă înveţe engleza pentru că a zis că dacă eu o să ştiu engleză o să am acelaşi dor de ducă pe care l-a avut el. Şi el avea un singur copil făcut la bătrâneţe şi nu era dispus să piardă acest copil. Fiind filozofia asta a lui, eu am rămas fără engleză. Acum o rup eu cumva, dar nu se compară. În schimb vorbesc idiş curent. Taică-meu a umblat toată Europa, inclusiv Anglia, pe urmă a trecut în Statele Unite, Canada, pe urmă a aflat că se găseşte de lucru în Australia, a plecat în Australia. S-a întors prin Afica de Sud, s-a întors şi războiul, Primul Război Mondial, l-a prins iaraşi în Statele Unite unde a reuşit să facă bani. Taică-meu de meserie era croitor, dar croitor de lux, croitor de dame. Marele lui merit era că pe vremuri când se puneau revere şi gulere din mătase naturală la taioare şi nu era voie de pus un bold pentru că se vedeau găurelele în mătasea naturală el monta aceste treburi manual, fără suport şi stăteau perfect. Ei şi cu această meserie a mai învăţat altele şi banii i-a făcut cu o curăţătorie chimică în sensul că a avut contract cu armata. Primea uniformele stricate de pe front pe care, avea şi atelier anexă, le repara, le cosea, le punea ce le trebuia pus acolo, le curăţa şi le livra în bună stare. Şi cu acest contract a făcut bani şi cu banii aceştia făcuţi în timpul războiului a cumpărat, zicea el, un apartment house, adică un bloc cu garsoniere, trăind ca un rentier din chirii şi înmulţind banii cu imobiliare. A trăit în felul ăsta până când i-a venit ideea să facă turism la locurile natale şi aicea i s-a înfundat cum i s-a înfundat. Şi a ajuns onor cetăţean român ca să fie deportat. Iar eu am tremurat până la pensionare pentru că lucram cu străini. Ştiam că aveam aparate de ascultat în sălile unde lucram cu ei, dar dacă cumva mă întâlneam pe stradă cu unul… Mă rog, lucram câteva zile o ofertă, pe urmă o punere în funcţiune, un montaj, litigii, discuţii, cum se întâmpla cu un contract mare, de uzine întregi că noi am cumpărat aici la Galaţi uzine întregi, linii de fabricaţie. Dacă mă întâlneam cu unul care m-ar fi poftit la o cafea sau la o prăjitură sau care m-ar fi rugat să ies cu el într-un artizanat ca să-şi aleagă pentru nevastă o bluză artizanală, eu trebuia să trântesc repede un raport la Securitate, ce-a zis el, ce-am zis eu, unde am fost, ce am făcut, că eram urmăriţi pas cu pas şi telefonul mi-a fost sub observaţie ani de zile.
 
C.G.: Nu v-aţi gândit să emigraţi în Israel?
 
S.R.: Ba m-am gândit. Şi tot timpul se punea problema dacă mă încurcă cu treaba, cu naţionalizarea lui taică-meu, eu îmi pierd parnusa, că eram foarte bine plătită. Adevărul este că eram bine plătită: salariul şi participare la primele pe proiectele care se realizau. Dar eu lucram la oferte, oferte cu mai multe firme care ofereau obiectivele astea şi care se spionau între ele şi aş fi putut, dacă mă pretam, să iau şi de la unii şi de la alţii dacă divulgam câte o valoare sau câte un… M-am ferit că eram cap şi coadă de familie, având o mamă bătrână, care trebuia ajutată să moară cât mai uşor şi fără chinuri şi un copil, care trebuia să intre în viaţă cât mai normal şi fără tată. Aşa că mi-am păzit pielea cum am putut. Şi mulţumesc lui Dumnezeu, nu mă plâng de nimic. La ora asta am tot ce îmi trebuie, am o casă în care întorc tractorul, eu cu mâţa.  Nu mi-am închipuit că o să ajung să am 80 de ani după o asemenea viaţă.
 
C.G.: Vă doresc multă sanătate!
 
S.R.: Mulţumesc mult, doamnă. Chestia cu sănătatea e cum e, dar asta e!.După o asemenea uzură, mi se cuvine.
 
C.G.: După 1989 aţi putut să reluaţi o parte din tradiţiile la care cumva cred că aţi fost obligaţi să renunţaţi în timpul regimului comunist?
 
S.R.: După 1945 mama n-a mai ţinut la cusher, însă a ţinut la mersul la Templu, la spusul de iscor, la Paşte. Eu aveam în bucătariile mici din blocurile vechi un aragaz cu două ochiri, fără cuptor, cu butelie, pe care o aveam eu din tinereţele mele şi i se amenaja un colţ de mâncare de Paşti. Făceam abonament la comunitate la cantină şi primeam de acolo mâncare de Paşti şi ea îşi încălzea. Aveam vase de Paşte care erau ţinute separt şi fierte cu cenuşă şi la caloriferele mele trebuia să umblu prin vecini, la căsuţele nedemolate să-i găsesc cenuşă ca să-şi fiarbă oalele, să şi le facă cusher. Şi ţinea, ţinea Paştele [11] În paralel, pentru că noi mâncam orice. Dar ea ţinea acest Paşte şi îl ţinea cu sfinţenie. Problema tradiţiilor e mai puţin importantă. Eu din curiozitate şi din nevoia de cultură am citit şi religie şi istoria religiilor şi Vechiul Testament şi Noul Testament şi cunosc toate poveştile şi le-am transmis şi copilului meu şi nepotului meu cu Purim şi cu Paşte şi cu Exodul şi cu toate alea. Dar din punctul meu de vedere am rămas la ce m-a învăţat taică-meu: nu e important ce bagi în gură, important e ce scoţi din gură, nu e important ce-ţi faci ţie, ai grijă să nu faci altora. Astea sunt probleme de filozofie. Nu pot să spun că sunt religioasă. Pot să spun că eu cunosc foarte multe obiceiuri. De exemplu, acolo unde am locuit timp de 40 de ani, exact 40 de ani, din ’62, când mi-au dat de la combinat casa, până în 2002 când m-am mutat aici, eram babă de serviciu la parastase când trebuia o prezenţă. Am fost la nunţi, la botezuri, la tot soiuri de ceremonialuri, pe de o parte, pe de altă parte cunosc foarte bine obiceiurile evreieşti.
 
C.G.: Nepotul dumneavoastră mi-aţi spus că şi-a sărbătorit bar-mitzvah.
 
S.R.: Nepotul şi-a sărbătorit bar-mitzvah [12] şi nepotul meu merge la comunitate şi nora mea este consilier la comunitate. Nu ştiu dacă aţi luat legătura cu comunitatea. Şi băiatul meu este prieten cu actualul preşedinte al comunităţii şi fac împreună şi ieşiri împreună la câte o petrecere. Nu, din punct de vedere al mixării suntem foarte universali.
 
C.G.: Soţul dumneavoastră a fost evreu?
 
S.R.: Soţul meu a fost evreu, Haim Solomon. Şi ţin şase Iahrzeit, pe care le ţin cu sfinţenie. Am calendar şi îmi trec din an în an când cade fiecare şi am Iahrzeit după mama, după tata, după soţ, după fratele soţului, cumnat, şi după o familie de oameni, cărora mama mea le-a promis că o să-i pomenească pentru că nu au copii, n-au avut copii, familia Ciubotaru, domnul şi doamna Ciubotaru. Şi ţin Iahrzeit pentru domnul şi doamna Ciubotaru. Pentru mine n-am pretenţii să ţină cineva Iahrzeit. [13]
 
C.G.: Pentru cele ce vi s-au întâmplat în Transnistria, pentru că aţi fost deportată primiţi cumva compensaţii de la vreo organizaţie sau asociaţie internaţională din Germania, Austria, Claims Conference?
 
S.R.: Da, primesc. Din Germania primesc acele 200 de mărci care s-a transformat acuma în euro şi de la statul român primesc 137 de lei, care se zice că o să crească pentru că mi-au recunoscut deportarea, am decizie pentru deportare.
 
C.G.: În timpul perioadei comuniste aţi putut să povestiţi despre ce vi s-a întâmplat acolo în Transnistria?
 
S.R.: Nu, nu, nu. Cui să povestesc?
 
C.G.: Nici prietenilor, cunoştiinţelor?
 
S.R.: Să ştiţi că în general nu poţi să povesteşti aşa tot, doar câte un aspect. E de necrezut. De exemplu, nu poţi să crezi că cineva ia un copil din scutece şi îl rupe. Ce forţă trebuie să ai în mâini ca să poţi să faci aşa ceva. Eu am încercat să fac treaba asta cu un pui să-l rup că nu mai reuşeam să-l tai şi n-am reuşit. Ei, chestia cu tifosul exantematic şi cu păduchii, şi cu drumurile mele – trebuie să ştii că eu la ora asta cunosc toate buruienile comestibile posibile. Mergeam la furat, la furat prin grădinile oamenilor care mai aveau câte un cuib de cartofi puşi acolo sau câte un pom fructifer. Ajunsesem să mă înţeleg cu câinii care erau din curţile respective şi care nu mi-au făcut niciodată nimic. Eu n-am avut niciodată vreo supărare cu un câine prin curţile pe unde intram. În schimb era un moş care avea o mică livadă şi o stupărie pe acolo şi eu nu i-am atacat stupii pentru că îmi era frică de albine, dar i-am umblat la caise. Şi a umblat cu joarda după noi, am sărit gardul, mi-am rupt muşchii de la un picior. Sunt episoade. Sau când a fost în sfârşitul lui martie când s-au luptat de pe cei doi versanţi nemţii ăia prinşi în pungă şi cu ruşii care veneau, zburau gloanţele aşa şi eu mai am şi acuma o bucăţică. Ia pune degetul aicea. [în umăr are sub piele o  schijă care se simte la pipăit, n.m. C.G.]
 
C.G.: Se simte.
 
S.R.: O simţi? E schijă. Schije din astea am avut aşa pe aici. Ţăranii au avut experienţă şi s-au băgat în luncă jos. Gloanţele mergeau de pe un versant pe altul. Noi eram jos, dar la un moment dat ne-am amintit noi că sunt încuiate nişte păsări şi că stau încuiate de nu ştiu cât timp şi că nu au apă. Că n-au mâncare n-au, dar nu au apă. Şi atuncea eu cu Hania am început să ne căţărăm acolo în patru labe pe dealul ăla ca să ne ducem la casă să vedem de păsările alea să nu moară şi ele. Şi m-a prins o serie din asta de schije, care m-a prins aşa la picior şi aici [arată spre umăr]. M-am târât eu cât m-am târât. În sfârşit au terminat nemţii cu rezistenţa, au venit ruşii şi m-au văzut sanitarii ăia. Unul s-a aşezat pe mine cu spatele către mine şi cu faţa către picior, pe care l-a ţinut şi celălat a scobit şi a scos frumuşel toate schijele de acolo. Ce rivanol, ce apă oxigenată! Nimic practic pentru atâta lucru. Ei făceau o amputaţie pe viu că nu aveau materiale, darămite un fleac de schijă. Şi puteam eu să ţip până poimâine că ăla şi-a făcut treaba şi trebuie să ştii că nu s-a infectat, nu s-a stricat. Mi-a rămas piciorul întreg numai aşa pe aicea se vede o găurică. Şi mai am – dacă se mai vede [arată spre picior, n.m. C.G.] – aicea o linie, dar, în sfârşit, nu contează că s-au reparat toate. Dar atâta, nu m-a durut, că eu pe asta parcă nici n-o simţeam, parcă nici n-am ştiut de ea, n-am arătat-o. Închipuiţi-vă că în decursul anilor am trăit 6 ani prin sanatorii. Sanatoriile alea aveau chirurgie. Era un fleac să-mi scoată treaba asta. Dar nu mă deranjează decât când e frig afară, simt ca o bucăţică de gheaţă acolo. Asta-i tot. În rest stă cuminte, nici nu se deplasează că e prinsă în ţesut şi stă bine.
 
C.G.: Nu, se vede, e evidentă.
 
S.R.: Da stă bine. N-are nimic.
 
C.G.: V-aţi mai întors după 1945 sau, eu ştiu, după 1989 la Gorai?
 
S.R.: Prin anii ’54-’58 am încercat cu disperare să iau legătura cu această dochie care practic a fost pentru noi ca o soră. A fost extraodinară această analfabetă cumsecade, cu copiii ei, cu mizeria ei, cu sărăcia ei, cu toate necazurile. Nişte scrisori mi-au venit înapoi – adresant necunoscut. Altele n-au mai venit deloc înapoi. În ’89 cu puţin înainte de mişcările de la noi, adică prin primăvară, am făcut o excursie foarte mare în Rusia de vreo 16 zile, cred, - Kiev, Moscova, Talin, Leningrad şi înapoi la Moscova. Dar am trecut cu trenul prin Basarabia, Transnistria până la Kiev. Şi am nimerit şi la Smerinka unde am vândut eu horincă, în gară la Smerinka. Şi atunci am aflat eu de la localnici, am aflat ce s-a întâmplat: marea majoritate a populaţiei care a fost sub ocupaţie germană a fost transmutată. Pentru că marea dorinţă a hazaicei mele a fost un şal negru cu trandafiri roşii cu ciucuri de mătase. Şi cumpărasem, s-a găsit la un moment dat un asemenea şal şi ţineam grozav să-i trimit acest şal şi încă alte lucruri pentru ceilalţi, pentru Hania care mi-a fost ca o colegă, să zic, şi pentru băieţi. Nu s-a putut pentru că adresantul era necunoscut… mi-a venit cu ştampila primăriei de la Gorai cu adresantul necunoscut ceea era imposibil că într-un sătuc cum era ăsta, aproape un cătun... Dar asta mi-au explicat: că au făcut transbordări de populaţie, localităţi întregi. Vai de baba asta amărâtă. N-avea ea dinţi de pe vremea aia, darămite după aia. Era o nenorocită cu trei copii, de bărbat nu ştia nimic şi nu ştiu dacă a aflat vreodată ceva despre el pentru că imediat cum au intrat ruşii am început noi, Hania şi cu mine, să facem corespondenţă, că aveam numărul unităţii lui, să întrebăm de el şi n-au dat nici un răspuns până am plecat eu. Cine ştie pe unde s-a pierdut şi omul ăsta.
 
C.G.: Participaţi la conferinţe, ţineţi prelegeri în faţa studenţilor, elevilor de liceu în care să le povestiţi despre…?
 
S.R.: Nu.
 
C.G.: N-aţi mai dat nici un alt interviu?
 
S.R.: Nu, n-am mai dat nici un alt interviu şi am colaborat foarte bine cu cei de la locul meu de muncă pe unde am lucrat. Oamenii s-au purtat foarte frumos cu mine că şi eu m-am purtat frumos cu ei – asta e chestie de reciprocitate – şi n-am pedalat deloc pe poziţia de victimă în anii cât am fost activă. Adică eu m-am pensionat în ’85, până în ’85 nu ţinea figura. Iar după ’85 cei de acuma îs tot ăia ca să fim sinceri.
 
C.G.: Doamnă Solomon, vă mulţumesc foarte mult pentru tot ce mi-aţi povestit, pentru timpul pe care mi l-aţi acordat cu atâta bunăvoinţă, pentru generozitatea dumneavoastră.
 
S.R.: Vedeţi-vă de treabă, ce generozitate?! O femeie ca mine care trăieşte aproape izolată pentru că din generaţia mea există foarte puţini. Eu, nefiind gălăţeancă, nici nu am cunoştinţe. În anii când puteam să umblu mă feream să ies în oraş de frică să nu mă întâlnesc cu cei cu care lucram ca să nu trebuiască să raportez, aşa că m-am mulţumit cu traseul combinat-Ţiglina [cartier din Galaţi, n.m.C.G.] şi cu ce găseam de cumpărat acolo, aproape nu veneam deloc în oraş. Am avut un noroc deosebit că băiatul meu nu mi-a creat probleme, a înţeles situaţia casei şi a învăţat bine şi a intrat cu media 10 la facultate şi a ieşit cu 9,40. Are deja 24 de ani de serviciu. E un copil foarte bun care, pe lângă toate belele lui, mai are grijă şi de mine. Eu încerc să trag prea puţin de el pentru că îmi dau seama că nu mai are cum, dar tot are grijă de îmi cară apă plată că eu nu mai pot să car greutăţi mari că... Din când în când face o piaţă cu mine, îmi face aprovizionarea, mă întreabă la telefon, că are treabă la supermarketuri pe acolo prin Bucureşti, mă întreabă ce să-mi mai aducă. Trăiesc la ora asta mulţumită. Bani nu-mi lipsesc, cerinţe n-am. Uite stau în capoatele astea ca să-mi ţină cald la genunchii care mă dor, că am venit din Transnistria cu reumatism că era zăpadă pe pereţi în cămăruţa aia mititică unde stăteam noi că nu aveam cu ce ne încălzi. Noi ne duceam în pădure şi adunam vreascuri, dar câte legături de vreascuri puteai să aduci, copil fiind. Taică-meu a fost impracticabil în perioada Transnistriei, iar maică-mea după tifos iar n-a fost bună de nimic şi n-a avut condiţii să se refacă decât când am venit înapoi în ţară. A făcut imediat înapoi suta de kilograme şi a murit cu suta de kilograme.
 
C.G.: La Suceava? E înmormântată la Suceava?
 
S.R.: Nu. În ’62 a murit tata şi pe urmă am adus-o pe mama aici şi a murit aici. E înmormântată la cimitirul din Galaţi.
 
C.G.: Vă mulţumesc mult încă o dată.
 
 
 
[1]Shiva (şapte) este perioada de doliu, care începe din ziua înmormântării şi durează şapte zile. În acest timp, cei îndoliaţi trebuie să stea pe podea, pe perne joase sau pe bănci. De asemenea, nu se bărbieresc, nu se tund, nu se spălă, nu-şi spală rufăria şi nu îmbracă haine proaspăt spălate, nu muncesc. În unele comunităţi, există obiceiul de a acoperi toate oglinzile din casa defunctului {Geoffrey Wigoder (coord.), Enciclopedia Iudaismului, Bucureşti, ed.Hasefer, 2006, pp. 176-177}.
 
[2]Termenul de cusher (caşer) desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale. Legile alimentare se referă atât la diversele specii autorizate pentru consum, cât şi la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea sănătăţii lui în momentul tăierii şi la prepararea acestuia. Având în vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate şi carne la aceeaşi masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantităţi din alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase separate pentru carne şi lapte. O persoană care a consumat carne trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a consuma lapte sau produse lactate (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 39-40). 
 
[3] Sunt considerate alimente parve (neutre) sau stami cele care se pot consuma atât cu lapte cât şi cu carne cum ar fi: fructele, legumele, ouăle şi peştele (Geoffrey Wigoder, op. cit, p. 40).
 
[4] Vezi nota 3.
 
[5] Sărbătoare care durează opt zile şi comemorează victoria Macabeilor asupra monarhiei seleucide din Siria. Specificul acestei sărbători este dat de aprinderea hanuchiei, un sfeşnic special cu opt braţe, de unde şi denumirea de „sărbătoarea luminii”. Sfeşnicul se aprinde imediat după lăsarea nopţii, iar luminile trebuie să ardă cel puţin 30 de minute şi să fie amplasate într-un loc foarte vizibil: în prag, în faţa casei, pe pervazul ferestrei. Luminile se aprind cu ajutorul unei lumânări pe rând, astel încât în ultima seară toate cele opt să fie aprinse. Există şi tradiţia aprinderii în ordine descrescătoare. Ceremonia se desfăşoară de obicei  în familie, iar copiii primesc în dar o mică sumă de bani (Geoffrey Wigoder, op. cit, pp. 273-275).
 
[6] Sărbătoare care comemorează sfârşitul robiei din Egipt. Semnificaţia sa agrară este de celebrare a primăverii la începutul secerişului de orz. Pe durata sărbătorii, care este celebrată timp de opt zile în Diaspora şi şapte în Israel, este interzis consumul de alimente pe bază de aluat dospit. De asemenea, se interzice folosirea vaselor şi oalelor utilizate în mod curent la prepararea alimentelor, deoarece acestea ar mai putea conţine în porii lor particule de aluat dospit. Ustensilele de metal – tacâmurile sau oalele de metal – pot fi totuşi folosite cu condiţia să fi fost bine curăţate. De obicei însă familiile de evrei aveau o veselă specială numai pentru Pesah (Geoffrey Wigoder, op. cit, pp. 512-513).
 
[7] Potrivit Decretului-lege 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ personalul didactic şi administrativ, ca şi elevii şi studenţii evrei sunt excluşi din şcolile româneşti de grad primar, secundar sau superior de stat sau particulare, ca şi din şcolile confesionale ale cultelor creştine. Conform prevederilor legale cuprinse în decret evreii puteau să-şi organizeze şcoli proprii, de grad primar şi secundar cu personal didactic şi adminstrativ evreiesc. Aceste şcoli nu aveau drept de publicitate şi puteau fi frecventate numai de elevi de etnie evreiască (vezi în acest sens Decretul-lege nr. 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ, în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, Bucureşti, ed, Hasefer, 1993, doc. 14, pp. 70-71).
 
[8] În ceea ce priveşte rolul jucat de Banca Naţională a României în confiscarea averilor evreilor din Bucovina şi Basarabia deportaţi în Transnistria şi transferarea lor la tezaurul de stat, pot fi identificate mai multe direcţii de acţiune: 1) Preschimbarea banilor româneşti în ruble, la cursul de 40 de lei pentru o rublă, în loc de un leu pentru o rublă, aşa cum s-a decis pentru restul populaţiei, şi preschimbarea rublelor sau oricăror altor monede din posesia evreilor, în mărci speciale – Reichskredit Kassenscheine (RKKS) -  la cursul de 60 de ruble pentru o marcă; 2) Confiscarea valutei de orice fel, fără a se stabili vreun curs de schimb; 3) Confiscarea bijuteriilor şi a obiectelor de cult din aur şi argint, a monedelor de aur şi argint; 4) Confiscarea de tablouri şi a altor opere de artă; 5) Deposedarea celor deportaţi de acte de valoare: poliţe, acţiuni, carnete de economii, documente care dovedeau posesia de conturi în bănci, acte de identitate (Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. I, partea a doua, Bucureşti, ed. Hasefer, 2001, pp. 317-339).
 
[9]  Meyer Teich, fostul preşedinte al comunităţii evreieşti din Suceava şi conducătorul coloniei de deportaţi din Şargorod.
 
[10] La medvav nikim (idiş) sau lamed-vav ţadikim (ebraică) sunt cei „ 36 de drepţi” din fiecare generaţie dăruiţi cu Şehina („Prezenţa Divină”). Datorită meritelor acestora lumea întreagă continuă să existe. Surse tradiţionale distincte menţionează numere diferite ale acestor drepţi, ajungând până la a considera că un singur drept este de ajuns pentru salvarea universului. Aceşti drepţi sunt descrişi ca fiind nişte evrei simpli şi modeşti, care îşi câştigă din greu existenţa. Trăiesc în anonimat, refuzând să-şi afirme natura excepţională, iar în perioadele grele pentru Israel intervin pentru a-şi salva confraţii, reîntorcându-se mai apoi la existenţa lor modestă (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 387). În acest caz avem de-a face cu o analogie între tradiţia iudaică şi comportamentul exemplar al unui membru din afara comunităţii evreieşti.
 
[11] Vezi nota 6.
 
[12] Dobândirea statutului de adult responsabil din punct de vedere religios, în cazul băieţilor care au împlinit 13 ani şi care devin astfel apţi să facă parte din cvorumul de rugăciune (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 89).
 
[13] Aniversarea morţii unei rude sau a unei persoane apropiate pentru care există obligaţia de a se ţine doliu. Cu acest prilej există obiceiul să se aprindă o lumânare care arde timp de 24 de ore în casa celui decedat. Cei îndoliaţi recită Kadiş în cadrul unui minian (cvorum de rugăciune), la cele trei servicii religioase zilnice (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 302-303).

NOTĂ! Acest site foloseste cookie-uri și tehnologii similare.

Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe

Am înţeles

Conditii de utilizare

Va rugam sa cititi cu atentie informatiile care urmeaza:

Acest website foloseste atat cookie-uri proprii, cat si de la terti, pentru a furniza vizitatorilor o experienta mult mai buna de navigare si servicii adaptate nevoilor si interesului fiecaruia.

In conformitate cu Directiva "e-Intimitate" a UE, in vigoare de la 26 mai 2012 si cu prevederile Legii nr. 506 din 17 noiembrie 2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice, tuturor vizitatorilor website-ului li se cere consimtamantul inaintea transmiterii de cookies in computerele acestora.

 

Ce este un "cookie"?

Un "Internet Cookie" (termen cunoscut si ca "browser cookie", "HTTP cookie" sau pur si simplu "cookie") este un fisier de mici dimensiuni, format din litere si cifre, care va fi stocat pe computerul, terminalul mobil sau alte echipamente ale unui utilizator de pe care se acceseaza Internetul. Cookie-ul este instalat prin solicitarea emisa de catre un web-server unui browser (ex: Internet Explorer, Chrome) si este complet "pasiv" (nu contine programe software, virusi sau spyware si nu poate accesa informatiile de pe hard driveul utilizatorului).

 

Scopul si utilizarea modulelor cookie

Site-ul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” instaleaza module cookie doar pentru a permite imbunatatirea functiilor oferite, astfel incat experienta ocazionata de vizitarea site-ului sa devina mai placuta. Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” nu utilizeaza module cookie pentru a culege, a prelucra, a difuza sau a inregistra date cu caracter personal.

"Cookie"-urile joaca un rol important in facilitarea accesului si livrarii multiplelor servicii de care utilizatorul se bucura pe Internet, cum ar fi:

• Personalizarea anumitor setari precum:

- limba in care este vizualizat un site;

- moneda in care se exprima anumite preturi sau tarife;

- pastrarea optiunilor pentru diverse produse (masuri, alte detalii etc.) in cosul de cumparaturi (si memorarea acestor optiuni) - generandu-se astfel flexibilitatea "cosului de cumparaturi";

- accesarea preferintelor vechi prin accesarea butonului "Inainte" si "Inapoi".

• Cookie-urile ofera detinatorilor de site-uri feedback asupra modului cum sunt utilizate site-urile lor de catre utilizatori, astfel incat sa le poata face si mai eficiente si mai accesibile pentru utilizatori;

• Permit aplicatiilor multimedia sau de alt tip de pe alte site-uri sa fie incluse intr-un anumit site pentru a crea o experienta de navigare mai valoroasa, mai utila si mai placuta;

• Imbunatatesc eficienta publicitatii online.

Care sunt avantajele cookie-urilor? Un cookie contine informatii care fac legatura intre un web-browser (utilizator) si un web-server anume (website-ul). Daca un browser acceseaza acel web-server din nou, acesta poate citi informatia deja stocata si reactiona in consecinta. Cookie-urile asigura utilizatorilor o experienta placuta de navigare si sustin eforturile multor website-uri pentru a oferi servicii confortabile utilizatorilor: ex - preferintele in materie de confidentialitate online, optiunile privind limba site-ului, cosuri de cumparaturi sau publicitate relevanta.

 

Care este durata de viata a unui cookie?

Cookie-urile sunt administrate de webservere. Durata de viata a unui cookie poate varia semnificativ, depinzand de scopul pentru care este plasat. Unele cookie-uri sunt folosite exclusiv pentru o singura sesiune (session cookies) si nu mai sunt retinute, odata ce utilizatorul a parasit website-ul, in timp ce alte cookie-uri sunt retinute si refolosite de fiecare data cand utilizatorul revine pe acel website ('cookie-uri persistente'). Cu toate acestea, cookie-urile pot fi sterse de un utilizator in orice moment prin intermediul setarilor browserului.

 

Ce sunt cookie-urile plasate de terti?

Anumite sectiuni de continut de pe unele site-uri pot fi furnizate prin intermediul unor terte parti / furnizori (ex.: news-box, un video sau o reclama). Aceste terte parti pot plasa cookie-uri prin intermediul altui website si ele se numesc "third party cookies" pentru ca nu sunt plasate de proprietarul website-ului respectiv. Furnizorii terti trebuie sa respecte de asemenea legea in vigoare si politicile de confidentialitate ale detinatorului site-ului.

Aceste cookie-uri pot proveni de la urmatorii terti: facebook.com, twitter.com, etc.

 

Cum sunt folosite cookie-urile de catre website

O vizita pe website poate plasa cookie-uri in scopuri de:

• crestere a performantei website-ului;

• analiza a vizitatorilor;

• geotargetting;

• inregistrare a utilizatorilor.

 

Alte cookie-uri ale tertelor parti

Pe unele pagini, tertii pot seta propriile cookie-uri anonime, in scopul de a urmari succesul unei aplicatii sau pentru a particulariza o aplicatie. Datorita modului de utilizare, website-ul nu poate accesa aceste cookie-uri, la fel cum tertele parti nu pot accesa cookie-urile detinute de respectivul website. De exemplu, cand utilizatorul distribuie un articol folosind butonul pentru retelele sociale aflat pe un website, acea retea sociala va inregistra activitatea utiliatorului, nu website-ul pe care se afla butonul.

 

Ce tip de informatii sunt stocate si accesate prin intermediul cookie-urilor?

Cookie-urile pastreaza informatii intr-un fisier text de mici dimensiuni, care permit unui website sa recunoasca un browser. Web-serverul va recunoaste browserul, pana cand cookie-ul expira sau este sters. Cookie-ul stocheaza informatii importante, care imbunatatesc experienta de navigare pe Internet, de exemplu:

• setarile limbii in care se doreste accesarea unui site;

• pastrarea unui utilizator logat in contul de webmail;

• securitatea online banking;

• pastrarea produselor in cosul de cumparaturi.

 

De ce sunt cookie-urile importante pentru Internet?

Cookie-urile reprezinta punctul central al functionarii eficiente a Internetului, ajutand la generarea unei experiente de navigare prietenoase si adaptata preferintelor si intereselor fiecarui utilizator.Refuzarea sau dezactivarea cookie-urilor poate face unele website-uri imposibil de folosit. Refuzarea sau dezactivarea cookie-urilor nu inseamna ca utilizatorul nu va mai primi publicitate online - ci doar ca aceasta nu va mai putea tine cont de preferintele si interesele utilizatorului, evidentiate prin comportamentul de navigare.

Exemple de intrebuintari importante ale cookie-urilor (care nu necesita autentificarea unui utilizator prin intermediul unui cont):

• continut si servicii adaptate preferintelor utilizatorului - categorii de stiri, vreme, sport, harti, servicii publice si guvernamentale, website-uri distractive si servicii de turism;

• oferte adaptate pe interesele utilizatorilor - retinerea parolelor, preferintelor de limba (ex.: afisarea rezultatelor cautarilor in limba romana)

• retinerea filtrelor de protectie a copiilor privind continutul pe Internet (optiuni family mode, functii de safe search);

• masurarea, optimizarea si caracteristicile de analytics - cum ar fi: confirmarea unui anumit nivel de trafic pe un website, ce tip de continut este vizualizat si modul cum un utilizator ajunge pe un website (ex. prin motoare de cautare, direct, din alte website-uri etc.). Detinatorii website-urilor deruleaza aceste analize pentru a perfectiona website-urile, in beneficiul utilizatorilor.

 

Securitate si probleme legate de confidentialitate

Cookie-urile NU sunt virusi! Ele folosesc formate tip plain text. Nu sunt alcatuite din bucati de cod, asa ca nu pot fi executate, nici nu pot rula in mod automat. In consecinta, nu se pot duplica sau replica pe alte retele pentru a rula sau a se replica din nou. Deoarece nu pot indeplini aceste functii, nu pot fi considerate virusi. Cookie-urile pot fi, totusi, folosite pentru scopuri negative. Deoarece stocheaza informatii despre preferintele si istoricul de navigare al utilizatorilor, atat pe un anume website cat si pe alte website-uri, cookie-urile pot fi folosite ca o forma de Spyware. Multe produse anti-spyware sunt constiente de acest fapt si, in mod constant, marcheaza cookie-urile pentru a fi sterse, in cadrul procedurilor de stergere/scanare anti-virus/anti-spyware. In general, browserele au integrate reglaje de confidentialitate, care furnizeaza diferite nivele de acceptare a cookie-urilor, perioada de valabilitate si stergere automata dupa ce utilizatorul a vizitat un anumit site.

 

Alte aspecte de securitate legate de cookie-uri

Deoarece protectia identitatii este foarte valoroasa si reprezinta dreptul fiecarui utilizator de Internet, este indicat sa se stie ce eventuale probleme pot crea cookie-urile.

Pentru ca prin intermediul lor se transmit in mod constant, in ambele sensuri, informatii intre browser si website, daca un atacator sau persoana neautorizata intervine in parcursul de transmitere a datelor, informatiile continute de cookie pot fi interceptate. Desi foarte rar, acest lucru se poate intampla daca browserul se conecteaza la server folosind o retea necriptata (ex.: o retea WiFi nesecurizata).

Alte atacuri bazate pe cookie implica reglaje gresite ale cookie-urilor pe webservere. Daca un website nu solicita browserului sa foloseasca doar canale criptate, atacatorii pot folosi aceasta vulnerabilitate pentru a pacali browserele in a trimite informatii prin intermediul canalelor nesecurizate. Atacatorii utilizeaza apoi informatiile cu scopul de a accesa neautorizat anumite site-uri.

Este foarte important ca utilizatorii sa fie atenti in alegerea metodei celei mai potrivite de protectie a informatiilor personale.

 

Sfaturi pentru o navigare sigura si responsabila, bazata pe cookies

Datorita flexibilitatii lor si a faptului ca majoritatea dintre cele mai vizitate website-uri, inclusiv cele mai mari, folosesc cookie-uri, acestea sunt aproape inevitabile. Dezactivarea cookie-urilor nu va permite accesul utilizatorului pe site-urile cele mai raspandite si utilizate, printre care: Facebook, Twitter, YouTube, Gmail, Yahoo si altele.

Iata cateva sfaturi care va pot asigura ca navigati fara grija, insa cu ajutorul cookie-urilor:

• particularizati-va reglajele browserului, in ceea ce priveste cookie-urile, pentru a reflecta un nivel confortabil pentru dumneavoastra al securitatii utilizarii cookie-urilor;

• daca nu va deranjeaza cookie-urile si sunteti singura persoana care utilizeaza computerul, puteti regla termene lungi de expirare pentru stocarea istoricului de navigare si al datelor personale de acces;

• daca impartiti accesul la calculator, puteti lua in considerare reglarea browserului pentru a sterge datele individuale de navigare de fiecare data cand inchideti browserul. Aceasta este o varianta de a accesa website-urile care plaseaza cookie-uri si de a sterge orice informatie de vizitare, la inchiderea sesiunii de navigare;

• instalati-va si actualizati-va constant aplicatii antispyware. Multe dintre aplicatiile de detectare si prevenire a spyware-ului includ detectarea atacurilor pe site-uri. Astfel, impiedica browserul de a accesa website-uri care ar putea sa exploateze vulnerabilitatile browserului sau sa descarce software periculos;

• asigurati-va ca aveti browserul mereu actualizat. Multe dintre atacurile bazate pe cookies se realizeaza exploatand punctele slabe ale versiunilor vechi ale browserelor.

Cookie-urile sunt pretutindeni si nu pot fi evitate, daca doriti sa va bucurati de acces pe cele mai bune si cele mai mari site-uri de pe Internet - locale sau internationale. Cu o intelegere clara a modului lor de operare si a beneficiilor pe care le aduc, puteti lua masurile necesare de securitate, astel incat sa puteti naviga cu incredere pe Internet.

Cum procedati daca nu doriti sa fie instalate module cookie pe computerul dumneavoastra?

Exista persoane pentru care stocarea unor informatii extrase din computerul sau dispozitivul lor mobil are un caracter relativ invaziv, mai ales atunci cand informatiile in cauza sunt stocate si utilizate de catre terti care le sunt necunoscuti. Daca preferati, aveti posibilitatea de a bloca toate modulele cookie sau doar pe unele dintre acestea ori chiar de a elimina module cookie care au fost instalate pe terminalul dumneavoastra. Fiti insa constient de faptul ca riscati sa nu puteti utiliza anumite functii. Pentru a activa acest blocaj, trebuie sa modificati parametrii de confidentialitate ai browserului. Unii operatori terti au elaborat instrumente ale caror module permit sa se dezactiveze culegerea si utilizarea datelor. Dezactivarea si refuzul de a primi cookie-uri pot face anumite site-uri impracticabile sau dificil de vizitat si folosit. De asemenea, refuzul de a accepta cookie-uri nu inseamna ca utilizatorul nu va mai primi / vedea publicitate online. Este posibila reglarea din browser pentru ca aceste cookie-uri sa nu mai fie acceptate, sau se poate regla browserul sa accepte cookie-uri de la un anumit website. Dar, de exemplu, daca un utilizator nu este inregistat folosind cookie-urile, nu va putea lasa comentarii. Toate browserele moderne ofera posibilitatea de a schimba reglajele cookie-urilor.

Aceste reglaje se gasesc, de regula, in meniurile (butoanele) "Optiuni", "Reglaje" sau "Preferinte" ale browserului.

 

Termeni si conditii de utilizare a siteului www.inshr-ew.ro

 

Acceptarea conditiilor

www.inshr-ew.ro este site-ul oficial al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” (denumit in continuare "INSHR-EW") pentru asigurarea unei mai mari transparente si o mai buna intelegere a activitatilor INSHR-EW.

Utilizarea site-ului www.inshr-ew.ro (denumit in continuare « site ») presupune acceptarea in totalitate a termenilor si conditiilor expuse mai jos.

Termenii si conditiile pot fi modificate in orice moment de catre administratorul site-ului, denumit in continuare « Administrator », fara notificarea prealabila a persoanelor care il utilizeaza, denumite in continuare « Utilizatori ».

Utilizatorii vor avea acces permanent la termenii si conditiile pentru utilizarea serviciilor pentru a le putea consulta in orice moment.

Accesand si navigand pe acest site, Utilizatorii accepta implicit, termenii de utilizare descrisi in continuare. In cazul in care nu sunt de acord cu termenii si conditiile impuse, Utilizatorii trebuie sa inceteze accesarea acestui serviciu.

 

Descrierea serviciilor

Prin intermediul sectiunilor sale, site-ul www.inshr-ew.ro ofera Utilizatorilor informatii cu privire la activitatea Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel”: activitati de cercetare privind Holocaustul din Romania, programe cultural-educative si de conservare a memoriei Holocaustului.

Ce este un serviciu electronic ?

In cadrul siteului www.inshr-ew.ro, un serviciu electronic reprezinta o resursa oferita prin Internet cu scopul de a imbunatati procesul de comunicare dintre cetateni si INSHR-EW.

Exista doua tipuri de servicii electronice oferite de www.inshr-ew.ro:

•         servicii de informare, care asigura cetatenilor, presei sau altor factori interesati acces usor si eficient la informatii, facilitand consultarea documentelor emise de catre Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel” ;

•         servicii de comunicare interactiva („Contact”) care permit un mai bun contact cu cetatenii, cu societatea civila si cu alti factori interesati, folosind mecanisme de tip feedback, cu scopul de a imbunatati serviciile si activitatile Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania „Elie Wiesel”.

 

Neangajarea raspunderii

INSHR-EW intretine acest site pentru a inlesni accesul public la informatii privind activitatile sale. Administratorul depune eforturi pentru ca aceste informatii sa fie corecte si oferite la timp. La semnalarea eventualelor erori, Administratorul va incerca in cel mai scurt timp, corectarea acestora.

Informatia oferita:

•         este exclusiv de natura generala;

•         nu este in mod obligatoriu atotcuprinzatoare, completa, corecta sau actualizata;

•         poate contine legaturi web spre alte site-uri aspura continutului carora INSHR-EW nu detine nici un control si pentru care nu isi asuma nici o responsabilitate.

Un document disponibil pe site nu reproduce in mod obligatoriu textul unui document oficial.

Numai documentele si actele normative publicate pe hartie de catre organele abilitate sunt considerate autentice.

Administratorul nu isi asuma nici o raspundere in cazul in care anumite informatii sunt furnizate cu intarziere, sunt pierdute, sterse sau nu pot fi stocate pe serverele noastre din orice motive.

De asemenea, nu isi asuma nici o raspundere pentru consecintele care pot aparea datorita intarzierii, pierderii sau inexactitatii informatiilor publicate sau existente pe site.

Utilizatorii vor folosi informatiile furnizate in cadrul site-ului pe propria raspundere, iar in cazul unei daune generate de utilizarea serviciilor sau informatiilor furnizate, Utilizatorii accepta ca Administratorul va fi absolvit de orice raspundere.

Notiunea de neangajare a raspunderii nu se rasfrange si asupra obligatiei INSHR-EW de a respecta legislatia in vigoare si nu poate exclude obligatiile INSHR-EW impuse de lege.

 

Reguli generale

Administratorul siteului declara urmatoarele:

•         va depune toate eforturile rezonabile pentru realizarea scopului siteului;

•         va depune toate eforturile (din punct de vedere tehnic sau de alta natura) pentru functionarea in bune conditii a siteului; cu toate acestea, pot exista intreruperi in functionare, sau imposibilitati de accesare de catre Utilizatori, pe o perioada nedeterminata de timp, din orice motive;

•         pe masura aparitiei unor situatii noi de orice natura ce impun acest lucru, Administratorul poate modifica conditiile si termenii de utilizare.

Este posibil ca site-ul web sau informatiile afisate sa contina link-uri catre alte site-uri sau/si formulare sau servicii gestionate de terte persoane.

Prezenta Politica de Confidentialitate nu include practicile si politicile acestor terte persoane relationate cu serviciile sau site-urile respective. INSHR-EW nu controleaza site-urile respective si/sau formularele tertelor persoane. Utilizatorul va trebui sa consulte si sa verifice politica de confidentialitate a acelor site-uri/servicii, inainte de a le accesa sau utiliza.

In general, datele solicitate prin intermediul formularelor disponibile pe site sunt obligatorii si necesare pentru ca utilizatorul sa poata accesa si/sau utiliza serviciile la care se refera formularul in cauza ca de exemplu,  pentru solutionarea  cererilor, petitiilor, sugestiilor si a reclamatiilor, inclusiv prin intermediul unor terte persoane juridice.  Formularul poate indica, dupa caz, doar unele date ca fiind optionale.

In cazul in care nu sunt furnizate toate datele considerate ca obligatorii si necesare, INSHR-EW va putea, in anumite cazuri, sa suspende accesul la utilizarea serviciului in cauza sau sa nu dea curs solicitarii neconforme realizate de catre Utilizator.

Contact

  • Adresa: Bucureşti, Bulevardul Dacia, nr. 89, sector 2, cod postal 020052
  • Telefon/Fax: +40-21-318 09 39
  • E-mail: office@inshr-ew.ro