Acest material este copiat după manuscrisul lui Armand Berariu, privind deportarea în masă a evreilor din comuna Ițcani – Suceava, în Transnistria, 14 octombrie 1941. Lucrarea a fost scrisă în 1980 – 1981. Armand Berariu s-a născut la 21 ianuarie 1921, în Dorohoi. Din anul 1927 a locuit împreună cu familia la Ițcani – Suceava. În toamna anului 1941 a fost deportat în Transnistria. A decedat în martie 1982 la București.

***

Au trecut aproape 40 de ani de la începutul acelor tragice evenimente care au adus atâtea suferințe zecilor de mii de oameni, neavând altă vină decât faptul de a fi evrei. Imensa majoritate s-a născut și a murit pe aceste locuri, au adus, ei, părinții sau bunicii lor o măruntă contribuție la propășirea României, fie în războiul pentru independență din 1877, la desăvârșirea unității naționale în urma războiului din 1916-1918, în activitatea economică și culturală. Așa de pildă, bunicul meu – tatăl mamei – Iosif Leib Bercovici din Dorohoi, fost mult timp președintele Comunității evreiești din acest oraș, printre primii depozitari de ziare și librari din țară, foarte cunoscut și stimat, se bucura de prietenia lui George Enescu, căruia, după spusele bunicului, i-a procurat prima vioară. Tatăl meu, Lazăr Berariu, a luptat ca soldat pe frontul Oituzului în 1916 și a fost grav rănit de o schijă de obuz. Acesta este numai unul din exemple – și acesta incomplet – dintr-o familie, dar câte și câte exemple s-ar putea da, și multe și mai semnificative, din care rezultă că evreii se considerau parte integrantă a populației și iubeau patria lor – România.

Desigur, privite prin prizma și în raport cu jertfe și crime împotriva evreilor din Europa, suferințele celor din nordul și partea de sud a Bucovinei, deportați în Transnistria, sunt mai mici, dar ele nu pot fi date uitării, pentru că familii întregi – parțial sau total – au dispărut, fie omorâte în mod bestial, sau din cauza bolilor, mizeriei sau foametei.

Voi încerca să descriu, desigur, parțial, ce s-a înâmplat în anii deportării cu populația evreiască din Ițcani, jud. Suceava, în principal, dar și a altor evrei din Burdujeni, Suceava, Săveni, sau din alte diferite localități.

Totul se bazează numai pe amintiri – de altfel destul de vii încă – și deși mă voi strădui să fiu cât mai obiectiv, nu voi putea evita o anumită nuanță de subiectivism, sau poate aprecieri nu suficient de concludente.

Am locuit la Ițcani din 1927, cu familia, compusă din 7 persoane – părinții, două surori și trei frați. Tatăl meu era funcționar la fabrica de zahăr din localitate. Numărul locuitorilor evrei din Ițcani nu depășea 300, cu ocupații diverse: funcționari, meseriași, negustori, medici, brutari, măcelari etc. Până la o anumită perioadă, mai precis până în 1936-1937, se trăia în relații bune, aș putea spune chiar armonioase, cu majoritatea populației formată din români, nemți, ruteni etc. Desigur, erau și înainte cazuri de antisemitism, dar fără amploare. Acest lucru l-au resimțit la liceu unde erau și câțiva profesori cuziști – bariere greu de trecut pentru elevii evrei. Odată cu instaurarea guvernului Cuza-Goga și apoi a guvernului legionar și a dictaturii fasciste-antonesciene, de altfel ca pretutindeni, prigoana a crescut în intensitate, sub forme cunoscute. Perioada dinainte și în special după începerea războiului împotriva U.R.S.S. s-a concretizat printr-o înăsprire a represiunilor împotriva evreilor din localitate, mai ales că ne aflam numai la 40 km de graniță. Aceasta s-a caracterizat prin percheziții, bătăi, muncă obligatorie pe plan local, purtarea stelei galbene.

Încă din luna septembrie și începutul lunii octombrie a anului 1941 au început să se răspândească zvonurile, cărora nimeni nu voia să le dea crezare, că vom fi evacuați la Suceava sau în alt oraș, că vom putea să ne mutăm într-o anumită zonă cu toate bunurile pe care le avem, aici fiind prea aproape de graniță (deși frontul se îndepărtase mult la acea dată). Interesant este că – în afară de o singură excepție – nimeni nu a părăsit localitatea, deși putea s-o facă, sau să-și trimită în altă parte bunurile mai de preț. Oamenii încrezători sau puțin naivi nu credeau că așa ceva s-ar putea întâmpla, mai ales că autoritățile locale le-au și dezmințit. Acțiunea de deportare a fost pusă însă la cale cu cea mai mare discreție și anunțată doar cu 24 de ore înainte. Vestea a venit ca un trăznet. A fost în ziua de 8 octombrie 1941 – când cel ce făcea anunțul – bătând în prealabil în tobă cum se obișnuia – striga pe la colțurile de stradă că toți evreii trebuie să depună lucrurile de valoare – din argint, aur, platină sau pietre prețioase – la primărie. Localitatea urma să fie părăsită a II-a zi dimineața, ca bagaje neputându-se lua decât atât cât putea duce fiecare, îndeosebi lucruri mai călduroase. Îmbarcarea în vagoane urma să se facă în gara Burdujeni, situată la o distanță de cca 3 km. Nedepunerea lucrurilor de valoare, așa cum se anunțase, ar fi fost urmată de cele mai aspre pedepse. Tatăl meu, un om căruia îi plăcea să respecte legile, chiar și aceasta așa cum era, a dus la primărie cele câteva obiecte din argint. De subliniat că pentru acestea nu s-a dat nici o chitanță de primire, asigurându-i verbal pe depunători că ele vor fi inventariate și depuse pe numele fiecărui proprietar. Dracu le-a mai văzut! Probabil că o parte au fost furate – mai mult ca sigur – iar alta a intrat în bugetul statului.

Este greu de descris panica și deznădejdea ce s-a declanșat în fiecare familie; în primul rând nu se știa unde vom fi mânați, sau dacă vom fi împușcați pe drum. Se spunea că vom merge să lucrăm în niște colhozuri peste Nistru, sau că vom fi stabiliți în niște colonii în Ucraina.

Dar nu mai era timp să mesteci zvonuri sau să plângi pe ruinele unei gospodării, adunată cu greutăți în zeci de ani, și care acum urma să rămână cui s-o dovedi mai iute de mână.

Trebuia să te gândești bine cum să-ți faci bocceaua, ce anume bun să iei pentru iarnă și vară. Nimeni nu s-a gândit prea bine – și nu era posibil în toată zăpăceala că este nevoie de mâncare. Sau poate ne imaginam că autoritățile, așa de grijulii să strângă lucrurile, vor avea cel puțin grijă să ne asigure de mâncare. Mare, mare greșeală! Noroc că fratele meu Marius, o fire mai prevăzătoare și gospodar, s-a gândit să facă o legătură cu ceva zahăr, ceai, cu ceainic și câteva cești, și a prins bine.

Nici o persoană, indiferent de starea sănătății sau a vârstei, sau a meritelor nu a fost exceptată. Tot târgușorul trebuia să fie eradicat de evrei. Mai mult, au fost și cazuri de evrei, care trecuseră cu ani în urmă la catolicism, și nu au fost exceptați. Anterior, au fost întreruptă pentru populație orice legături telefonice, telegrafice, deplasările pe toate șoselele de legătură au fost blocate de jandarmerie.

Noaptea de 8 spre 9 octombrie a fost o noapte de priveghi, nimeni nu a închis ochii, pe străzi dosnice, ferindu-se de patrule, se mai strecura câte o umbră: erau cei mai curajoși care mergeau la rude sau prieteni să-i consoleze, să-i ajute, sau să afle ce mai este nou, în speranța încă nepărăsită complet că se va reveni asupra ordinului atât de cumplit. Dar nu a venit nici o contramandare, însă implacabil au sosit zorile, pe care fiecare căuta să le amâne cât mai mult.

De dimineață au început să apară din case oameni cu geamantane, cu rucksacuri, saci, boccele. Căutau, nu știu de ce, să se facă cât mai mici, să treacă parcă neobservați, le era parcă rușine fără a fi cu nimic vinovați, cu indignare și ură în suflet de cei care i-au smuls de la căminele lor, mai înstărite sau mai sărace; fiecare lăsa ceva din el acasă. Mai presus de toate acestea, predomina teama de soarta ce ne aștepta.

În fața primăriei, deși cu lacrimi în ochi și durere în suflet, oamenii s-au purtat demn, se salutau și se îmbrățișau în tăcere. Și așa a început exodul. Cu bagajele în spinare și în mâini, tristul convoi și-a început drumul spre Burdujeni, de unde se spera că vom face cale întoarsă.

Zadarnic, zadarnic, plânsetele și vaietele celor care treceau prin fața caselor lor. Pășeau pe străzile orășelului, cu populația pe la porți, unii compătimitori, alții râzând și care mai aruncau câte un… jidanilor, alții abia așteptând să pună stăpânire pe lucrurile din casă… De altfel, acestea au fost imediat jefuite și de localnici și de cei veniți din localitățile apropiate.

Și așa, încet, încet, au ajuns la gara Burdujeni, unde se strânseseră și convoaiele din alte orașe, iar vagoanele de marfă erau de-acum pregătite. Aproximativ 40-50 persoane în fiecare vagon.

Privind acum, după atâția ani, evenimentele de atunci, cred că scopul urmărit de guvernanții fasciști în cazul când s-ar fi realizat în totalitate planul de evacuare a evreilor (după cum se știe evacuarea din punct de vedere geografic a ajuns cam până la orașul Dorohoi) ar fi fost următorul:

– Exterminarea populației evreiești însă nu prin mijloace atât de directe și barbare ca cele folosite în Germania, Ungaria, Polonia, partea ocupată din U.R.S.S. și alte țări cu teritoriul cotropit de nemți. În cazul acesta – adică evacuarea în Transnistria – exterminarea va fi realizată prin boală, mizerie, foamete – ca elemente principale;

– Nu este deloc neglijabilă încercarea de a steriliza total sau parțial bunurile evreilor, din care o parte a intrat în mâna statului și alta în cea a unor cetățeni

– O oarecare încercare de a astupa gura nemulțumirilor populației;

– Realizarea unei mâini de lucru calificată și necalificată aproape complet gratuită;

– S-ar putea să fie – și fără îndoială sunt – și alte cauze, determinate de conjunctura politică din acea perioadă.

După îmbarcarea în vagoanele de marfă pe criterii de familie, rude, prieteni, cunoștințe sau întâmplare, trenul s-a pus în mișcare, cu pază militară la fiecare vagon. Să considerăm aproape ca un noroc faptul că vremea era însă frumoasă. O zi caldă de toamnă. Direcția, inițial încă necunoscută. Toată lumea cred că era complet buimăcită, și toate se făceau în mod automat, în virtutea inerției. Realitatea a început să ne trezească. În primul rând, ne-am dat seama că nu am luat, din puținele lucruri, ceea ce era absolut necesar, în special ceva alimente. Nu după mult timp a început să lipsească apa. Timpul de oprire în gări era redus, sau în alte cazuri nu se dădea voie să cobori.

Drumul cu trenul a durat o noapte și două zile. Este greu de închipuit că oamenii, obișnuiți cu un anumit fel de viață, mulți înaintați în vârstă sau bolnavi, s-au văzut dintr-o dată aruncați în acest convoi, porniți spre o direcție necunoscută, practic lipsiți de elementara posibilitate de a se spăla, îngriji, sau de a-și procura hrană mai acceptabilă. De asemenea este dificil să-ți imaginezi cât de repede se poate animaliza omul. Dacă la început satisfacerea nevoilor firești se făcea cu oarecare jenă căutând locuri ferite de privirile celorlalți, chiar din a II-a zi puteai să vezi cum oameni, înainte onorabili, serioși, nu se sfiau să-și facă nevoile chiar în fața vagonului oprit pe câmp. Nici pe departe nu se putea face vreun reproș, așa era situația și nu trebuia să le fie rușine lor, ci celor care au făcut să se ajungă la o asemenea situație. Chiar fostul director comercial al fabricii de zahăr din Ițcani, Moses Catz, a procedat în acest fel, și nimeni nu s-a mirat, nimeni n-a râs. Am arătat aceste lucruri, care poate par minore, dar situația era mult mai gravă, pentru că în vagoane erau bolnavi care nu se puteau deplasa și trebuiau purtați pe brațe, bătrâni. În această direcție – cel puțin la început – s-a manifestat solidaritaea dintre oameni. Toată stima pentru prietenul nostru Wili Brenner, care s-a îngrijit cu multă devoțiune filială, pe tot parcursul, de mama sa, aproape paralizată.

Așa, încet, încet, au ajuns a doua zi pe seară pe malul Nistrului, în apropierea localității Otaci (Atachi), punct de trecere spre orașul de pe Nistru – Moghilev. Aici s-a spulberat orice speranță că trenul va face cale întoarsă. Încă din tren se zărea pe celălalt mal al Nistrului, construcții mari – erau magaziile și clădirile colhozului, unde mulți își puneau speranța că vom lucra. Dar n-a fost. A început drumul fără întoarcere pentru mulți. Calvarul a început chiar de la locul unde s-a oprit trenul, ceva mai departe de punctul de trecere peste Nistru, cale destul de lungă și grea, încărcați cu bagaje – cu mama bolnavă și care trebuia sprijinită, permanent în pericol de a fi jefuiți de unii localnici (sub pretextul ajutorării pentru transportarea bagajelor, cât și de soldații rătăciți pe acolo.

Atunci pe malul Nistrului, obosiți, speriați și flămânzi, am fost anunțați că va trebui să înoptăm sub cerul liber, sau cine dorea putea să se adăpostească într-o sinagogă părăsită. Au fost și din aceia care au făcut imprudența să intre în sinagogă și au avut multe de pătimit după cum se va vedea.

Ne-am strâns cât mai aproape unii de alții și ne-am întins pe pământul rece, acoperindu-ne cu tot soiul de boarfe. Mama mea își pusese pe cap o plapumă pe care cu trudă o cărasem de acasă. Nici măcar nu se putea aprinde un foc. A fost o noapte de coșmar. Începuse o ploaie măruntă, ploaie rece de toamnă, care ne-a pătruns după scurt timp până la piele. Câmpul era înțesat de oameni, veniți din toate părțile. Celor sosiți cu convoiul nostru li s-a adăugat un grup mare de oameni, ajunși aici de prin părțile orașului Bălți, și care petrecuseră de-acum o perioadă de timp în lagăr. O bună parte parte din ei erau în zdrențe, murdari, înfometați – un început de sălbăticie. În tot timpul nopții s-au amestecat vaietele cu plânsetele, țipetele, rugăciunile. Jaful, bătaia, chiar crima erau nestingherite. Din direcția sinagogii se auzea din când în când un țipăt și vaiet prelung. Cei adăpostiți acolo erau predați și jefuiți de micul lor avut. În acea noapre de groază a căzut victimă primul locuitor din Ițcani, pe nume Rahower. Exact nu se știe ce s-a întâmplat. Se pare că, ducându-se să ia apă din Nistru, a fost întâmpinat de localnici sau soldați care au încercat să-l jefuiască. Opunându-se, a fost omorât și aruncat în Nistru, dispărând fără urmă.

Dimineața plumburie ne-a găsit zgribuliți de frig, înfricoșați, livizi. A răsunat ordinul de plecare peste Nistru. Parcă îl doream în speranța că vom găsi dincolo ceva căldură, puțină mâncare. Dar n-a fost așa. Pe malul Nistrului o altă barieră și o comisie militară din care mulți ofițeri superiori, care ne-au făcut o perchiziție severă, luând orice obiect care avea o oarecare valoare și ni s-au schimbat leii care îi aveam în mărci germane de ocupație (raportul, pare-mi-se, 1 marcă la 30 sau 40 lei), care s-au dovedit ulterior că aveau o valoare extrem de redusă. Totodată, au fost obligați, sub aspră amenințare, să predăm toate actele și orice document prin care ai fi putut dovedi identitatea. Au devenit astfel oameni ai nimănui – fără cetățenie, fără nume dovedit. S-a format apoi o coadă uriașă, întrucât trecerea Nistrului între Otaci și Moghilev se făcea cu barca (podul fiind distrus), ceea ce a prilejuit o nouă vămuire de bani sau de lucruri. Pe apa tulbure puteai vedea plutind tot felul de murdării, animale și păsări moarte, bucăți de lemne, lucruri casnice. Lipsa acumulată de apă potabilă a silit pe mulți să bea apă direct din Nistru. Acest lucru a fost fatal pentru unii, deoarece apa fiind infestată, s-a declanșat ulterior o puternică epidemie de febră tifoidă.

Pe celălalt mal s-a constituit din nou convoiul, purtat pe străzile orașului Moghilev până la un loc de așa-zisă cazare. Era o fostă cazarmă, absolut fără nici un fel de geamuri, uși, acoperământ, fără priciuri sau măcar paie de așternut pe jos.

Orașul prezenta un aspect dezolant. Așa cum am aflat, aici locuiau înainte de război un număr relativ mare de evrei. Odată cu trecerea frontului, unii s-au retras în părțile de răsărit , o parte a fost omorâtă, alții au intrat în grupele de partizani. Ce-a mai rămas din populația evreiască trăia în condiții grele, cu teamă față de noua administrație care s-a instalat pe teritoriul dintre Nistru și Bug – Transnistria, speriați de cruzimea autorităților naționaliste ucrainene, investite cu menținerea ordinii și partea economică. Se pare că, sub regimul sovietic, populația evreiască din Moghilev, care vorbea destul de bine limba idiș, chiar și copiii, duceau o viață religioasă intensă, deschisă sau ascunsă, așa cum s-a putut afla din spusele localnicilor. Se simțea și influența unui puternic centru religios, situat mai la nord, în orașul Berdicev[1].

De altfel, cam pe toate străzile, în șanțuri, în curți părăsite se găseau numeroase cărți de rit în limba ebraică, rupte, arse, deteriorate de ploaie și vânt. După cum am aflat, fuseseră devastate niște biblioteci. Orașul, în parte distrus avea un aspect mizer; case părăsite fără geamuri, se mai putea vedea resturi de mobilă și tot soiul de lucruri gospodărești. Cine mai știa de soarta acestor oameni peste care trecuse urgia războiului!

Instalalațiile sanitare primitive și neîngrijite, exalau mirosuri pestilențiale. Lipsea apa.

Drumul până la cazarmă, așa cum l-am simțit eu, l-am trecut ca prin transă; din cauza extremei oboseli și a foamei, aproape că nu mai distingeam zgomotele sau vorbele, vedeam numai buzele mișcându-se. Eram în acea stare limită, în care aproape totul îți era de-acum indiferent, orice s-ar fi întâmplat. Mi-aduc aminte de aspectul jalnic al convoiului, ajungând de la tragic la grotesc. Iată, de pildă, familia inginerului Weisfeiller. El, înalt, slab, cu picioare lungi și mereu săltăreț, șapcă pe cap, iar în colțul gurii o pipă stinsă, având în spate un enorm rucksak de care era prinsă o oliță de noapte, în mâini alte bagaje. Ea, de asemenea, înaltă, cu urme de fard pe obraz, totalmente absentă, mera [mergea] mecanic, abia își târa picioarele, ținându-se cu o mână de bărbatul ei, iar cu cealaltă trăgând copilașul (Gerry) de câțiva ani. Pe drum, olița de noapte s-a desprins din legături, rămânând agățată cu o sfoară lungă de câțiva metri și săltând în ritmul mersului capului familiei pe drumul așternut cu piatră cubică. Ajunși în cazarmă, înghesuiți într-o încăpere, s-au trântit pe podelele murdare, frânți de oboseală.

Din cazarmă în oraș era greu de ieșit și riscant – și apoi unde să te duci într-un oraș necunoscut și unde mișunau patrule de soldați ai miliției ucrainene. Pe deasupra, nu aveau nici un fel de act.

În încăperea unde stăteau înghesuiți claie peste grămadă se întretăiau gemetele, plânsetele, rugămințile, blestemele. Discuția predilectă era ce s-a lăsat acasă, ce s-a întâmplat cu lucrurile – și orice s-ar fi vorbit, toate alunecau spre lipsa de hrană, făceau să crească imaginația unor ospețe din care ți se părea că ai putea înfuleca la nesfârșit. Realitatea nu-ți putea oferi decât o bucățică de pâine și erai fericit dacă se mai găsea ceva lângă ea.

Circulau tot felul de zvonuri, din care unul singur s-a dovedit cert și crud: formarea de convoaie, pe drumuri clisoase, sub ploaie și vânt, spre alte localități, aflate unele la distanțe de zeci de km., cum erau Șargorod, Copaigorod și altele.

Preocuparea principală o constituia acum modalitatea de a scăpa din acea capcană – cazarma, de unde începea plecarea spre necunoscut. Pentru noi grija cea mai mare a constituit-o mama bolnavă, tatăl în vârstă și soacra surorii sale și ea femeie în etate, care cred că n-ar fi putut rezista unui drum așa de greu.

Se auzeau zvonuri despre oameni plecați cu puțin înainte, care au pierit de oboseală, slăbiciune sau boli, în clisa din care nimeni nu le putea da vreun ajutor.

Evadarea din cazarmă a survenit în ultimul moment, printr-o întâmplare ieșită din comun. Câte o dată hazardul schimbă cursul vieții oamenilor. De data asta în mod pozitiv.

Printre cei evacuați din Ițcani se găsea și un cetățean pe nume Horovitz (Gorovitz pe rusește). Era un evreu care trecuse la catolicism și purta, atârnat de gât o cruce de metal. Deși se dădu drept catolic, totuși nu s-a ținut seama și, cu toate protestele lui, a fost inclus în grupul celor care au fost evacuați.

Era o figură cunoscută în Ițcani, prin statura sa masivă, ochelari fumurii, impozant, degaja o oarecare personalitate. Fratele său a fost inginerul șef al fabricii de zahăr Ițcani și nu se botezase. Decedase înainte…

Gorovitz nu avea nici un fel de ocupație. Îl puteai vedea zilnic, plimbându-se pe aleia care ducea la gară sau în parc, sprijinindu-se de un baston. Înconjurat de obicei de tineri, era dornic să afle noutăți și mereu tapa pe unul sau altul de o țigară. În general era un om de treabă, încercând să pară puțin excentric. Era simpatizat, dar oarecum izolat de „lumea bună”, care îl considera un nimic. Îi plăcea să chibițeze și mai ciupea ceva. Când a fost obligat să se alinieze convoiului care părăsea Ițcanii, nu avea cu el decât o haină de ploaie, pălăria, bastonul și, după propria mărturisire – doar 500 de lei în buzunar. Mai nimic.

Revenind la situația din cazarma de lângă Moghilev, de unde se formau convoaiele spre necunoscut și moarte, dintr-o dată, în acest om, care, datorită înălțimii (mergea totuși puțin încovoiat) domina cu un cap pe toți ceilalți, s-au trezit calități nebănuite de conducător. Totul a început de la o afirmație a sa, că la 25 km de Moghilev, se află localitateaVindiceni, unde ar exista o fabrică de zahăr care, spunea el, ar fi aparținut, înainte de revoluția din oct. 1917, tatălui său, și susținea că ar trebui încercat să se ajungă acolo cu grupul de specialiști de la fabrica de zahăr din Ițcani (muncitori calificați – strungari, electricieni, funcționari de specialitate), pentru a lucra acolo sau dacă nu funcționează, ceea ce era mai mult ca sigur, să contribuie la punerea ei în funcțiune. El mai spunea că a lucrat acolo ca inginer.

Imediat, acest om, care sugera o asemenea perspectivă oarecum promițătoare, a devenit o personalitate, fiind înconjurat cu respectul cuvenit.

Cu oarecare măsuri de discreție s-a convenit să se formeze o delegație care să încerce să ia legătura cu autoritățile românești de ocupație pentru a prezenta propunerea. Din delegație au făcut parte inginerul Gorovitz, Mosea Katz, fostul director comercial al fabricii de zahăr Ițcani și încă două persoane. Între timp s-a întocmit o listă cu persoanele destinate fabricii din Vindiceni. Propunerea a fost imediat acceptată, corespunzând intenției autorităților de a repune în funcțiune instalații productive.

A doua sau a treia zi, am părăsit cazarma, autoritățile românești dându-ne câte o autorizație de a fi transportați la Vindiceni, cu condiția ca fabrica să fie pusă în funcțiune chiar în acel an și să dea producție. Deși se știa că cei care urmau să plece la fabrică nu erau în totalitate specialiști, cu toții și-au declarat însă această calitate, în încercarea de a scăpa de îngrozitorul convoi. Pentru început au fost transportați la Moghilev, iar Gorovitz a plecat la Vindiceni, pentru organizare.

Am primit un sprijin din partea Comunității evreiești din Moghilev care, cu modestele ei posibilități, ne-a ajutat să fim găzduiți la diverse familii evreiești – deși în condiții foarte precare, și să putem primi niște alimente dintr-un fond al comunității.

Împreună cu familia mea și alte câteva familii cunoscute, am locuit, dacă se poate numi asta, într-o încăpere de 4 pe 5 m, în mare înghesuială, circa 20 persoane. Și eram fericiți. În această cameră era doar un singur pat (de campanie) în care se odihnea mama mea, care era suferindă și plăpândă. Toți ceilalți dormeau pe jos, unul lângă altul și nu era nici un spațiu neocupat. Părăsirea camerei în timpul nopții solicita o adevărată echilibristică.

Condițiile higienice, instalațiile sanitare erau nu numai primitive, dar și absolut insuficiente. Apa trebuia adusă de la un robinet dintr-o pivniță adâncă, cu trepte șubrede, în niște borcane mari de sticlă, mereu era pericol să se spargă.

Lemnele pentru prepararea hranei erau furate de la diverse clădiri distruse în urma luptelor, bombardamentelor sau a inundațiilor, cu un mare risc și pericol din cauza ohranei (poliția ucraineană), care nu privea cu ochi buni prezența evreilor deportați peste Nistru, mai ales că treptat, treptat, numeroși evrei au reușit, prin diverse mijloace, să pătrundă în oraș.

Hrana, care se prepara în comun pentru cei ce stăteau în locuința respectivă, era aproape invariabil formată dintr-un ceai, cu ceva pâine amestecată în bună parte cu orez, iar la prânz și seara – un fel de păsat – „cașa” în denumirea locală, fie din hrișcă, mei, mazăre sau „jonderă” – un cir din făină de porumb. Lipsa de sare și calitatea nu întotdeauna corespunzătoare a alimentelor făceau ca mâncarea să fie mai greu de înghițit, dar n-avei ce să alegi, și apoi foamea este cel mai bun bucătăr. De menționat că alimentele se găseau foarte greu, la prețuri exorbitante – în lei, ruble sau mărci germane de ocupație, dar în cea mai mare parte prin schimb cu îmbrăcăminte sau obiecte de valoare.

S-au semnalat din cauza inconsistenței alimentelor, a lipselor de vitamine, nu numai o slăbire fizică, dar și un fel de orbire, în special noaptea, un fel de orb la găinilor.

O dată sau de două ori, comunitatea evreiască (obscina în limbaj local, a mai împărțit populației câteva kg. de mei, cu totul și cu totul insuficient. Autoritățile nu erau încă îndeajuns de consolidate și acestă împărțire a administrației între români (predominantă), nemți, ucraineni, constituia mai mult un fel de domnie a nimănui sau mai bine zis a bunului plac. Jaful, hoția, banditismul la lumina zilei, arestările constituiau cazuri care peste câtva timp a devenit obișnuință.Dacă nu te păzeai singur și nu te fereai de autorități erai pândit de tot felul de pericole.

Dar peste tot a apărut o primejdie care le punea pe toate celelalte în umbră: bolile – și în mod deosebit febra tifoidă. Primul din grupul nostru care a căzut victimă a fost cumnatul meu Fery (Ferdinand) Fischler, un om voinic, înainte foarte sănătos, având o greutate de peste 100 Kg. Dificultatea consta în imposibilitatea de a fi izolat, nemai vorbind de faptul că nu putea fi îngrijit din punct de vedere al medicației și alimentației. Boala a evoluat extrem de rapid (de fapt cam la 3 săptămâni de la trecerea Nistrului) complicându-se cu o congestie pulmonară și o insuficiență cardiacă.

Pentru a ne da seama de greutatea de a procura medicamente la prețuri fantastice, este suficient să arăt că pentru câteva fiole de strophantină (întăritor pentru inimă) a fost vândut un costum de haine (al meu, de altfel primul și singurul costum nou pe care mi-l făcusem până atunci). Toți erau conștienți că nu ajută la nimic, procesul era ireversibildar se făcea tot ce este posibil –așteptându-se o minune care nu avea de unde să vină. Stăteau toți în aceeași cameră cu Fery (lui i se înjghebase din câteva scânduri un fel de laviță), care intrase de acum în stare de inconștiență. Una din acele nopți de groază care mi-a rămas întipărită în minte. În cameră frig, afară o ploaie rece, aproape înghețată, se auzeau împușcături din toate părțile, iar dinspre malul Nistrului spre Otaci se vede arzând, după cum am aflat ulterior, sinagoga și alte case.

Se auzea respirația sacadată a bolnavului. Mama mea nu dormea, în general dormea foarte puțin, având insomnii. La un moment dat, bolnavul se ridică în capul oaselor și începe să spună în germană: „Jetzt spreche ich mit den toten Köpfe. Sehe wie die toten Köpfe kommen zu mir”(acum vorbesc cu capetele de morți. Iată cum capetele de morți vin spre mine…). Aiurea. Nici eu nu dormeam și mama mi-a șoptit: „sărmanul este pierdut”. A doua sau a treia zi a avut o ușoară revenire, a cerut de mâncare, a vorbit coerent (euforia morții). În a treia zi s-a prăpădit. Înmormântarea a fost și ea dificilă. Serviciul pentru aceasta nu mai funcționa. A fost dus la cimitir de frații mei și alți cunoscuți, iar datorită frigului cumplit care se lăsase, pământul era foarte înghețat, greu de săpat cu unelte primitive. I-am făcut o groapă de mică adâncime, abia l-a acoperit, iar semne pentru a cunoaște locul doar câteva pietre. În acea iarnă și apoi în primăvara care a urmat au pierit la Moghilev din cauza febrei tifoide și a tifosului exantematic – fără a avea date destul de certe – aproximativ 10.000 oameni. Cea mai mare parte din cei deportați erau duși la cimitir în căruțe, unul peste altul, fără sicrie, ca într-un oraș al morții.

În acest început de deportare și de nimicire am avut un mare noroc din partea mamei care umbla literalmente după fiecare dintre cei ce locuiau împreună cu noi ca să se spele pe mâini și să se bea apă fiartă – în măsura posibilităților. Cred că asta a ajutat și contribuit ca până la sfârșitul anului 1941 – cât am locuit la Moghilev – să nu se mai îmbolnăvească nimeni de această maladieatât de molipsitoare.

În fine, spre sfârșitul lunii decembrie am fost anunțați că vom pleca la Vindiceni, ceea ce ne-a dat oarecare speranță, deși nu știam ce ne așteaptă. Într-adevăr a venit un camion și ne-a transportat. Era a doua zi de Crăciun. Sosirea la Vindiceni – comună mare, foarte întinsă, așezată chiar pe șoseaua principală care ducea spre Vinița – centru raional, a fost în primul moment – și doar pentru moment – o surpriză destul de plăcută. Am fost instalați, din dispoziția lui Gorovitz, de către șeful chranei (paza) fabricii, pe nume Iancovschi, care ulterior s-a dovedit foarte puțin binevoitor și un mare șperțar, într-o clădire din incinta fabricii – înainte servea ca un sediu al administrației – împreună cu alte 3 familii, fiecare în câte o camera. În afară de niște paturi de fier și rogojini din stuf nici un altfel de mobilier, nici măcar un scaun. O sobă mare, inclusă în zid și având gura de alimentare cu lemne pe un culoar, ofera o căldură plăcută dacă, era bine burdușită cu lemne. Dar asta a durat puțin, căci singurul buștean care ni s-a dat s-a consumat repede. Afară totul era acoperit de zăpadă groasă, albă și respiram un aer curat. Creștea speranța și eram de invidiat. Dar a urmat și o surpriză neplăcută. Intrarea în anul nou – 1942. În toiul nopții, în loc de colinde, am fost treziți de bătăi puternice în ușă, geamuri sparte, urlete de bețivi, care proferau injurii la adresa noastră – în limba ucraineană –, „jidani duceți-vă la mama dracului, cărați-vă cât mai repede, de nu o s-o pățiți” și alte asemenea „felicitari” care îți făceau părul măciucă gândindu-ne că am căzut din lac în puț. Nu a fost într-adevar așa. A doua zi, șeful chranei – acum am impresia că el instigase aceste acțiuni -, a încercat să ne liniștească spunându-ne că a fost o întâmplare și că acei făptași au fost niște bețivi.

În zilele următoare ne-am înregistrat la primărie și la jandarmeria locală, cu obligația de a nu părăsi localitatea și de a lucra la fabrică. Spre bucuria noastră fabrica oferea, în acea perioadă, posibilități de a lua masa la cantină – dimineața o supă de crupe sau cartofi, la prânz aceeași supă plus „cașa” – o fiertură din mei sau hrișcă ori mazăre – toate fără nici un pic de grăsime, precum și 200 gr. pâine de orz pe zi. Ni s-a părut raiul pe pământ.

La fabrică primeam ca plată 1marcă germană (de ocupație) pe zi (aceasta era tariful oficial pentru muncitori necalificați) extrem de puțin ținând seama de valoarea extrem de scăzută a mărcilor, dar îndeajuns să achităm costul mesei la cantina.

În afară de inginerul Gorovitz – devenit director tehnic și de Moses Caz și alți câțiva funcționari care au început să se ocupe, alături de personalul autohton de problemele administrative, toți ceilalți din grupul nostru au fost puși să facem o muncă necalificată, uneori de 12 ore, în condiții foarte grele

Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, specialist în cultivarea sfeclei de zahăr – și care a fost desemnat să lucreze în această direcție, să aibă ca șef un fost colonel din vechea armată rusă care comandase un regiment rus în războiul din 1916, în zona unde luptase și fusese rănit tatăl meu. Întrucât rușii erau, în general, foarte sensibili la amintiri de acest gen, a început să îl simpatizeze pe tatăl meu, îl proteja într-un anumit fel, scutindu-l de munci mai grele, și daruindu-i din cînd în cînd tutun, care pe atunci era la mare preț. De fapt era tutun din frunze uscate, neprelucrate, care se tăiau în șuvițe subțiri cu cuțitul și apoi se răsuceau în hârtie de ziar. Și păreau delicioase. Erau folosite chiar și cozile și nervurile.

Fabrica era ca și moartă. Peste tot o ghiață groasă acoperea pardoseala și mașinile. Primul lucru pe care am fost puși să-l facem a fost spargerea crustei de gheață cu niște răngi de fier grele, într-un frig cumplit, mai ales că eram și prost îmbrăcați și subalimentați. Dar ne-am dat seama că numai în această fabrică ne putea găsi salvarea în condițiile foarte grele de atunci – economice, sociale, sanitare, bolile făcând ravagii. Acestea nu au ocolit nici locuința noastră. S-au îmbolnăvit sora mea și soacra sa, precum și din familia avocatului Helmann – acesta om mai în vârstă și grav bolnav de inimă. În lipsa medicamentelor și a unei hrane corespunzatoare, totul depindea de rezistența organismului. Sora și soacra ei au reușit să depășească criza cea mare și să intre în convalescență. În tot acest timp, mama ne urmărea cu strășnicie să ne curățăm continuu cu petrol, să ne spălăm și să ne dezinfectăm cu ce aveam la dispoziție – toate acestea, combinate, probabil, cu o imunitate naturală, au făcut să nu ne îmbolnăvim, deși trăiam în acest focar de infecție.

Într-o stare deosebit de grea era avocatul Helmann, care intrase într-o stare de precomă și cu o insuficiență cardiacă foarte accentuată, așa că era considerat ca pierdut – și se aștepta din moment în moment sfârșitul. Era în seara de Seder. Din camera alăturată, unde stăteau niște oameni foarte evlavioși din Săveni (nu-mi amintesc numele) străbăteau tradiționalele cântece de Pesah. Minune! La auzul lor, bolnavul – și el om evlavios, a avut un șoc puternic și spre uimirea tuturor a cerut o carte de rugăciune, și cu glas stins, cu lacrimile scurgându-se din ochii aproape închiși, a murmurat rugăciunea. Șocul, probabil, a dat impuls vieții. S-a salvat de la o moarte sigură.

Dar să revin acum la lucrul în fabrică și la felul nostru de viață. Cea mai mare parte din muncitori erau sezonieri (aceasta este de fapt specificul unei fabrici de zahăr) – țărani din împrejurimi, unii cu o atitudine compătimitoare față de noi, mai ales că și ei nu o duceau pe roze. Voi descrie mai târziu câteva tipuri mai interesante. Dintre localnici erau cei mai mulți specialiști, unii dușmănoși nu numai față de noi, ci și de fostul regim, iar o bună parte ne înțelegea situația și căuta să ne ajute. Ei doreau să afle prin noi, crezând că suntem mai bine informați, situația reală pe front, și avea o vădită simpatie față de orice înfrângere a fascismului. Prima iarnă 1941-1942 a fost deosebit de grea. Muncă de ocnaș să spargi gheața, în niște hale uriașe, pe un frig cumplit, prost îmbrăcați, cu mâinile crăpate care se lipeau de uneltele de fier.

Am trecut apoi la curățatul cuptoarelor de zgură, muncă oribilă, într-un mediu greu de suportat, plin de praf, trebuind să lucrăm cu dalta și ciocanul.

Hrana proastă și insuficientă ne-a adus pe toți într-o stare de anemie, mai ales că după un timp, din lipsă de produse, cantina s-a închis. Să se descurce fiecare cum poate. Lucrurile pe care le mai aveam s-au dus destul de repede la bazar, – unde era în floare trocul – pentru făină, cartofi, crupe, fasole. Și eram bucuroși să le găsim, totul era drămuit cu cea mai mare strictețe, astfel ca să ajungă pentru o perioadă cât mai îndelungată. Era groaznic să-ți vezi părinții tânjind după o bucățică de pâine.

Au început să sosească obiecte de îmbrăcăminte, bani și ceva alimente de la cei din țară, prin diverși emisari. În cea mai mare parte acestea ajungeau vămuite, câte o dată la mai puțin de o treime. Dar erau de mare folos. Noi am primit lunar de la sora noastră din București, Jeana Goran și soțul ei, care ne-a ajutat foarte mult – aș putea spune că erau salvatoare. Aproape în exclusivitate serveau pentru schimb, căci noi ne confecționam îmbrăcămintea din pânză de sac și încălțăminte cu talpă din lemn de tei. Este drept că și prin comunitățile evreiești care se constituiseră se dădeau populației diverse lucruri, îndeosebi celor care erau în mare dificultate, dar cu totul insuficient și nu întotdeauna era o împărțeală loială. În sfârșit, cam prin luna februarie, începutul lui martie fabrica a început să dea semne de viață, să dea producție. Mai întâi s-a pus în funcțiune casa de cazane pentru producerea energiei și a apoi celelalte instalații. Sfecla era de cu toamna strânsă în cahsturi -în șanțuri, acoperite cu rogojini, paie și pământ. Soseau vagoane cu cărbuni care pentru noi erau și o binefacere – întrucât, cu toată paza mai puteam fura câteva bucăți cu care să ne încălzim acasă, dar și un chin. Nu de puține ori în toiul nopții, pe frig, viscol, ger, administratorul fabricii și șeful ohranei ne trezeau din somon, pentru a descărca cât mai repede cărbunii din vagoane. Pentru fiecare vagon – 2 oameni. Deseori nu pridideam, fiind obosiți, flămânzi înecați în praful de cărbune ni se vedeau numai albul ochilor.

În timpul campaniei, eu lucram la casa de cazane – o hală imensă, unde trebuia să alimentăm un cuptor pe schimb (12 ore) cu cca. un vagon de cărbune. Muncă grea, care cerea și oarecare îndemânare și forță, pentru a reuși să menții presiunea necesară în cazan. Dar, cel puțin, lângă cuptor era cald; dacă, te îndepărtai puțin, peste tot era un curent teribil. În orice caz, lucru la cuptoare putea fi considerat o binefacere, prin faptul că puneam la copt, în spuza cărbunilor, sfecla de zahăr, care, coaptă astfel, era un deliciu și ne ostoiafoamea.

Peste tot în fabrică era o pază severă, efectuată de soldați înarmați, așa că nu te puteai apropia de secția de rafinărie sau de coloanele unde fierbea siropul. La poartă se făcea un control corporal extrem de sever tot de către soldați, și dacă te prindea cu un lucru oricât de mic, suportai o cruntă bătaie. Cu toate acestea, înfruntând riscul, înșelând vigilența paznicilor, uneori prin mici sporturi, reușeam să scoatem câțiva bulgări de zahăr sau cărbuni, lemne, sfeclă. Ce nu face omul omul când are cuțitul la gât. Exista o asemenea solidaritate, întrucât nu am auzit de nici un caz când cineva să fi denunțat, pentru a obține o oarecare bunăvoință. Aici aș vrea să vorbesc despre un om, muncitor, inteligent, curajos, cu o mare dragoste de oameni. Era unul din tehnicienii de schimb la casa de cazane. Se numea Melnic (pe rusește înseamnă moară), un țăran autodidact, cu o droaie de copii. Locuia într-un sat la circa 6 km. de fabrică. Parcă-l văd și acum, când, în toiul nopții – când presiunea la cazane era suficientă, stătea rezemat de parapetul care mergea de-a lungul cuptorului, la o înălțime de cca. 10 m., spunându-ne: „Băieți, hai să cântăm acum”. Răsuna hala – și din hală – cu tot zgomotul motoarelor – se răspândea în toată fabrica acele minunate cântece populare ucrainiene. Mă uitam la acei oameni vârstnici, colțuroși, cu vocile lor profunde care cântau și le șiroiau lacrimile pe obraz. Fiecare din ei avea necazul lui: cineva drag pe front, sau în prizonierat, ori pierit în lupte, apoi grija pentru ziua de mâine.

Acest Melnic trecea în fiecare zi, sau noaptea, pe pasarela cuptoarelor și ne anunța în limba ucraineană: „Baieți, astăzi nimic; atunci știam că este un control sever, sau spunea: „Băieți – astăzi liberi” însemna un control mai puțin sever. Nici până astăzi nu știu de unde era așa bine informat, căci atât timp cât am lucrat cu el nu s-a înșelat niciodată.

În timpul verii am fost trimiși la o carieră de piatrăde var necesară procesului de fabricație al zahărului. Este greu de imaginat cum am reușit ca timp de 12 ore, sub un soare torid, înconjurați de blocuri mari de piatră, care frigeau când puneam mâna pe ele, să reușim să le spargem cu niște ciocane grele de cca. 3 kg. și să le facem bucăți nu mai mult de circa 10 cm. ca latură, pe care apoi le stiveam. Norma era de 1 m3 pe zi. Dezbrăcat până la brâu, am căpătat dexteritatea de a disloca felii în blocurile de piatră, dacă le așezam într-un anumit fel. Pe tot corpul aveam răni sau zgârieturi provocate de așchiile foarte ascuțite de piatră. Nu se pleca până nu-ți făceai norma – și nu era lucru lesne de realizat.

Deși munca era extenuantă, totuși această fabrică a constituit pentru mine și pentru mulți alții o adevărată salvare. Nu vorbesc numai de micile posibilități de a mai „ciupi” ceva cu un mare risc (dar am putut supraviețui perioadei cele mai grele – iarna 1941/1942 – care de altfel făcuse foarte multe victime chiar și în Vindiceni).

Într-una din zile am găsit în incinta fabricii câteva bucăți de lemn pe care mă gândeam să le aduc „acasă”, unde aveam o mică soba de fier. Purtam o bluza largă făcută din pânză de sac, în care am ascuns lemnele la brâu, legându-le cu o curea. Nu am ieșit pe poartă, (fiecare lucrător sau funcționar avea un „propusk” din carton, cu ștampilă (o legitimație), ci am sărit un gard care împrejmuia fabrica, într-un loc care mi se părea prielnic. Dar am avut ghinionul să fiu zărit de un soldat din corpul de gardă. M-am trezit cu o ploaie de pumni și lovituri în cap. Dus la corpul de gardă, am fost ținut o zi și o noapte, fără mâncare și apă, în plus trebuia să spăl o podea cu scândura negeluită, plină de urme de var proaspăt. Oricât am încercat, petele nu ieșeau. M-a scăpat un soldat țigan, care și le era închis pentru nu știu ce vină. „Mă jidane, nu fi prost” mi-a spus el, „trage cu cârpa în lungul scândurii, nu pe lat, și un timp nu vor apare petele”. Așa am ajuns afară după încă o bătaie de rămas bun.

În vara anului 1942 s-a produs un eveniment fericit pentru noi. Datorită intervenției sorei mele din București – Jeana Gorun, și a soțului ei, părinții mei, Lazăr și Ghizela Berariu au fost repatriați. Aceasta s-a datorat faptului că tatăl meu, care a luptat în primul război mondial, și a fost grav rănit, era considerat evreu de categoria a II-a. A fost o mare șansă – o adevărată izbăvire, pentru că mama șubredă și bolnavă și tata în vârstă n-ar fi putut rezista condițiilor destul de grele. Permanent, pândiți de pericole, cronica lipsă de alimente care, așa cum am arătat, se obțineau foarte greu, lipsa de medicamente din cele mai elementare, lipsuri în îmbrăcăminte.

Ulterior evreii care au lucrat în fabric, au fost mutați în niște încăperi mici, într-o fostă magazie a sovhozului fabricii. Am locuit 5 persoane – 3 frați, sora și soacra ei – într-un spațiu de cca. 10 m2.

Administratorul fabricii – trimis din Basarabia, pe nume Serghei Rahlițki – era o canalie fără pereche iar soția lui îl întrecea în răutate. (Acum doi ani a apărut în ziar un anunț cu decesul acestuia „suflet nobil, care va rămâne veșnic în amintirea noastră”). El și ea mergeau numai cu un docar și vai de cel pe care îl întâlnea și li se părea că nu lucrează cum trebuie sau chipurile se uitau urât. Așa s-a întâmplat în una din zile când toți evreii care lucrau la fabrică și alții din sat au fost duși la descărcatul cărbunilor pe o rampă. Printre ei era și fostul șef al fabricii de zahăr Ițcani, un om mic de statură, debil și mai în vârstă. Se odihnea, fără să observe apropierea administratorului. A fost biciuit în fața noastră, și după puține zile a murit. Așa se comporta acest „suflet nobil”, care în fiecare zi chema cu ajutorul jandarmeriei, câte unul sau doi din cei deportați, fie pentru tăiatul lemnelor, curățatul curții sau alte corvezi.Bineînțeles că nu aveai voie să calci nici măcar până în cerdacul casei. Stăpâna comanda din pridvor. Am avut „plăcerea” să mă întâlnesc de două ori cu acesti zbir. În vara anului 1942 lucram la o sfoară de vie, așezată la marginea unei pădurici și lângă un mic lac. Mânam un cal, cu un fel de rariță (prășitoare) printre butucii de vie. Calul, speriindu-se nici nu știu de ce, mi-a smuls rarița din mâini, a distrus câțiva butuci și s-a oprit taman lângă șareta administratorului. În afară de o bătaie strașnică m-am ales și cu două zile de carceră. Mai rău era s-o pățesc la culesul viei, doamnei „nobile” părându-i-se că s-a strâns prea puțin. M-a scăpat agronomul grădinii – Zaharnic – un om admirabil, un suflet bun. „Măi Pivovar(traducere în ucraineană a numelui Beraru) tu fugi și ascunde-te unde știi când vine barinea (stăpână, boieroaică pe rusește), cu docarul și jandarmul. Din pădure se auzeau țipetele ei isterice: „unde sânt jidanii aici să-i omor în bătaie”. Cred că nu ar fi ezitat. Trei zile am stat ascuns pe unde am putut.

Dar pericolele ne pândeau la tot pasul. O data, în timpul când noaptea se îngâna cu ziua, auzind zgomote suspecte ne-am hotărât să fugim din fabrică și să intrăm într-o carieră de piatră de var (care servea la procesul de fabricație al zahărului). Ne-au ajutat niște lucrători localnici, ascunzându-ne în vagoneții prin care se evacua zgura de cărbune de la cazane, în apropierea carierei de piatră. Tremurând de frig și de teamă ne-am trântit obosiți pe blocurile de piatră prăvălite într-un fel de vale. În acel moment a izbucnit prima rază de soare care lumina vârful delușorului de piatră pe care creștea, nu știu prin ce minune, un arin mititel cu frunze care, la adierea vântului scoteau un sunet metalic. În această atmosferă, când totul de-asupra noastră se lumina, unul din prieteni a început să spună rugăciunea după morți – Kadiș – în memoria mamei sale. Pe fețele tuturor celor 11-12 băieți se prelingeau lacrimile durerii și ale tristeței, lăsând dâre adânci în praful de var și cărbune, care ne acoperea fețele. Plângeam pe cei dragi, plângeam soarta noastră aproape fără ieșire – din care nu vedeam capătul. Deasupra noastră, în plină bătaie a razelor soarelui, se zbuciuma, în adierea vântului de dimineață, pricăjitul arinaș și ne-am dat seama că trăim, că trebuie să ne zbatem în continuare, să nu cădem pradă cumplitei disperări – ceea ce înseamna moartea. Încă o dată am scăpat.

Jandarmeria avea puteri discreționale asupra supușilor din teritoriu. Numericește nu erau mulți, dar spaima de ei era cumplită. Chemarea la postul de jandarmi, printr-un milițian civil evreu sau ucrainean, nu prevestea nimic bun. Cel mai fericit caz se termina fie cu o corvoadă la tăiatul lemnelor sau săpatul și udatul grădinii și cu nelipsita bătaie. Trebuia să eviți pe cât posibil întâlnirea cu ei. Este adevărat că se mai găseau și printre aceștia oameni de treabă. Am să redau o scenă care mi-a rămas întipărită în minte. Într-o zi urâtă, de primăvară rece și ploioasă, un jandarm însoțit de un evreu zdrențuros și slab a venit până la rampa de descărcat cărbuni, pentru a lua un sac și a-l duce la post, cale de cca. 3 km. După ce a umplut sacul cu cărbuni, evreul, lipsit de putere, nu a putut ridica și duce ceastă povară. Atunci jandarmul i-a spus: „Vai de capul tău măi târtane, nici atâta lucru nu ești în stare! Ia, ține tu pușca”, Și a luat frumușel sacul, l-a aruncat pe spate și urmat de „târtanul” zdrențăros cu pușca pe umăr a străbătut tot satul până la post. Cazuri rare, dar au fost, dovedind omenia simplă, dar probabil crescuți în spiritul cinstei și al dreptății.

Cele mai grele momente le constituiau numărătorile periodice, când toți deportații trebuiau să se prezinte de obicei seara, pe un platou în fața jandarmeriei, pentru verificarea prezenței lor în localitate. Se forma un careu. Cu această ocazie, uneori se alegeau unul la cinci sau unul la zece pentru a fi trimiși să lucreze peste Bug, la nemți. Trimiterea la lucru peste Bug era o practică curentă în toate localitățile unde s-au adăpostit evreii evacuați, și însemna drum fără întoarcere. Familia Tillinger din Ițcani – 2 părinți, o fată și un băiat, puțin mai mare decât noi, – a fost exterminată acolo. De cele mai multe ori, drumul era fără întoarcere, așa că prin fire nevăzute se afla dacă la verificarea respectivă vor fi sau nu trimiși oameni în acele locuri la moarte aproape sigură, și unul din mijloacele de evitare era neprezentarea, riscând a doua sau a treia și o bătaie cumplită. Dar principalul era să scapi în momentul respectiv.

Deși trăim momente grele, seara ne adunam uneori la câte unul din deportați și noi, tineretul și adulții, cântam cântece din copilărie, din folclorul evreiesc, cântece în idiș, amestecate cu cele ucrainene, ne depănan amintiri sau comentam știrile din ziarele care se rătăceau pe acolo, căutând să descifrăm printre rânduri situația reală de pe front. Și astfel se scurgea timpu, între speranță și mizerie.

În una din serile verii anului 1943, în timp ce lucram la o batoză de treierat grâu (la strângerea recoltei participau toți lucrătorii fabricii, întrerupându-se orice lucrare de rezonat sau de grădină), am fost anunțați să ne prezentăm la jandarmerie. Am știut că au primit ordin să ridice un număr mai mare de oameni. Eu și unul din cunoscuți (Mariluz Hună din Burdujeni) am hotărât să ne ducem și să ne ascundem. Acesta era un băiat de 20-22 ani, voinic, cu figura de ascet, pe care era imprimată continuu tristețea, era de altfel și foarte irascibil. Ne-am ascuns într-un loc părăsit, plin de bălării, greu de a fi găsiți, mai ales că se lăsase amurgul. Era o seară cu un cer limpede, orice zgomot se auzea, de la distanțe mari. Stând în umbră, se vede orice mișcare de pe șosea. La un moment dat, dinspre primărie s-au auzit țipete disperate (de la cei care erau luați pentru a fi trimiși – la moarte) și concomitent pe șosea trecea un grup de soldați. Prietenul meu a început să țipe: „îmi ia sora, îmi ia sora!…” Soldații s-au oprit îndreptându-se spre locul unde ne aflm ascunși. Fiind în mare pericol, i-am astupat gura și cu o forță nebănuită, pe care numai disperarea ți-o poate da, l-am lovit puternic cu capul de pământ și m-am aruncat peste el. De spaimă, sau de durere, a amuțit. Soldații s-au îndepărtat. Am scăpat. Și așa trăiam într-o continua teamă. Ulterior, când fusesem mutați în cămăruțele ce serveau înainte ca magazii ale sovhozului, ne-am organizat ca să ne putem anunța și alerta repede pentru a ne ascunde în caz de pericol. Acest lucru era mai ușor în timpul rezontului sau când funcționa fabrica, care dispunea de numeroase ascunzișuri, foarte greu de descoperit. Într-una din nopți, am auzit bătăi în geam. „Fugiți, pericol!” Împreună cu frații mei ne-am îmbrăcat în grabă și la adăpostul întunericului am reușit să ne strecurăm în fabrică. Era încă frig, dar un început de primăvară, de înverzire a naturii. Ne-am ascuns printre țevăria de la casa de cazane – locuri familiare nouă.

Am vorbit la început de acel om, care este unul din principalii autori ai așezării noastre pe lângă fabrica de zahăr din Vindiceni – Gorovitz. Și-a păstrat mereu aceeași înfățișare impozantă – cu un plus de morgă pe care i-o dădea funcția de director tehnic. Masiv, cu pantaloni bufanți, ochelari fumurii, baston, mers lent de om gânditor, copleșit de marea răspundere ce o avea. Rareori zâmbea, iar conversația cu oricine, chiar și cu vechii lui cunoscuți se reducea la câteva cuvinte strict necesare. Toată lumea – deportații și localnicii – îl privea și-i dădeau onorul cuvenit. Așa cum se întâmplă de obicei, cei mai mulți căutau să se remarce față de el, să-l lingușească, să-i intre sub piele. Locuia într-o casă separată de toți ceilalți, avea o menajeră pentru a-i pregăti mâncarea, îngriji de curețenie, îmbrăcăminte. Dintr-un om, care la plecarea din Ițcani era considerat un ratat, a ajuns cineva.

Tot respectul față de el, și aș adaugă acum un gând bun în fața memoriei lui, pentru că și acum consider că le este unul din cei care, direct sau indirect, ne-a ajutat să supraviețuim.

Fabrica a început de bine de rău să producă în condiții de război, când trebuiau depășite tot felul de neajunsuri pentru asigurarea funcționării. Dar zahărul era foarte necesar economiei. Pe plan local, prin furtișaguri, devenise monedă de schimb. La aceasta trebuie adăugat că pe atunci nu se punea prea mare preț pe rentabilitate, deși era asigurată oarecum, deoarece materia primă – sfecla – era obținută aproape gratuit de la colhozuri, iar mâna de lucru – calificată și necalificată nu costa nici ea prea mult.

Pe lângă destui ticăloși care lucrau acolo – și care nu ne priveau cu ochi buni, în cea mai mare parte lucrătorii localnici erau niște foarte buni specialiști, inventivi și care își făceau datoria, nu din dragoste față de noul regim, pe care de altfel nici nu-l înghițeam, ci pentru că pe de o parte se temeau să nu fie acuzați de sabotaj, iar pe de altă parte țineau la meseria lor.

Am și acum, vie în memorie, câțiva ucraineni pe care i-am respectat și le păstrez o plăcută amintire. Inginerul mecanic, un tip slăbuț, energic, figură inteligentă, priceput, cum intra în fabrică – în timpul campaniei – se opera la ușă și asculta câtva timp, parcă în transă, zgomotele motoarelor și mașinilor și își dădea seama imediat de tot ce se întâmplă, și se îndrepta exact la locul unde i se părea că există defecțiuni.

Electricianul fabricii, pe numele mic Costea, tip de mongoloid, mărunt de statură, foarte priceput, în stare să cârpească orice rablă de motor electric și să descopere rapid avariile în rețeaua liniilor electrice. Buni băieți și ajutoarele lui, care țineau foarte mult și la fratele meu Marius, care a lucrat cea mai mare parte din timp în acest sector. Unul din ei, Grișa Cernețki, nu de puține ori venea lângă mine și la loc ferit îmi aducea câte un ziar românesc, mi se pare „Timpul”. „Citește-mi!” Îi traduceam după cum mă pricepeam. Și reacția lui invariabilă: „Scrie minciuni!” și ne spunea ce a auzit el la radio Moscova. Nu se ferea de mine. Tatăl lui era un vechi revoluționar.

Unul din mecanicii de întreținere, niciodată nu i-am știut numele adevărat, mic de statură. Nu era din părțile acelea. Toți îi spuneau Sașa (după eliberarea teritoriului am aflat că numele lui era Kolea, fugit din prizonierat). Rupea puțin pe nemțește. Am fost foarte circumspect, dar după o perioadă de tatonări reciproce ne-am apropiat mult și nu puține ore le pierdeam pălăvrăgind, ascunși în spatele cazanelor unde era cald și plăcut, în timp ce afară era un ger năpraznic.

Șeful atelierului de sculărie, om masiv, un bonom care avea un cuvânt și o vorbă bună pentru toți. La sunetul sirenei de încetare a lucrului, alerga prin fabrică, țipa mai în glumă, mai în serios: „dați drumul la băieți, exploatatorilor!”

Zviranschi de la fierărie, un bărbat voinic, cu o față deschisă, bun la suflet, având și o casă grea cu mulți copii, ne ajuta după posibilități. Ori de câte ori lucram cu el, zicea: „lăsați băieți, stați și odihniți-vă, și așa sunteți slăbiți”.

Ar fi greu să scriu despre toți acei oameni care s-au purtat frumos sau cel puțin nu ne făceau mizerie – deși erau mulți dintre aceștia, pe care nici măcar nu merită să-i pomenesc.

Peste toți aceștia, domnea Gorovitz. Nu prea se pricepea el la multe din problemele de conducere tehnică, dar știa să-și dea aere de mare conducător și reușea destul de bine. Tactica era extraordinară. Spuneam mai înainte de tendințele – cred că destul de răspândite ale subalternilor, de a se pune bine cu șeful, chiar fără a obține avantaje materiale. În general, nu se prea mișca din birou sau stătea rezemat de balustrade care împrejmuia etajul superior (unde erau cazanele de fierbere a siropului, centrifugele și alte instalații) și de unde avea o vedere largă asupra parterului unde era sala mașinilor, pompele etc. Ore întregi, nemișcat, stătea și asculta. Nici nu cred că era atent la zumzetul motoarelor. Dar în timp ce era fie în biroul său, fie rezemat de balustradă, unul sau altul venea să-i șoptească la ureche: pompa de apă nu funcționează normal, la rafinărie centrifugele au o turație prea mică, procesul de osmoză în fierbătoare nu este bine reglat și câte altele. El nu răspundea nimic, dar după un timp chema pe câte unul din șefii secției respective și le atrăgea atenția asupra defecțiunilor care erau reale și trebuiau grabnic remediate. Cei mai mulți rămâneau cu gura căscată – de unde știe. Și așa, fabrica lucra, producea zahăr și prestigiul directorului tehnic era în creștere.

Acesta era omul, toată stima față de el. „Sit terra lovis et memoria sempiterna”.

Probabil că este înmormântat acolo unde ne-a arătat că este locul unde se află mormântul tatălui său, așezat pe o coastă de deal, în incinta fabricii, înconjurat cu un grilaj de fier.

Nu cred că o să am ocazia să depun vreodată un buchet de flori; în orice caz i le trimit în gând cu aceeași dragoste postumă.

***

O perioadă deosebit de periculoasă din exilul transnistrean a fost cea de la începutul anului 1944, când a început retragerea armatelor hitleriste. Până în luna martie au fost pradă hazardului. Între timp au dispărut și autoritățile române de ocupație. Întâlnirea cu soldații nemți în retragere – circulau sub formă de patrule, însemna ori bătaie, ori împușcare. De două ori am fost puși la zid. O dată, de către niște soldați nemți, pe motivul că unul din camarazii lor ar fi fost omorât prin apropierea locului nostru – dar care a apărut viu în ultimul moment, când mai aveam doar 2-3 minute de așteptare; a doua oară – de către soldați ucraineni, înrolați în armata generalului trădător Vlasov, pus în slujba nemților și pe care aceștia nu i-au luat cu ei în retragere. Vlasovții, îmbarcați în uniforme germane, umblau ca bezmetici prin comune, în stare de beție, știind că, dat fiind înaintarea armatelor sovietice, n-aveau scăpare. De aceea, umblam ca înebuniți după băutură, comițând jafuri și omoruri. Unul din ei a intrat și în locuința noastră, amenințându-ne cu arma automată spre noi, scăpând cu viață datorită unei sticle de colonie pe care i-a dat-o soacra sorei mele. A înghițit-o dintr-o dușcă, a tras o strașnică înjurătură și apoi a plecat.

În ziua de 21 martie 1944 unități ale armatei sovietice au intrat în comuna Vindiceni.

Eram eliberați. După două săptămâni, împreună cu frații mei am fost mobilizați în armata sovietică.

În a doua jumătate a lunii august 1945 am fost repatriați în orașul București, unde se afla familia noastră.