Am aproape 93 de ani și s-au scurs 75 de ani de la procesul nostru. O viață de om.

Aveam atunci 17 ani, nu-i împlinisem în ziua arestării, i-am împlinit în beciurile Siguranței, clădirea care există și acum pe Calea Victoriei, actuala Prefectură a Poliției Capitalei.

17 ani de atunci nu se pot compara cu 17 ani de astăzi. Eram mai puțin prinși în probleme de viață, fără planuri optimiste, fără distracții și fără altele ale celor de azi. Eram tineri afectați de legile rasiale, de persecuțiile antisemite, de nedreptăți și de moarte.

Nu voi vorbi astăzi despre istorie și documente deși este foarte greu să le ocolești. Voi încerca să vă povestesc despre niște tineri care erau evrei, despre demnitatea și legile rasiale, despre persecuție și moarte, despre o revoltă a adolescenților evrei într-o perioadă de oprimare antisemită și despre multe alte probleme de viață.

În martie 1942, circula pe ulița evreiască zvonul că elevi de la liceele evreiești din București, mai ales de la liceul „Cultura”, au fost arestați de Siguranță. Eram elev în clasa a 7-a de liceu și într-o după amiază, venind acasă de la cursuri, am găsit 2 bărbați care răscoleau apartamentul nostru, care mi-au pus răstit întrebări violente, iar părinții erau speriați și timorați. Eu nu înțelegeam prea bine despre ce era vorba. Erau doi agenți care m-au înșfăcat și m-au dus la Siguranță, arestat, închis într-o celulă din subsolul acestei instituții. Fără explicații.

Au urmat nopțile de anchetă, numai noaptea, bătăile crunte, teroarea verbală. Nu pot să-l uit pe agentul Balici, cu bâta în mână și cu repetarea obsesivă a amenințărilor „vorbește mă, că puți a mort”. Eu nu eram comunist, nu aveam nici o legătură cu bancnotele ștampilate. La fel ca mine, alții. Ulterior am aflat de acțiunea banilor imprimați cu lozinci împotriva războiului, a naziștilor și a regimului Antonescu și cum s-a ajuns la implicarea organizației noastre sioniste, Hașomer Hațair.

Cine eram noi de fapt, cei arestați?

Cei trei care au împărțit bancnotele: Elias Cornel, Zalman Leo și Moscovici, probabil UTC-iști. Elias Cornel, cu care nu eram rudă, îmi era coleg de clasă la Liceul „Cultura B”. Zalman Leo era singurul dintre cei trei care venise de cca. 2-3 săptămâni în Hașomer Hațair, organizație sionistă de stânga, fără niciun fel de legătură cu UTC sau PCR. Pe Moscovici nu-l cunoșteam.

Elias Cornel era un elev deosebit de inteligent cu bogate cunoștințe economice, politice, sociale, deși de aceeași vârstă (17 ani), avea posibilități considerabile peste vârsta noastră.

Era anul 1942, iar noi, tineri evrei care eram afectați de agresiunea antisemită, după evenimentele de la Iași și București, după crimele comise, după trenurile morții și atâtea altele.

Era explicabil, poate nu pentru toți, dar era evidentă nesiguranța, oprimarea, nedreptatea.

Un exemplu: eu am fost eliminat din Liceul Gh. Lazăr în baza legilor rasiale. Străbunicul meu Benedetto Franchetti, profesor la același liceu și la Sf. Sava și Matei Basarab, înscris pe placa de marmură existentă probabil și azi, decorat Cavaler al Coroanei României, medalia Bene Merenti, împământenit (cetățean) prin Decret individual al Regelui Carol I în anul 1986, iar eu, strănepotul lui alungat din acest liceu pentru că eram evreu.

Am Decretul regal de acordare a cetățeniei.

Eram de câteva luni membru al organizației sioniste Hașomer Hațair. Era atunci speranța noastră de a rezolva problemele persecuției și antisemitismului. În această atmosferă unii dintre noi am discutat despre organizarea gărzilor de autoapărare. Eram naivi, fără experiență, doar cu idealuri. De fapt, nu am făcut nimic concret, dar era firesc să ne gândim, câțiva dintre noi, la autoapărare. Aveam 17 ani, unii 12 sau 14,15 ani, eram revoltați, cei mai maturi simțeam nevoia de a protesta, de a acționa. Trăiam un sentiment de demnitate rănită, de revoltă împotriva nedreptății, de grijă față de pericolele probabile. Era firesc, era explicabil.

Cei 3 care au plasat bancnotele ștampilate cu lozinci, erau mai puternici moral, cu mai multă forță de a acționa, nu știu însă cât de conștienți de riscul acțiunii lor, dar și-au asumat acest risc. Prin aceasta ei au fost în opinia mea niște eroi.

Restul, noi cei din Hașomer Hațair, unii mai mult sau mai puțin implicați, am ales atunci drumul spre revenirea în Palestina, patria ancestrală Israelul nu exista încă. Era forma noastră de luptă, de rezolvare.

A urmat procesul care a avut loc la Tribunalul Militar din strada Neagu Vodă, într-o clădire (rechiziționată, sau naționalizată, nu știu), care fusese proprietatea Comunității Sefarde.

Un proces de noapte (ca și ancheta), care s-a terminat la ora 5 dimineața. Bianca Calmi (Kiti), fetița de 12 ani, adormise. Sentința pentru niște minori, mulți dintre ei care nici nu au părăsit copilăria, a fost dură, inexplicabilă moral și chiar juridic: 3 condamnări la moarte (de fapt 6 pentru că 3 nu erau prinși), restul, condamnări la 20 și 25 ani muncă silnică, la 10 ani pentru „periculoasa” Kiti în vârstă de 12 ani și altele.

Toți am primit sentința cu demnitate, fără manifestări de teamă sau deznădejde, cu mai multă sobrietate decât ne credeau în stare. Nu o spun eu astăzi, au spus-o atunci unii participanți la proces.

În zilele următoare au acționat în sprijinul nostru părinții și organizația sionistă (inițial reticentă), firesc profesorii liceelor evreiești; Grubea, Litman,nu îmi amintesc de toți, memorii, intervenții. Fără rezultat.

 

După proces, am fost aduși din nou la închisoarea Malmaison, unde eram încarcerați de la arestare, cu excepția celor 3 condamnați la moarte care au fost duși la închisoarea Jilava.

Noi am rămas la Malmaison până după executarea celor 3 tineri.

Documentele arată că la execuție au avut o atitudine demnă. A participat pentru a le acorda mângâiere religioasă rabinul Halevy. Numai Zalman și Moscovici au acceptat-o. Cornel Elias, nu! Toți au fost curajoși în fața morții.

A urmat apoi transferul nostru, a celor din Hașomer Hațair la diverse închisori: Jilava, Văcărești, unde am rămas aproape toată perioada de detenție ca urmare a intervențiilor organizației sioniste, a relațiilor personale și în parte a intereselor de altă natură, dar și a simpatiei unor oameni și cercuri mai mult sau mai puțin influente.

Câteva amintiri de închisoare pentru a putea înțelege evenimentele și atmosfera acelei perioade istorice, și în parte ce s-a întâmplat cu noi.

Prima, cea mai dură, a fost la Malmaison. În prima noapte de arest am fost introduși într-o încăpere lungă, cu 2 priciuri (paturi lungi de lemn, unul la parter, altul la etaj – cel mai bun), în care existau cca. 60/70 de hoți, spărgători, tot felul de figuri dubioase, toți instalați pe priciul de la parter, sau la etaj cei mai favorizați, cu lumină mai multă. Cine nu avea loc pe priciuri, stătea direct pe pardoseala de ciment. În colț, un hârdău pentru nevoile organice, pe care îl vărsau cu rândul a doua zi. O atmosferă îngrozitoare, deprimantă, pentru niște tineri obișnuiți cu o viață decentă și cu dragostea părinților. În capătul acestei încăperi, o singură fereastră cu gratii. Îmi amintesc de prima duminică petrecută acolo ghemuit lângă fereastră, ascultând un cântec sfâșietor „Duminică tristă”, ale cărui cuvinte ajungeau la noi, probabil de la alți deținuți din închisoare. Se spunea că acest cântec i-a împins pe mulți pușcăriași la sinucidere. Nu cred că pot descrie starea mea sufletească de disperare de atunci.

Norocul nostru a fost comandantul închisorii, păcat că nu-mi amintesc numele lui, ofițer de rezervă, profesor sau avocat (nu știu), care ne proteja deschis, fără rețineri.

La revenirea la Malmaison, după proces și după citirea sentinței, am intrat în celulă și am cerut cu fermitate să ni se facă loc pe priciul de sus și nu am întâmpinat nicio rezistență. Exista o regulă nescrisă în închisoare, ca deținuții cu cele mai mari condamnări să aibe locurile cele mai bune. Iar noi aveam 20 și 25 ani de muncă silnică. Aveau și infractorii regulile lor morale, discutabile pentru noi cei de azi, dar valabile pentru ei în acele vremuri. În luna de zile petrecută acolo până la proces, am învățat și noi ceva și am acționat ca atare, cu tupeu și îndrăzneală.

Apoi am fost duși la Jilava, în celule practic sub pământ, acolo unde cu luni de zile în urmă au fost asasinați de legionari un număr mare de diverși oameni politici și opozanți. Erau condiții mizere, dar am stat numai 2-3 săptămâni, mult azi, foarte puțin atunci.

De la Jilava am fost duși la Văcărești, închiși separat de deținuții comuniști, dar în aceeași curte de plimbare. Acolo l-am cunoscut pe Alexandru Drăghici, pe Goldenberg Vaida – care comisese un atentat împotriva lui Vaida Voevod, și alții.

În această închisoare, regimul era mai lax, primeam regulat pachete cu alimente de la părinți, dacă nu erau încălcări flagrante ale regulamentelor, nu existau măsuri de forță. Duminica se striga „hoții la rugăciune” (exista biserica închisorii), dar noi eram lăsați în pace.

Acolo, la Văcărești, am cunoscut figuri interesante, chiar amuzante, ca faimosul pe atunci, spărgător de case de bani Șaraga (din cuplul vestit de hoți Șaraga și Broitman, ambii evrei). Șaraga se plimba elegant și „fermecător” prin închisoare, cânta șansonete cu o voce plăcută, avea ceva studii, și le spunea comuniștilor că și el luptă împotriva capitalismului, cu metodele lui proprii. După război s-a făcut „om de treabă”, sub alt nume, a făcut alia cu soția și cei 2 copii ai lor. Unul dintre marii scriitori români (parcă Cezar Petrescu, dar nu sigur) a scris ca motto la o carte a sa „câtă viață, atâta dramă”, eu aș adăuga „dar și circ”.

La Văcărești, am lucrat inițial la tipografia închisorii unde am avut accidentul la mâna dreaptă cu afectarea a 4 degete și amputarea primei falange la degetul mijlociu. Am fost trimis la Spitalul Brâncovenesc pentru operație, cu lanțuri la picioare, cu pază înarmată, cu tramvaiul (parcă cu cai). Eram însă mândru de lanțurile mele, dar și de simpatia unor tineri medici (sau interni) care m-au operat.

Apoi am fost mutat la atelierul mecanic. Acolo am fost ucenicul unui muncitor comunist inteligent, cu multiple cunoștințe, cu o gândire matură și critică față de multe aspecte (confirmate în viitorul apropiat), practic un intelectual în gândire. Era un bărbat aspectuos, spiritual, care în 1929 (dacă nu mă înșel) făcuse greva foamei 42 de zile. Se numea Alexandru Lencovici și îi datorez multe în trecerea mea de la adolescență la maturitate.

Există în viață zile și chiar clipe care transformă un adolescent într-un bărbat matur.

La sfârșitul lui aprilie 1944, în alte condiții politice și militare, toți condamnații din procesul Hașomer Hațair au fost grațiați. Calmi Bianca fusese grațiată mai devreme, după un an de detenție. Ambele grațieri poartă semnătura Majestăți Sale Regele Mihai, căruia noi i-am rămas recunoscători.

Grațiați, dar nu eliberați, am fost trimiși de către organele Siguranței în lagărul de la Tg. Jiu. Acolo l-am cunoscut, mai bine zis l-am văzut pe Gheorghiu Dej, care locuia în capătul încăperii unde eram eu.

Peste câteva luni, în august 1944, în urma măsurilor luate de Regele Mihai, România și-a schimbat orientarea politică și s-a dat decretul (Ministru de Justiție era Lucrețiu Pătrășcanu) prin care eram și noi eliberați. Nu am așteptat formele care ar fi durat ore și chiar zile, alături de ceilalți deținuți am forțat porțile lagărului și am plecat la gară, fără bilete, cu trenul spre București. Nimeni nu ne-a oprit, jandarmii din tren se mulțumeau cu răspunsul „Am fost eliberați de la Tg. Jiu”. Atât. În aer plutea un vânt de libertate.

Mi-am îmbrățișat părinții care plângeau de fericire. Aveam aproape 20 de ani.

Părinții noștri au suferit mult, au încercat alături de organizația sionistă și alți lideri ai evreimii române, cu sprijinul multor neevrei și personalități ale vieții publice să ne salveze, dar nu au putut face mai mult.

A început apoi pentru noi „viața de după”, dar și despre ea s-ar putea povesti multe și nu este timpul acum să o facem.

Și chiar cât am spus aici nu poate reda tragedia din acești aproape 3 ani din viața noastră de tineri evrei oprimați, despre temerile a ceea ce se putea întâmpla, mai ales dacă nu ar fi existat atitudinea Regelui din august 1944.

Aș vrea în final să spun că lupta pentru libertate și dreptate socială, lupta împotriva urei și crimei rasiale, etnice și religioase, este un act de demnitate umană și merită respectul tuturora. În cazul nostru, cei rămași vii, noi ne-am păstrat conștiința evreității noastre.

În cimitirul Sefard, lângă zidul cimitirului există un mormânt părăsit, năpădit de buruieni. Este mormântul lui Elias Cornel. Vă propun ca atunci când ne aflăm în acest cimitir, să punem pe acest mormânt, nu o floare, ci conform unui vechi obicei evreiesc, o pietricică. Pentru a nu uita sacrificiul și lupta unor foarte tineri evrei.