Data şi locul interviului: 6 noiembrie 2008, Craiova
Interviu realizat de: Cosmina Guşu

Şi aş vrea să remarc că a fost om de suflet patronul că ne-a ţinut.

Originar din Ardeal, Ştefan Ardeleanu s-a născut pe 10 mai 1925. În 1935 se mută împreună cu familia la Craiova. Rudele din partea mamei, rezidente în teritoriul intrat după 1940 sub administraţie maghiară, vor fi deportate în lagărul de la Auschwitz. Rămasă în teritoriul Vechiului Regat, familia sa va suporta măsurile discriminatorii la care au fost supuşi evreii români în timpul regimului antonescian: concedierea de la locurile de muncă, exproprierea bunurilor, impunera regimului de muncă obligatorie. În mai 1944 împrenă cu fratele său geamăn este trimis în lagărul de muncă de la Doaga lângă Focşani.

Ardeleanu Ştefan: Sunt originar din Ardeal, dintr-o comună Pomi. Bunicii mei au fost acolo şi mama mea e originară de acolo. Şi m-am născut în 1925, la o zi cam… era însemnată atunci – 10 mai. Am fost doi fraţi gemeni. El a murit în primăvară şi am rămas singurul membru din familie. Părinţii au murit între timp. Deci ne-am născut acolo. Am crescut…Tatăl meu lucra într-o comună Stoieneşti, aicea lângă Caracal şi, venind prin Ardeal, a cunoscut-o pe mama şi s-a căsătorit. Aşa că noi am ajuns la Stoieneşti pe urmă, în comuna Stoieneşti lângă Caracal, unde a fost prima copilărie. Pe urmă a venit vremea şcolii, în sfârşit, lucrurile s-au mai schimbat şi ne-am mutat la Caracal. În Caracal am făcut clasele primare. Împreună cu familia după aceea, în anul 1935, ne-am mutat la Craiova. Sigur, au venit anii de şcoală, am intrat la liceul comercial „Gheorghe Chiţu” şi în clasa a patra, deci în 1940, când a venit la putere regimul legionar, am fost daţi afară.[1] Am dat examenul de capacitate. Atuncea era curs superior şi curs inferior şi între cursul superior şi cursul inferior se dădea un examen de capacitate. Şi am dat examen de capacitate şi urma să mă duc la cursul superior. Şi la poartă ne-a oprit: „Nu mai aveţi voie să intraţi în şcoală.” Şi toţi elevii evrei, care erau la liceul comercial „Gheorghe Chiţu”, au fost daţi afară din şcoală. Deci cu şcoala am întrerupt-o. Sigur, era foarte greu, situaţii foarte grele. Taică-meu a fost dat afară şi el din serviciu, mama n-a avut serviciu, a fost gospodină, că eram doi copii, trebuia să îngrijească de noi.

C.G.: Şi pe mama cum o chema?

A.Ș.: Ileana. Şi pe tata Alexandru.

C.G.: Bunicii din partea mamei aţi spus că rămăseseră în Ardeal?

A.Ș.: Bunicii din partea mamei au murit înainte. Bunicii din partea tatălui au fost şi ei duşi la Auschwitz. Însă ei au fost în Slovacia. Ştiţi că i-a dus şi pe ăia tot la Auschwitz.

C.G.: Staţi că n-am înţeles. Deci părinţii mamei…

A.Ș.: Sunt din Ardeal, comuna Pomi. Şi ei au murit în 1925. Eu nici nu i-am cunoscut, nici nu i-am apucat. Adică cam în ‘26-’27 au murit părinţii mamei mele. Dar părinţii lui taică-meu au fost duşi şi ei în lagăr.

C.G.: Dar din Slovacia, aţi spus?

A.Ș.: Da.

C.G.: De acolo erau originari?

A.Ș.: Ei erau de acolo originari.

C.G.: Şi îi vizitați în perioada interbelică, ţineaţi legătura cu dânşii?

A.Ș.: Nu. N-am fost. Ne-a dus odată, dar ce, eram copiii mici. Ne-a dus o dată să-i vedem. Atâta. Nici nu-i ţiu minte, nici nu-i ştiu. Nu i-am văzut.

C.G.: Nici cu rudele din partea mamei din Ardeal nu ţineaţi legătura?

A.Ș.: Ba da, cu rudele mamei cum să nu. Mama mea avea opt fraţi, trei fete şi cinci băieţi. Poate Dumnezeu, norocul o făcut că noi să fim în perioada aceea în partea asta necedată în, cum se numea atuncea, Regat. Un frate era la Braşov, o soră era la Vâlcea şi noi aici. Şi nu ne-au dus. Dar ceilalţi patru fraţi au fost duşi la Auschwitz cu familiile, cu copii, cu tot. Şi bunicii din partea tatălui au fost duşi. Bunicii din partea mamei au murit demult. Şi nu s-a mai întors nimenea acasă.

C.G.: Rămăseseră în Ardealul cedat ungurilor?

A.Ș.: Ei au rămas în Ardealul cedat ungurilor. La Satu Mare era o soră, unul din fraţi era la Miercurea Ciuc, doi erau pe la Cluj şi un frate era în comuna Pomi. Şi aşa au fost duşi toţi cu copiii. Mi-aduc aminte, în copilărie mai mergeam pe la ei, aveam şi doi verişori, nişte copii. Toţi, toţi au fost duşi, nu s-a mai întors nimeni de acolo. Şi noi am ştiut de ei, că i-a luat şi i-a dus acolo, dar mai mult n-am ştiut. Am ţinut legătura până în ’40. După ’40 n-am mai avut cu cine să ţinem legătura. Dar până în ’40 am ţinut legătura, că mă duceam la Satu Mare, ne trimitea maică-mea când eram în vacanţă şcolară să mergem şi noi la ei. Fie la Braşov, fie la Satu Mare, mai ţineam legătura cu ei. Şi la Cluj mai ţineam legătura cu unul din fraţi. Să vă spun şi altceva. Pe mama mea a ajutat-o fratele său şi cu bani în perioada asta. El era medic în Braşov. Şi mai practica medicina şi mai trimitea din când în când câte un ban ca să aibă, că n-avea. Taică-meu nu putea prea mult să-i dea şi vă spun sincer asta era situaţia. Îi mai trimitea şi fratele care era medic şi mai făcea… Ei nu aveau voie oficial să facă, dar ca medic cu cabinet puteai să practici. Şi aveau, cum să spun, pacienţii lor.[2] Vă spun am ţinut legătura. Avea un frate la Braşov şi unul la Miercurea Ciuc. Ăsta din Miercurea Ciuc a fost dus şi în Transnistria.

C.G.: Trăiaţi într-un cartier evreiesc?

A.Ș.: Nu. N-am stat în cartier eveiesc. Am stat pe Calea A.I.Cuza acuma.

C.G.: Erau cartiere evreieşti în Craiova?

A.Ș.: Era o stradă, era cam un cartier evreiesc aicea, pe Madona, unde e şi cimitirul şi piaţa veche şi unde au fost evrei mai mulţi şi unde e şi sinagoga. Era un cartier evreiesc acolo în perioada interbelică. Eu copil am fost…mama mea era bisericoasă şi taică-meu era. Bine taică-meu nu se ducea la fiecare slujbă că nu putea, cine are serviciu nu poate să se ducă. Dar se duceau, la sărbători mergeam. Era o sinagogă sefardă, o sinagogă aschenază şi mai era o sinagogă mică veche. Din toate astea trei n-a mai rămas decât una. Una a căzut din cauza vechimii, iar cealaltă tot aşa după cutremur, a fost avariată, pe urmă s-au construit nişte blocuri şi a mai rămas o singură sinagogă. Dar nici nu are pentru cine, că suntem abia…dacă suntem 37-38 de evrei în Craiova la ora actuală. Evrei, evrei, vreau să spun. Însă căsătorii sunt mixte şi adunând cu copii, cu soţii, cu toţi ăştia cam se ridică la 80 şi ceva. Singure două familii sunt familii de evrei: eu cu soţia şi doctorul Sabetay, preşedintele, care sunt şi el şi soţia evrei.

C.G.: Erau mulţi evrei în Craiova în perioada interbelică?

A.Ș.: În Craiova, în perioada interbelică, erau 3500-4000 de evrei. Mulţi au plecat.

C.G.: Majoritatea aşchenazi sau sefarzi?

A.Ș.: Nu, erau cam jumi-juma aşa. Dar mai mulţi erau aşchenazi, decât sefarzi.

C.G.: Şi comunităţile acestea erau separate sau existau contacte între ele, între sefarzi şi aşchenazi?

A.Ș.: Fiecare separat. Fiecare comunitate avea comitetul de conducere, sinagoga, tot, tot separat era. Şcoala era comună pentru copii sefarzi şi aşchenazi. A fost o şcoală aici. Eu n-am urmat şcoala, pentru că, v-am spus, şcoala primară am făcut-o la Caracal, iar când am venit la liceu aicea deja n-aveam…Şcoala era româno-israelită.[3] Erau acceptaţi şi români, elevi evrei. Şi profesori români predau acolo. Dar eu n-am făcut şcoala aceasta. Soţia mea a făcut ceva clase, dar nu aicea, la Bucureşti, că în perioada aia a plecat la Bucureşti cu familia, în perioada legionară. Pe urmă a venit înapoi.

C.G.: Familia dumneavoastră era una religioasă? Mama aţi spus că era o persoană religioasă. Dar se respectau în casă sărbătorile, exista un ritual special de marile sărbători?

A.Ș.: Da.

C.G.: Puteţi să-mi descrieţi puţin?

A.Ș.: Ce se întâmpla? Totul era pregătirea pentru sărbători. Eram şi la biserică [sinagogă, n.m. C.G.] mereu prezent acolo. Tot aşa la sărbătorile religioase şi taică-meu, pentru că în perioada interbelică existau multe îngăduinţe din partea autorităţilor faţă de evrei. Soldaţii evrei…adică puteai să faci armata, iar soldaţii evrei erau învoiţi, la zile de sărbători erau învoiţi. Şi atunci familii de evrei îi luau la masă. Şi noi luam acasă la masă. Îmi amintesc, când eram copil la Caracal, erau soldaţi evrei la regimentul de acolo şi atunci îi aduceam acasă, la masa de Paşte, de Anul Nou. Astea sunt sărbătorile noastre mai mari. Aduceam soldaţii evrei şi erau şi ofiţeri evrei. Şi veneam acasă, îi chemam pe ei şi mâncam împreună masa de Paşte. Era altfel.

C.G.: În casă ce limbă se vorbea?

A.Ș.: Româneşte.

C.G.: Idiş nu se vorbea?

A.Ș.: Nu. Taică-meu mai vorbea germana, mai ştia germană, dar nu vorbea faţă de…Maică-mea cunoştea limba maghiară, pe care am învăţat-o şi noi. Fiind mici, copii, maică-mea trebuia să stea cu noi mai mult că ea n-a avut servici, trebuia să vadă de noi că doi gemeni e foarte greu de crescut odată. Şi ştiţi ce condiţii erau atunci şi la ţară cât am stat în Stoieneşti, iar nu era asistenţă. Trebuia să fie multă atenţie. Dar nu, româneşte am vorbit, româneşte permanent. Şi părinţii între ei vorbeau româneşte. Mai vorbeau ei şi ungureşte, dar mai puţin, foarte puţin.

C.G.: Tata cu ce se ocupa în Craiova?

A.Ș.: Era funcţionar la o societate de…la un depozit de lemne. Şi l-au dat afară că era o societate „Carpatina” asta.[4] Şi atunci n-a găsit servici decât la Târgu-Jiu. Acolo a găsit un serviciu şi bineînţeles că lucra la negru, dar în fond trebuia să ne întreţină cumva, că dacă nu aveam nici o sursă de venit. Noi, dacă am văzut că ne-a dat afară, a trebuit să ne gândim şi noi la ceva şi atunci am intrat să învăţam meserie. Şi eu şi fratele meu am intrat la un atelier mecanic. Eu am început să învăţ meseria de strungar şi fratele meu de mecanic. Şi acolo tot aşa la negru, că n-avea voie patronul să angajeze evrei.[5] Am avut noroc că am găsit acest om de suflet. Şi aş vrea să remarc că a fost om de suflet patronul că ne-a ţinut, deşi la toate controalele… că veneau controale, era timp de război. El lucra şi pentru armată şi deci cu atât mai mult era mai rău. Dar el întotdeauna ne adăpostea când venea controlul şi a avut grijă de noi. Şi am lucrat şi în perioada legionară. Ne-a luat un profesor, tot aşa a fost o familie foarte…să spun omenoasă, umană, şi ne-a luat şi ne-a băgat în pivniţă la el cât a trecut perioada legionară [se referă la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, n.m. C.G.]. Au fost şi aicea acţiuni împotriva evreilor. S-a purtat foarte frumos. N-am văzut semn de antisemitism în perioada asta. Dimpotrivă toţi ştiau cine suntem, cei cu noi, şi patronul ne-a ţinut. Primeam 10 lei, cum era aşa simbolic, pe lună. Ne dădea o dată pe zi mâncare şi cam asta a fost până în ’44.

C.G.: Cum îl chema pe patronul acesta?

A.Ș.: Mişu Georgescu. Acuma nu-i interesant. A avut o moarte tragică, a intrat într-un beci acolo în care avea lemne, s-a sufocat şi a murit acolo. Dar eu eram plecat la Doaga atunci când a murit el. Şi în 1944 am fost luaţi la muncă obligatorie şi a trebuit să părăsim acolo. Mă rog cât am învăţat în doi ani de zile meserie şi ne-a luat la societatea comunală aicea. Am mai lucrat la atelier la reparaţii, ne scotea în stradă la zăpadă, la curăţat zăpada, la măturat. Deci am lucrat acolo până în 1944. Pe 1 mai am fost, printr-un ordin al Marelui Stat Major, cinci persoane nominalizate să fim trimişi la Doaga. Vă închipuiţi, mama mea…Ce ştiam? Nu prea ştiam eu multe lucruri. Nici nu ştiam ce este acolo.

C.G.: Asta se întâmpla în mai 1944.

A.Ș.: În 1944 la 1 mai. Până atuncea am lucrat la muncă forţată pe plan local. Şi conform regulamentelor de atuncea, pe care le ştiţi şi dumneavoastră, legislaţia antievreiască acolo sunt trei volume, eram la dispoziţia Centrului Militar.[6] În orice moment trebuia când era alarma, şi aicea s-a şi bombardat, când era alarma trebuia zi, noapte să părăsim locul de muncă şi să ne ducem acolo, ca în eventualitatea unui bombardament să participăm la dezafectarea locului. Eram obligaţi în prima perioadă să purtăm steaua galbenă, aici în Craiova.[7] Iar după trei luni de zile, pe ţară a fost probabil o măsură, purtam banderola galbenă la mână. Şi prin asta ne deosebeam şi acolo, la munca forţată, ştiau că suntem evrei. Deci eu cu fratele meu, asta vreau să vă spun, fiind geamăn, am mers paralel. Şi cu datul afară din şcoală şi cu tot, tot am mers paralel.

C.G.: Adică vă înlocuiaţi unul pe celălalt?

A.Ș.: Nu. Asta, că făcurăţi paranteza, la şcoală se întâmpla să se amestece notele noastre. Nu, lucram ce aveam de lucru şi pe urmă ăia ne scoteau şi la măturat, ne scotea, când era iarnă, ne scotea la zăpadă. Şi făceam reparaţii pentru că fiind, având şi o meserie să zic, ne punea să reparăm…Astăzi nu se mai folosesc acum. Se numeau tomberoane pe două roţi, aşa o…cum să spun, din tablă făcute şi ne duceam şi luam gunoiul şi îl puneam acolo. Pe urmă se strângea gunoiul undeva grămadă, iar ne duceam. Asta am făcut până la data de 1 mai 1944.

C.G.: Ca să nu depăşim acest episod al muncii forţate pe care aţi efectuat-o într-un detaşament de muncă aici în Craiova. Când vă duceaţi la muncă cum eraţi îmbrăcat? Aveaţi vreun semn distinctiv?

A.Ș.: Aveam banderola la mână şi aveam halate. Acolo purtam halate, trebuia să purtăm şi acolo. Şi în oraş se ştie, poate ştiţi şi dumneavoastră, că în momentul în care te prindea în oraş o razie militară – în timpul războiului se făceau razii militare – şi te legitimau şi în momentul când te prindea şi n-aveai erai bun pentru Curtea Marţială. Noi purtam permanent când a fost steaua galbenă aicea pe piept şi pe urmă permanent halatul. Pe halate când eram în atelier acolo…peste tot trebuia să purtăm, că la controale, că veneau controale să vadă ce facem, trebuia să purtăm halate. Dar ei ştiau acolo treaba asta că ne deosebeşte. Bine nu mai spun, dumeavoastră ştiţi, care a fost regimul că n-aveai voie să te duci la cinematograf, la spital.[8] Evreii toţi au fost daţi afară. Mă rog asta le ştiţi din legislaţia…

C.G.: Le ştiu, dar m-ar interesa foarte mult să-mi povestiţi despre experienţa dumneavoastră personală.

A.Ș.: Da, că, de exemplu, n-aveam voie să mă duc în piaţă decât după ora 10 când se termina, atunci aveau voie evreii.[9] N-aveau…bine nici nu mă duceam la localuri, dar şi acolo era bilet de intrare a câinilor şi a jidanilor oprită, la cinematografe la fel, la teatru la fel, n-aveam acces nici la… De şcoală vă spun care a fost situaţia. N-aveam aparat de radio, ni s-a luat aparatul de radio, n-aveam surse de informare şi a fost foarte greu.[10] Mama nu avea servici. Noi acolo primeam bani, bănuţii ăia, dar ce să faci cu banii ăia? Şi atunci tata mai trimitea de acolo, lucra şi el la negru că nu avea voie să fie angajat. Însă aveau nevoie de un contabil şi să nu plătească pe ştabi. În perioada legionarilor am stat ascunşi la un profesor în pivniţă, ne-a ţinut acolo, ne-a dat mâncare, am avut toate condiţiile. Mama ne-a trimis acolo şi profesorul a dat telefon, zice: „Dacă e nevoie să vină copii la mine.” Ştia că deja de acuma legionarii pătrundeau în casă şi vandalizau magazinele, sinagoga, totul… A fost, mă rog, perioada aceea. Şi deci în zilele de 21 şi 23 ianuarie am stat acolo şi pe urmă am mai stat o săptămână, ne-a ţinut poate mai izbucneşte. Dar până atunci în oraş au fost cazurile acestea. Noi ca noi, cum eram copiii, ce aveam atunci? Când m-a dat afară din şcoală aveam 15 ani. Când m-a luat la muncă forţată aveam 17 ani.[11] Şi deci ne-a trimis sub pază militarizată din Craiova cinci evrei: eu cu fratele meu şi încă trei. Din toţi ăştia cinci, numai eu mai trăiesc, mai sunt în viaţă. Ce să vă spun viaţa de la Doaga…

C.G.: Numai puţin. Pe fratele dumneavoastră cum îl chema?

A.Ș.: Bela. Pe mine mă chema Salzberger înainte şi pe urmă mi-am schimbat numele că am lucrat în presă şi mi s-a cerut.

C.G.: Şi pe ceilalti trei îi cunoşteaţi? Erau cunoştinţe, prieteni de-ai dumneavoastră?

A.Ș.: Cum să nu. Doar ne cunoşteam aicea, am fost la muncă împreună. Îi cunoşteam. Pe unul îl chema Biti Sabetai, Şaie Leiboivici era unul, şi mai era încă unul tinichiu, Fincler Solomon. Ei au rezistat, au murit aicea pe urmă, după ce s-au întors acasă. Şi deci ne-am dus sub pază militară acolo la Doaga. Când ne-am dus acolo am găsit deja organizat lagărul. Aşa am ajuns la Doaga. Acolo ne-au luat în primire militarii. Două mii de evrei erau din toată ţara şi atuncea aduseseră şi din zona Basarabiei, care se retrocedase României. Şi ne-au băgat…era organizare militară, pe plutoane, companii, cu comandanţi militari.

C.G.: Doaga unde era?

A.Ș.: Doaga este lângă Focşani, o comună care era aproape, cum să spun, era o localitate aproape de Focşani de unde se scotea balast, pentru că în lagărul ăsta de muncă forţată făceam grinzi de beton pentru front, grinzi lungi de 10 metri, ştiţi, care se fac la case acuma, grinzi din acestea. Dar astea erau făcute…le pregăteam noi să fie trimise pe frontul ruso-german şi român, deci ruso-româno-german, pentru cazemate. Şi trebuiau să ajungă la timp acolo. O să vă povestesc eu. Şi era un şantier numai de construcţii în care se făceau acestea. Lângă noi era un alt lagăr cu prizonieri ruşi, dar era sub comanda germanilor. Era mai mic decât al nostru. Erau câteva sute acolo, nu era mare, dar eram vecini acolo. Când aveam nevoie de ceva mai mergeam la ei şi ne dădeau ruşii, ne dădeau. Acolo însă se purtau foarte rău. Din câte am aflat eu au fost şi împuşcaţi câţiva din prizonieri acolo. Deci am fost cazaţi în bordeie făcute sub pământ, nu ieşea decât acoperişul. Aşa era. Restul erau aşa cum erau în lagăre, pe lungime mare, puteau să aibă 20-25 de metri, nu mai ţin eu bine minte. Şi memoria mi-a mai cedat la 83 de ani. Şi de o parte şi de cealaltă, tot ca la lagăre, erau paturi de lemn, suprapuse şi sus şi jos. Un singur bec era acolo ca să nu se consume lumina şi o ferestruică era la capăt. Că nu stăteam mult acolo, numai veneam şi dormeam acolo, nu stăteam în bordeiele astea. Saltele nu erau, dar erau puse paie şi cearşafuri peste şi o pătură. Asta era cazarea, să zic aşa. N-am avut medici, a fost un infirmier pe tot lagărul. Eu ştiu că n-am avut…în orice caz medici nu cred să fi fost acolo. Poate din rândul evreilor care erau acolo să fi fost vreun medic. Dar ştiţi când pleci de acasă pleci cu trusă, cu ceva, îţi iei spirt, îţi iei vată, îţi iei ceva. N-am avut nevoie. Nu ştiu dacă a fost vreodată nevoie de ceva injecţii. Antinevralgice. Deci ne-am luat…te duci acolo nu ştiam ce ne aşteaptă în sensul că ceva bun nu o să fie acolo. Nominalizaţi am venit noi de la Bucureşti, nominalizaţi să fim trimişi acolo. Am fost chemaţi, ni s-a spus, ne-am pregătit, ne-am luat mâncare şi ne-am dus acolo. Acolo am găsit gata…se lucra deja acolo la Doaga. Şi ne scula dimineaţa la cinci, se dădea un ceai cu o bucăţică de pâine şi la şantier. Acolo făceam grinzile acestea de beton. O parte făceau scheletele, pe urmă alţii veneau şi le puneau în cofrage şi se turnau şi se depozitau. Afară de treaba asta, sigur era cea a aprovizionării cu materiale. Făcuseră ei o gară, o linie ferată la o distanţă de un kilometru, pe care se trăgeau vagoanele de marfă care aduceau ciment şi fier beton, unde eram noi scoşi imediat, fie că eram pe şantier, fie că era noapte. La orice oră din noapte, când sosea trenul cu materiale, trebuia să mergem la gară să luăm materialul acesta, adică sacii de ciment şi fierul beton, pentru că n-aveau voie să ţină trenul şi vagoanele mult acolo ca să nu plătească locaţie. Şi atunci se formau aşa grupuri de oameni, care se duceau acolo şi veneau cu sacii pe umăr şi cu fierul beton tot pe umăr. Pe umăr se căra totul acolo, nu aveau mijloace din acestea pe roţi, ceva. Şi le aduceam şi pe urmă ne culcam sau ne duceam înapoi la lucru pe şantier. Şi toată asta plus că aveam plăcerea să urmărim în aer cum erau avioanele româneşti şi cu cele germane. N-au bombardat, nu, de ce să spun, n-au bombardat, luptau deasupra noastră şi putea în orice moment să cadă un avion. Din câte am auzit eu, vă spun că e foarte greu de ţinut minte, au murit şi oameni de la noi care cărau grinzi de beton şi, neavând puterea să le ducă, cădeau şi mureau acolo în câmp. Şi erau în câmp înmormântaţi că cimitir nu era, slujbă…Cine să le facă şi lor acolo o rugăciune? Vă spun am fost foarte mulţi şi fiecare aveam compania, plutonul nostru. Deci era regim militar, era sârmă ghimpată de jur împrejur, pază militară, la colţuri şi pe parcurs, alea înalte, cum le spune, posturile acestea înalte.

C.G.: Paza lagărului era asigurată de armată?

A.Ș.: Poftiţi?

C.G.: Paza lagărului era asigurată de armată?

A.Ș.: Da. Era păzit de armată şi cenzurată corespondenţa. Scrisorile pe care le mai scriam noi acasă sau primeam scrisori erau cenzurate. Şi paza era complet armată. Dacă întârziai cumva aveau şi pentru întârzieri pedeapsa întârzierilor. Mă rog făceai ceva care…şi…făceai şi la închisoarea lor acolo, te băga acolo ca pedeapsă. Mâncarea se făcea tot aşa de către evrei că de unde bucătar. Şi era aşa: mă rog, dimineaţa era un ceai şi cu o bucată de pâine, la prânz o ciorbă ceva…cum să vă spun, verdeţuri punea acolo, mâncai mămăligă, seara tot un fel de mâncare se dădea şi un ceai. Asta era toată mâncarea care se dădea acolo. Asta a durat. Se lupta, se bombarda, noi eram jos, n-aveam nici o sursă de informare, n-aveam voie să ieşim la comună, n-aveau voie să vină să ne aducă nimic. Cine era prins la sârma ghimpată sau…au fost unii care au încercat să fugă, au fost împuşcaţi, iar alţii au fost băgaţi… Noi nu ştiam ce se întâmpla cu lagărele de exterminare. Habar n-aveam. Şi deci am rămas aicea până la 23 august. În dimineaţa zilei de 23 august, când s-a semnat armistiţiul românii cu ruşii, că nemţii au continuat războiul, când ne-am sculat, nici urmă de militari. Nu mai era nici un militar. Şi nemţii au plecat cu toţii şi cu prizonierii ruşi. Nici acolo…era gol, gol nu era nimeni. Noi doar eram acolo. N-am mai avut nici un stăpân, pe nimeni. Nici n-aveai cu cine să vorbeşti. Doar un soldat mai rămăsese acolo din paza noastră, care a plecat şi el cu noi. Şi aici iară am să vă spun că socotesc tot o intervenţie dumnezeiască, că Dumnezeu ne-a salvat. Şi am stat acolo. Ce să facem? Am plecat şi noi, dacă nu era nimeni acolo, am plecat pe jos spre Focşani. Am luat-o aşa – am întrebat – spre Focşani. Şi am mers pe jos 25 de kilometri până la Focşani. Şi norocul nostru mare a fost că a mers şi un soldat cu noi. Eram grupuri de oameni. Alţii au luat-o în altă parte, noi am luat-o în altă parte, cei din Moldova s-au dus în Moldova, noi din partea asta…Fiecare a luat-o care încotro acasă, dacă n-avea cine [să ne păzească, n.m.C.G.]. Şi la intrarea în Focşani era deja o linie de apărare făcută de nemţi, cu mitraliere. Norocul nostru mare a fost cu soldatul ăsta. Când l-a văzut că e militar cu el a stat de vorbă şi – asta am aflat-o mai târziu în Focşani – a spus că sunt oameni de la munca câmpului, că era şi sezonul atunci în vară. Poate Dumnezeu l-o inspirat pe el că ăia ne secerau imediat. Şi aşa am intrat în Focşani, care am mai rămas, vă spun, că alţii au mai plecat în alte părţi, ca potârnichile s-au răspândit, că dacă nu mai era nimeni. Cantonamentul, blocul în care stăteau militarii era gol, totul, totul se golise acolo, toţi au plecat. Şi noi nici n-am ştiut, doar dimineaţă când ne-am sculat am văzut că nu mai era nimeni acolo cine să ne mai păzească. Şi am plecat. Şi la Focşani…sigur războiul era în proces, nemţii erau încă în ţară aici. Şi la Focşani ne-am dus şi noi la comunitatea evreilor acolo şi ne-au dat mămăligă şi o supă. Atât au putut să dea. Şi pe urmă: „Duceţi-vă şi vă găsiţi unde să staţi!” Ne-am dus şi noi pe la…Aicea, nu pot să spun despre alţii, dar eu cred că acelaşi regim l-au avut toţi, am găsit oameni înţelegători. Nu ne-au băgat în casă la ei, dar ne-au dat posibilitatea să stăm într-o magazie. Şi noi am stat într-o magazie. Am fost câţiva. Eu eram cu fratele meu şi cu încă câţiva şi am stat într-o magazie acolo. Şi pe urmă, sigur că am mai avut nişte lucruri pe acolo, le-am mai vândut, am mai luat pâine. Asta era toată mâncarea noastră. Şi, sigur, n-am putut să stăm prea mult că n-avea rost să stăm acolo. Am stat vreo trei, patru zile în Focşani. Şi am pornit mai departe. Dar ce să vă spun?! Ce am văzut în Focşani m-a îngrozit, că am mai ieţit în oraş: vitrinele erau sparte, jaful era la ordinea zilei şi soldaţii nemţi îi băteau pe soldaţii români, adică dacă întâlneau un soldat român îi rupeau arma şi îl băteau cu arma şi îi dădeau drumul. Iar ofiţerilor am văzut cum le trăgeau galoanele de ofiţeri. Nu i-au bătut, doar le trăgeau galoanele şi le dădeau vânt aşa. Şi am mers până am ajuns la Buzău. Tot pe jos am mers. Acolo ne-a ajuns frontul din urmă. Ruşii veneau, nemţii se retrăgeau, pentru că războiul a continuat până la 9 mai. Ce să facem? A trebuit să rămânem în Buzău până a trecut frontul, că nu puteam să mergem. Veneau tancurile, ăştia veneau cu armata, ăia se retrăgeau şi ei. Sigur că aveau loc…Şi am stat şi în Buzău până a trecut armata. Ce am văzut în Buzău?! Erau grenade, munţi de grenade. Tot aşa devastat oraşul. Pâine mai găseam noi din ce vindeam pe acolo şi, vă spun, ne mai ajutau, trebuie să recunosc lucrul ăsta că am fost ajutaţi de oameni. În situaţia cea mai grea ne dădeau câte o pâine, ba o farfurie de mâncare, că nu aveam nici o altă sursă cât am stat acolo. Şi aşa am stat acolo până a trecut frontul.

C.G.: Nu de comunitatea evreiască eraţi ajutaţi, ci de localnici?

A.Ș.: De localnici. Păi din comunităţi cine mai era? Că bărbaţii erau la muncă forţată şi rămăseseră soţiile şi copiii. Sigur că fiecare avea situaţia lui. Bărbaţii peste 60 care mai erau, că ăştia care aveau peste 60 de ani nu erau luaţi. Noi însă am intrat în regim militar de la 17 ani. De când m-a luat la muncă forţată am intrat în regim ca militar, nu îmbrăcată haina militară, dar trebuia să răspundem la toate chemările lor. Şi deci a trecut frontul şi am plecat şi noi. Tot pe jos am plecat că n-am avut cu ce să mergem până la Ploieşti. La Ploieşti era prima linie ferată Ploieşti-Bucureşti. Şi am stat acolo în gară să găsim posibilitatea să ajungem în Bucureşti. În direcţia asta nu mai rămăsesem decât eu cu frate-meu, pentru că ceilalţi toţi s-au răspândit sau au plecat mai înainte sau…Doar eu cu frate-meu bineînţeles din Craiova. Şi ne-am urcat într-un tren de marfă, care trecea acolo, pe o platformă era ăsta aşa, spre Bucureşti şi de acolo să venim la Craiova. Dar nu ne-a dat voie să intrăm în Bucureşti, adică trenul, pentru că se bombarda. Şi atunci am luat-o pe jos la Chitila. Şi la Chitila să aşteptăm trenul spre Craiova. Vă închipuiţi cum se călătorea atunci! Trenuri puţine şi când şi când se putea porni un tren tot din cauza bombardamentelor. Şi am venit sus pe acoperişul vagonului. Ne-am urcat nu numai noi, lume multă, că n-aveai cum, îmbulzeală, prin geam nu mai puteai să pătrunzi şi ne-am urcat pe vagon până la Craiova. Am ajuns pe ziuă, memorabilă zi, pe 9 septembrie. Deci plecaţi din 23 august de acolo pe 9 septembrie am ajuns la Craiova deasupra vagoanelor. Vă închipuiţi situaţia era destul de grea, că era încă timp de război şi noi ne-am dus înapoi la atelierul la care am lucrat înainte, că trebuia să câştigăm ceva. Acum deja lucram. Când am plecat de acolo deja puteam să lucrăm, putea să ne dea de lucru ceva. Şi ne-a primit. Am lucrat acolo un timp. Eu ca strungar, frate-meu ca mecanic. Şi sigur pe urmă, cu timpul, când lucrurile s-au mai limpezit…Eram în fabrică atunci, lucram, când, mă rog eram mai tânăr atuncea, m-au luat să mă ocup de tineretul de acolo, să-l organizez în sindicate nu ştiu ce. Cum era pe vremea aceea. A venit unul de la partidul comunist: „Hai, căci uite ai suferit.” Să intru în partid. Ce ştiam eu de partidul comunist? Habar nu aveam. Dar te duceai că era aşa făcută propaganda. Am lucrat până când…Pe urmă ne-am mutat la Slatina cu familia şi acolo am lucrat la un atelier tot aşa să câştigăm o pâine. Adică taică-meu a fost reprimit în serviciu, dar tot era nevoie, erau condiţii foarte grele. Noi am lucrat la Slatina, eu tot aşa la un altelier de strungărie şi fratele meu la mecanic, până când s-a mutat…fabrica de acolo şi-a redus activitatea. Şi taică-meu a venit înapoi aicea unde a lucrat el înainte la contabilitate. Şi am venit şi noi aicea. Dacă am venit aicea, am zis să ne apucăm de şcoală, că nu aveam ce să facem. Fără şcoală nu se putea. Şi atunci am intrat la liceul comercial „Gheorghe Chiţu”. Ba nu, aici n-am mai fost la liceu, n-am mai putut urma liceul. Deja în ’44 promoţia noastră s-a terminat. Deci patru ani, pe care i-am făcut eu, cu patru ani de război au făcut opt şi au terminat liceul atunci colegii mei, clasa mea. Şi aici este o poveste. M-am întâlnit cu ei ulterior şi m-au luat alături de ei şi în fiecare an până acum participam la sărbătorirea promoţiei. Şi acuma am rămas numai vreo 18-20 pe ţară, care trăim, din toată promoţia care a fost atuncea la „Gheorghe Chiţu”. Dar şi gestul frumos al foştilor colegi când…primii ani când m-am mai întâlnit cu ei: „Ce fac?” Şi aveau întâlnire. S-a întâmplat să fie în preajma promoţiei. Şi eu ce să fac? „Hai cu noi.” Şi ne-au luat şi de atunci an de an figurăm la ei în promoţie, la strigarea catalogului, la întâlnirea cu ei. Ce să vă spun? Eu pot să spun că s-au purtat frumos şi din ce am auzit, dar eu vă spun trăite. Pe urmă am lucrat în redacţie aicea. Aşa şi aşa a fost. Ce se întâmpla?

C.G.: Dar aţi spun totuşi că v-aţi continuat studiile.

A.Ș.: Am continuat la fără frecvenţă, mi-am continuat studiile. Am dat clasa a patra, nu, a cincea, a şasea, a şaptea, a opta şi pe urmă m-am înscris la facultate şi am făcut şi facultatea de istorie. Dar în timpul ăsta am lucrat la ziarul local.

C.G.: Nu v-aţi gândit să emigraţi în Israel?

A.Ș.: Nu.

C.G.:Niciodată?

A.Ș.: Nu.

C.G.:De ce?

A.Ș.: Nu, n-am găsit de cuviinţă, m-am căsătorit aici cu soţia, am avut copii, locul nostru e aici. Aşa am fost eu educat, că, mă rog, de ce…sunt aicea, mă simt bine. Acuma să vă spun şi o altă treabă: în calitatea pe care am avut-o la ziar am fost în străinătate: în Bulgaria, în Rusia, în Ungaria, în Polonia. Am văzut că tot mai bine…o să vedeţi dumneavoastră, tot mai bine e acasă. Acolo eram şi mut şi surd, adica nu limba, s-o iau de la început iară, era foarte greu. Deşi se creau condiţii iniţial când te duceai, era o perioadă când îţi dădea şi casa, îţi dădea şi serviciu, îţi dădea de toate. Nici n-am fost să ştiţi, n-am fost niciodată. Singurul băiatul meu a fost. Nici soţia n-a fost. Nici socrii n-au fost.

C.G.: N-aveţi rude în Israel?

A.Ș.: Nu, nici socrii n-au. Rudele soţiei, o soră a soţiei a plecat în Israel şi pe urmă s-a dus în America. Atât din rudele soţiei. Şi nu m-am gândit niciodată. Pe urmă am crescut, aveam prieteni aici, aveam tot. Unde să te duci aşa în necunoscut? Pentru ce? Nu. Am fost mulţumit aşa cu situaţia în care m-am aflat.

C.G.: Acum întorcându-ne la perioada cât aţi stat în lagărul de la Doaga, în intervalul cât aţi fost internat în lagăr aţi putut să ţineţi legătura cu familia? Spuneaţi că se putea primi corespondenţă.

A.Ș.: Da se putea primi corespondenţă. Era cenzurată.

C.G.: Şi aţi putut ţine legătura cu familia?

A.Ș.: Da.

C.G.: Aţi primit veşti?

A.Ș.: Da. Păi ştiam că taică-meu era la Târgu-Jiu, maică-mea era singură aicea, ea rămăsese singură. Ea n-a avut nici rude aicea, care va să zic că a avut o vară sau că a avut un nepot sau un frate ceva. Nu, era singură. Şi ştiam de ei. Atât singura legătură erau cărţile poştale – ca să vadă ce scrii – că-mi luasem cărţi poştale cu mine şi erau cenzurate totuşi.

C.G.: Tata unde se afla? La Târgu-Jiu?

A.Ș.: La Târgu-Jiu, da. Găsise de lucru la negru. Ştiţi nu a fost în lagăr. Găsise de lucru la Târgu-Jiu şi pentru că aşa cum şi acuma oamenii la negru într-un fel sunt acceptaţi…patronii îi cautau pentru că nu trebuia să-i facă contract de muncă, nu trebuia să-i plătească asigurări sociale. Ei, dădea salariu, taică-meu era mulţumit. Îi dăduse o cămăruţă unde să stea şi cu mâncare. Şi el mai trimitea bani, că nu aveam, acasă altă sursă nu aveam. Mama nu avea altă sursă de existenţă.

C.G.: Din câte ştiu, cel puţin legislaţia aşa prevedea, bărbaţii între 18 şi 50 de ani erau supuşi acestui regim de muncă în folos obştesc şi ulterior muncă obligatorie. Dumneavoastră aţi fost luat la 17 ani. A fost o excepţie sau ce s-a întâmplat?

A.Ș.: Nu, era armata. Trebuia să fac armata. Era vârsta când trebuia să mă ia militar, or evreii nu erau luaţi militari. Ofiţerii au fost daţi afară din armată.

C.G.: Insist asupra perioadei cât aţi stat în lagărul de la Doaga. Cât aţi fost în lagăr aţi primit vreun ajutor din partea familiei?

A.Ș.: Nu. De-abia primea mama mea ca să subziste. Tatăl meu ce-i trimitea ca să poată să trăiască. N-am primit nimic. N-am primit nimic. Totul acolo era în regim militar, cazon. Toţi, armata, aveau locuinţe făcute din cărămidă, blocuri, apartamente, erau făcute pentru ei. Pentru noi erau bordeiele. Parcă le văd, cu acoperişul ieşit aşa din pământ. Şi ca la lagăr, la rând aşa erau bordeiele. Ce să cunoşti oamenii acolo, ce să cunoşti, că 2000 de oameni erau! Noi eram cinci care eram din Craiova. Acolo îi mai cunoşteai. Dar vă spun nu mai…n-am reţinut. Singurul pe care îl mai reţin, dar a murit, a fost un evreu, Florin Dorian, un cântăreţ de muzică uşoară mai târziu. Că m-am revăzut cu el şi acolo l-am cunoscut tot aşa întâmplător.

C.G.: Cum eraţi îmbrăcaţi în lagăr?

A.Ș.: Cu hainele noastre, cu îmbrăcămintea noastră civilă, cu ce am plecat de acasă. Ne-am luat de acasă bineînţeles cămăşile, tot ce trebuia. Îmbrăcămintea noastră era toată de acasă. Noi nici nu ştiam unde ne ducem, ce e cu noi. Zice: „Vă duceţi şi vă prezentaţi la Doaga.” N-am ştiut ce e acolo dinainte.

C.G.: Aţi fost vreodată sancţionat pentru vreo abatere, pentru ceva?

A.Ș.: Nu, n-am fost. Toţi se fereau, toţi se fereau. Acuma, de ce să spun, s-ar putea, din câte am auzit eu, că şi militarii care erau acolo erau mai omenoşi, adică nu erau chiar aşa ca la militărie cu noi. Dar n-am fost pentru că căutam să fim cât mai mult…să ne încadrăm cât mai bine, ştiind ce ne aşteaptă după treaba asta şi fiind prea tineri, aşa ştiţi, aveai altă rezistenţă nu ca acuma. În orice caz eu am contactat ceva acolo, am devenit cardiac. Când am venit de acolo, am venit cardiac. Şi, în sfârşit, până la urmă când am venit, am făcut tratamente acasă şi am mai putut să mai ameliorez situaţia.

C.G.: Vă amintiţi vreun eveniment sau vreun episod care v-a marcat în perioada cât aţi stat internat în acest lagăr?

A.Ș.: Eu n-am văzut, auzisem de oamenii ăştia care cădeau morţi, dar cădeau morţi la transportul grinzilor de beton. N-am auzit să fi fost împuşcaţi. Am auzit că unii care au vrut să fugă au fost tot împuşcaţi. Aşa aveam…lumea…era lucrul pe care îl aveai de făcut, când la atelier, când pe şantier, când la atelier, când pe şantier. Şi noi mergeam…în perioada când eram la atelier mergeam să mai ascuţim scule, să mai pregătim nişte scule la ei acolo. Dar cu cine să te înţelegi acolo? Germană nu ştiam, rusă nu ştiam, dar ne lăsau ei. Aveam acceptul comandanţilor de lagăr, că ne duceam cu sculele la ascuţit că n-aveam aicea. Pentru ce ne mai trebuia ne duceam acolo. Şi ştiam, auzisem că au fost împuşcaţi acolo.

C.G.: Tatăl dumneavoastră nu a făcut muncă obligatorie?

A.Ș.: Nu a făcut muncă obligatorie. Avea o vârstă înaintată atunci şi patronul, unde s-a dus acolo, îi plătea lui ca să-l ţie, că avea nevoie că avea un magazin. Şi s-a convenit ca ăla să-l plătească. Nu ştiu dacă a făcut sau nu, că în perioada asta eu am plecat de acolo, de acasă. Şi el plecase mai înainte de acasă.

C.G.: Mi-aţi spus ca înainte de a fi dus în lagărul de la Doaga aţi făcut muncă la zăpadă, la curăţatul zăpezii.

A.Ș.: Da, la curăţatul zăpezii. Tot aşa în grupuri, în grupuri ne ducea pe străzi şi căram zăpada, făceam depozite şi pe urmă venea un camion şi încărca. Iar vara la măturat, măturam străzile.

C.G.:Puteţi să-mi descrieţi o zi obişnuită?

A.Ș.: Ne duceam dimineaţa, ne prezentam acolo şi ne dădea lopeţile în primire sau ne dădea măturile în primire şi noi mergeam pe diferite străzi. Aveam un şef coordonator şi măturam, măturam. Se uita lumea la noi. Ce să vă spun? Am văzut şi milă la oameni, adică oamenii ne-au privit nu ca…pentru că regimul era care…Bineînţeles că şi printre oameni…regimul e compus din oameni. Dar, vă spun, nu am văzut să râdă, să-şi bată joc de noi sau altceva. Nu. Se uitau la noi, treceau mai departe. Iar în atelier n-am văzut, că ei ştiau toţi. Erau şi acolo muncitori. Noi muncitorii…între muncitori nu a existat aşa, să ştiţi. Ne ajutam acolo unul pe altul. Când aveam nevoie mă duceam şi mă consultam cu cei care erau mai bătrâni, mai mari. Aveam 17 ani, n-aveam prea mult, terminasem ucenicia şi puteam să lucrez, dar totuşi era cazul să mai întreb, să mai consult şi am găsit oamenii îngăduitori cu noi de ce să spun, că e păcat de la Dumnezeu să nu recunosc.

C.G.: Hrana cine v-o asigura cât munceaţi?

A.Ș.: Acasă, veneam acasă după ce terminam. Nu stăteam opt ore acolo. Dimineaţa lucram şi la prânz acasă. Şi de la atelier la fel acasă. La atelier ne mai luam de la noi mâncare.

C.G.: Pentru munca depusă aţi fost retribuit?

A.Ș.: Nu. Şi cât am fost la Doaga nici acolo. Nu-mi amintesc să fi primit ceva, soldă, eu ştiu. De fapt nu eram soldaţi, eram în regim militar, dar oamenii erau pedepsiţi să vină să muncească aici. Dar va închipuiţi câţiva lei era solda de soldat, câţiva lei. Pe urmă eu când am venit de acolo, trebuia să completez stagiul militar. Şi am completat stagiul militar aicea, atuncea am făcut armata, dar asta a fost numai câteva luni de zile, vreo opt luni de zile care îmi lipseau mie – era trei ani de zile.

C.G.: Cât aţi făcut muncă obligatorie aţi fost victima sau martorul unor manifestări de antisemitism?

A.Ș.: Nu. Vă spun n-am…e foarte greu de spus, că eram copil, tânăr, n-aveam relaţii cu cine ştie cine. Şi colegii de liceu s-au purtat foarte frumos cu mine acuma. N-am văzut, de ce să spun. Nu. Sau în atelierul unde am lucrat. Bine atunci când eram la măturat eram numai grupuri de evrei. Sau unul să strige: „Băi, jidane!” Personal nu am simţit, de ce să spun. Am simţit când am lucrat în fabrică. Fratele patronului a fost legionar. Şi am simţit persecuţia lui. Dar fratele său, patronul, mereu nu-i permitea, nu-i permitea, deşi era frate, şi îmi lua apărarea. Ăla mă trimitea unde era mai greu. Vroiam să spun că am simţit lucrul ăsta şi o consider natural. El era legionar, venea şi cu cămaşa verde, cu centura. Am simţit şi când eram acolo să ne dea de lucru pe mine mă avea în vedere. Dar, încă o dată zic, fratele lui, patronul, era un om excepţional. Pe el pot…nu ştiu cum să spun, e prea mult divinizat, l-am respectat. A avut faţă de noi o comportare, faţă de mine şi fratele meu, excepţională. Când veneau de la Camera de Muncă să facă verificarea muncitorilor, ne trimitea sus la el în casă: „Staţi acolo până pleacă.” Când venea de la armată să verifice: „Duceţi-vă sus şi staţi acolo la mine în casă.” Avea şi el un băiat, soţie. Mi-am amintit acum că m-aţi întrebat dacă pe parcurs vreodată am simţit aspectul ăsta al antisemitismului. Pe față nu, dar a existat. Acuma eu nu zic că unul e antisemit că a spus jidan. Nu e un antisemit pentru că, de fapt, ăsta e numele jidan. Dacă iei în franceză e juif, în maghiară jido. Aici jidan-evreu. Unii poate din necunoştinţă de cauză, au auzit şi ei tot aşa. Şi n-am luat asta…Dacă te făcea jidan. Dar dacă făcea parte dintr-o propagandă, aia deja era antisemitism. Zic eu. Dar aşa sunt şi ţărani, sunt încă mulţi care au fost şi care habar nu aveau, ei aşa au auzit. Că au fost evrei şi în mediul rural. Şi nişte rude de-a lui nevastă-mea au fost în mediu rural, s-au stabilit. Dar numai atunci în condiţiile, zic eu, când era o acţiune politică, numai atunci o iau eu ca antisemitism. Dar faptul că mi-a spus jidan eu nu m-am simţit jicnit. Că vă spun şi în alte limbi…

C.G.: Au existat cazuri de utilizare la muncă obligatorie a femeilor?

A.Ș.: Nu, femeile erau scutite, femeile erau scutite de muncă.[13]

C.G.: Aţi avut vreun prieten sau vreo cunoştinţă, eu ştiu, vecin care să fi aderat la mişcarea legionară?

A.Ș.: Nu. L-am avut pe acesta la atelier despre care v-am spus.

C.G.: Fratele patronului.

A.Ș.: Care s-a purtat rău cu mine şi cu fratele meu, dar aveam apărarea, eram apăraţi de patron. A fost un om excepţional, excepţional omul ăla. Şi vă spun acolo, cât am lucrat ca ucenic, se dădea salariu şi la ucenic. Ştiu că primeam zece lei pe săptămână când plătea salariul. Atunci plata se făcea săptămânal. Şi când le dădea lor acolo, ne dădea zece lei. Atât ştiu că zece lei primeam şi noi. Toţi ucenicii la fel, nu făcea deosebire. Pentru că ucenic fiind munceai. Era o muncă necalificată, până înveţi meserie faci muncă necalificată şi primii doi ani te punea la treabă. Abia pe urmă, după ce te mai aclimatizai cu condiţiile de acolo…Şi când nu era treabă te duceai şi te uitai cum mai lucrează cutare, cum mai lucrează cutare. Că atunci meseria se cam fura. Exista şi şcoală de ucenici, dar pe noi nu putea să ne primească că noi stăteam ilegal. N-am făcut şcoala profesională de ucenici că nu ne primea, eram ilegal acolo. Dar am căutat să mai prindem din meserie, dar până una alta făceam muncă necalificată. Cărăuşie, căram chestiile dintr-o parte în alta şi măturam, făceam curăţenie dimineaţa când veneau la lucru să fie curat în atelier, pe urmă te trimitea în oraş cu piese, la alte fabrici cu adus piese. Era muncă necalificată asta.

C.G.: Sunteţi invitat să ţineţi prelegeri în faţa studenţilor, a elevilor?

A.Ș.: Am ţinut în faţa elevilor da, am ţinut şi acuma. Pot să vă dau şi programe în care am vorbit şi am vorbit tocmai despre treaba asta. Şi despre Holocaust în general, dar şi despre perioada pe care eu am trăit-o. Şi elevii mi-au pus multe întrebări. Şi am avut întâlniri şi la comunitate, la sinagogă cu ei acuma. Am făcut o placă comemorativă şi i-am adus acolo. Că am placă comemorativă cu victimele Holocaustului. Şi ei vin la noi la sinagogă, îi invităm. Şi acuma a fost simpozion aicea. Anul trecut a fost simpozion la Facultatea de Istorie aicea, anul ăsta a fost la consiliul judeţean simpozion cu ziua Holocaustului. Acolo a vorbit doctorul Sabetay, preşedintele comunităţii. Şi eu am avut două şcoli şi au venit şi la comunitate şi au asistat şi la [slujba religioasă, n.m. C.G.]. Eu fac slujbă religioasă, că nu are cine să facă, la placa comemorativă. Pe urmă i-am dus în sinagogă şi s-a umplut sinagoga că au venit de la multe şcoli. Şi din judeţ au venit şcoli. Le-am vorbit, am avut un oficiant aicea de la Bucureşti, care a oficiat de Anul Nou, de Roş Haşana şi de Iom Kippur. Ăla o făcut slujba acuma, eu am făcut la inaugurare. Şi i-am dus în sinagogă, s-a umplut sinagoga de copii. Şi s-au interesat şi ei de multe lucruri. Mi-au pus întrebări. Profesorii, să ştiţi că profesorii de istorie s-au făcut… au fost foarte interesaţi.

C.G.: Aţi primit vreo despăgubire pentru suferinţele din timpul Holocaustului?

A.Ș.: Primim despăgubirea trimestrial. Trimestrial ni se dă în euro, ni se depune la bancă, avem cont la bancă. Faptul că am fost recunoscuţi e că noi am trimis tot, tot de aicea. Şi a fost recunoscut faptul că am lucrat în lagăr de muncă forţată. Noi nu am fost aşa pe stradă. A fost o perioadă când am fost tot la muncă forţată dar pe stradă. Însă noi am fost şi la Doaga şi Doaga a fost recunoscut ca lagăr de muncă forţată. Şi atuncea şi eu, şi fratele meu, şi Goldshmit şi a mai fost unul, dar nu la Doaga, în altă parte a fost, tot aşa la muncă forţată în detaşamente – a murit şi el în vară, dar a avut 94 de ani, unul Locusteanu Gerhard –, am fost recunoscuţi şi primim la trei luni. La trei luni, ne depune la bancă de la Claims Conference. Şi în fiecare an noi trebuie să trimitem… ne trimit ei nouă o fişă prin care se confirmă că trăim. Şi atunci ei depun şi la trei luni trimit. La început a trimis câte o sută, pe urmă două sute de euro, pe urmă trei sute, acum patru sute de euro pentru despăgubiri.

C.G.: Care este relaţia dumneavoastră astăzi cu comunitatea evreiască?

A.Ș.: Este foarte bună. Şi în 1996 am fost ales vicepreşedinte al comunităţii. Ce se întâmplă? A murit preşedintele, au fost alegeri şi atunci a intervenit o garnitură nouă – doctorul Sabetay preşedinte, eu vicepreşedinte. Şi am funcţionat ca vicepreşedinte al comunităţii şi făceam şi slujbe. Veneau şi oficianţi de la Bucureşti. Au venit şi oficianţi. Însă aici nu ştie nimeni limba ebraică şi atunci facem în limba română. Avem o carte bilingvă, dar nu pentru toate sărbâtorile. Şi trebuie să mai primim o carte cu mai multe sărbători, să zic aşa, în care sunt rugăciuni mai detaliate. Am făcut slujbe, adică rugăciuni, în special la comemorări şi la înmormântări. Le-am făcut aşa că n-am mai chemat de la Bucureşti pentru o înmormântare sau pentru un parastas cum se zice aicea. Sunt zile când se fac comemorări pentru toată asistenţa şi sunt zile când fiecare familie îşi are pe cineva şi mergem la cimitir, facem o rugăciune sau facem la comunitate o comemorare. Asta le fac eu. Şi am făcut şi la rugăciuni mai mari, dar acolo mai mult s-a povestit istoria, s-a făcut aşa o trecere… o evocare mai mult. De Paşti[14] în legătură cu exodul, cu plecarea, de Anul Nou cu Anul Nou, de Purim iarăşi cu Estera şi cu Mordehai.[15] Le-am mai povestit povestea, dar am făcut şi rugăciuni, avem noi o carte pentru rugăciuni. Iar pentru înmormântări am făcut iar, ne-a dat de la Bucureşti o carte şi facem pe ea, numai o adaptăm.

C.G.: Domunule Ardeleanu, vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea de a mă fi primit la dumneavoastră.

A.Ș.: Eu vă mulţumesc.

[1] Potrivit Decretului-lege 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ, personalul didactic şi administrativ, ca şi elevii şi studenţii evrei au fost excluşi din şcolile româneşti de grad primar, secundar sau superior de stat sau particulare, ca şi din şcolile confesionale ale cultelor creştine. Conform prevederilor legale cuprinse în decret, evreii puteau să-şi organizeze şcoli proprii, de grad primar şi secundar cu personal didactic şi administrativ evreiesc. Aceste şcoli nu aveau drept de publicitate şi puteau fi frecventate numai de elevi de etnie evreiască (vezi în acest sens Decretul-lege nr. 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în învăţământ, în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, Bucureşti, ed, Hasefer, 1993, doc. 14, pp. 70-71).

[2] Potrivit prevederilor Decretului-lege pentru organizarea şi funcţionarea colegiului medicilor din 12 noiembrie 1940 întregul personal evreiesc era concediat din domeniul sanitar, medicii evreii putând acorda asistenţă sanitară de acum înainte numai bolnavilor evrei, fie în particular, fie în sanatoriile sau spitalele evreieşti (vezi în acest sens Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, doc. 19, pp. 85-88).

[3] Prima şcoală israelito-română apare la mijlocul secolului al XIX-lea în Bucureşti, urmată la scurt timp de cea din Iaşi. Impus, pe de o parte, de priorităţile noii elite sociale evreieşti, pentru care instrucţia şcolară trebuia să se emancipeze de sub tutela religioasă, modelul şcolii israelito-române este influenţat, pe de altă parte, de măsurile restrictive adoptate de autorităţile româneşti privind limitarea accesului elevilor evrei în sistemul public de învăţământ. Astfel, începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea, comunitatea evreiască din Vechiul Regat îşi organizează o reţea şcolară proprie. Pentru susţinerea acestui sistem şcolar s-a recurs la diverse forme de finanţare: suportul financiar comunitar, donaţii făcute de membrii elitei socio-economice evreieşti, ajutorul primit din partea marilor organizaţii evreieşti, în special Alliance Israélite Universelle şi Jewish Colonization Association (JCA). Programa de învăţământ urmărea realizarea unui echilibru între materiile iudaice (limba ebraică, religia mozaică, istoria şi geogragia biblică) şi materiile prevăzute în programa şcolilor de stat (limba română, istoria şi geografia României, matematică şi fizică). La cele două componente se adăuga limba germană. Una din principalele probleme ale şcolii israelito-române a fost cea a recrutării cadrelor didactice, având în vedere că procesul de constituire a unei intelectualităţi evreieşti era abia la început. Mai ales în învăţământul secundar, unde licenţa universitară era obligatorie, recrutarea institutorilor era problematică. Din această cauză la gimnaziu întâlnim un număr mai mare de profesori neevrei (pentru mai multe amănunte vezi Liviu Rotman, Şcoala israelito-română 1851-1914, Bucureşti, ed. Hasefer, 1999).

[4] Potrivit Decretului-lege nr. 3825 din 12 noiembrie 1940 pentru românizarea personalului toate întreprinderile, cu excepţia instituţiilor evreieşti cu caracter religios şi cultural, erau obligate să-şi concedieze salariaţii evrei până la data de 31 decembrie 1941. Erau exceptaţi urmaşii celor care au luptat în războiul pentru independenţă din 1877, dacă erau creştini, invalizii şi orfanii Războiului de Reîntregire (vezi în acest sens Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, doc. 16, pp. 76-78).

[5] Prin Decizia Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale nr. 97 484 din 8 martie 1941 erau desfăcute contractele de ucenicie în curs ale ucenicilor evrei şi nu se mai putea înregistra nici un contract nou (vezi Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, doc. 34, pp. 121-122).

[6] Pe tot timpul efectuării muncilor de interes obştesc, evreii erau supuşi atât regimului, cât şi jurisdicţiei militare (vezi în acest sens Decretul-lege relativ la statutul militar al evreilor din 4 decembrie 1940 şi Regulamnetul asupra Decretului-lege relativ la statutul militar din 12 iulie 1941, în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, doc. 25, pp. 95-97 şi doc. 43, pp. 156-161).

[7] După declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice într-o serie de localităţi din Moldova şi Bucovina a fost introdusă obligativitatea purtării stelei galbene de către evrei (vezi în acest sens anunţul Poliţiei oraşului Bacău, afişat în locuri publice, privind obligativitatea pentru evrei de a purta un semn distinctiv din 4 iulie 1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, Iaşi, ed. Polirom, 2005, doc. 68, p. 200). Potrivit Ordinului nr. 3303 din 8 august 1941 al Marelui Cartier General, preşidenţia Consiliului de Miniştri a aprobat ca evreii din Moldova, Bucovina, Basarabia şi la Est de Nistru, să fie obligaţi a purta o stea cu şase colţuri din stofă de culoare galbenă aplicată pe fond negru. Semnul urma să fie cusut pe partea stângă a pieptului (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc. 82, pp. 225-226). În vara şi toamna anului 1941 toată populaţia evreiască a României, inclusiv locuitorii evrei ai capitalei, urmau să cadă sub incidenţa acestei măsuri discriminatorii. Pe baza hotărârii Consiliului de Miniştrii din 5 august (vezi Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştrii, Bucureşti, ed. Hasefer, 1996, doc. 102, pp. 276-277), Ministerul de Interne a dat un ordin circular prin care s-a comunicat tuturor judeţelor ţării că evreii trebuie să poarte semnul distinctiv. Împotriva acestor ordine Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, a protestat în repetate rânduri (vezi în acest sens Memoriul adresat de Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România ministrului Economiei Naţionale din 8 august 1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc. 80, pp. 219-220; Memoriul lui W. Filderman adresat lui Ion Antonescu privind abrogarea semnului distinctiv din 5 septembrie 1941, în idem, doc. 92, pp. 239-241). La 8 septembrie W. Filderman a obţinut o audienţă la Ion Antonescu, audienţă în urma căreia mareşalul a dispus suprimarea semnului în toată ţara. Dar în localităţile din Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transnistria, semnul a fost purtat în continuare.

[8] Prevederile Decretului-lege nr. 3789 din 12 noiembrie 1940 pentru organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor privau populaţia evreiască de dreptul la o asistenţă medicală corespunzătoare. Evreii nu puteau primi îngrijire din partea medicilor români decât în cazuri de urgenţă şi nu puteau fi internaţi în spitale româneşti (Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, doc. 19, pp. 85-88).

[9] Populaţia evreiască putea să se aprovizioneze din pieţele publice numai după ce s-a aprovizionat populaţia românească şi aceasta în timp limitat, în raport ce numărul de evrei din oraşul respectiv (vezi Circulara Cabinetului Ministrului Afacerilor Interne nr. 21 122 din 6 noiembrie 1941 în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, doc. 98, p. 333).

[10] Evreii posesori de aparate de radio erau obligaţi ca, în termen de 15 zile, să depună aparatele de radio la autoritatea poliţienească în raza căreia domiciliau, iar în comunele rurale la postul de jandarmi (vezi în acest sens Decretul-lege nr. 1253 din 6 mai 1941 privind interzicerea pentru evrei de a folosi posturi de radio recepţie în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, doc. 40, pp. 147-149).

[11] Teoretic, potrivit prevederilor Regulamentului asupra Decretului-lege relativ la statutul militar al evreilor din 12 iulie 1941 doar evreii între 18 şi 50 de ani puteau fi întrebuinţaţi la muncă obligatorie. În fapt însă şi tineri sub 18 ani au fost obligaţi să presteze muncă în folos obştesc (vezi, spre exemplu, o listă cu evreii minori luaţi la lucru la Fabrica Bistriţa, în USHMMA, R.G.-25.004 M, rola 3; ASRI, dosar 9705, fila 321.

[13] Potrivit instrucţiunilor generale ale Marelui Stat Major privitoare la munca obligatorie a evreilor din 27 iunie 1942 Corpurile de Armată (Comadamentele Teritoriale) aveau dreptul de a întrebuinţa în cadrul muncii obligatorii şi personal evreiesc de sex feminin între 18 şi 40 de ani, atât la lucru manual (croitorese, spălătorese,), cât şi intelectual, pentru lucrări de birou (vezi Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restrişti, vol. III, partea a II-a, Bucureşti, ed. Hasefer, 1997, doc. 585, pp. 316-323).

[14] Sărbătoare care comemorează sfârşitul robiei din Egipt. Semnificaţia sa agrară este de celebrare a primăverii la începutul secerişului de orz. Pe durata sărbătorii, care este celebrată timp de opt zile în Diaspora şi şapte în Israel, este interzis consumul de alimente pe bază de aluat dospit. De asemenea, se interzice folosirea vaselor şi oalelor utilizate în mod curent la prepararea alimentelor, deoarece acestea ar mai putea conţine în porii lor particule de aluat dospit. Ustensilele de metal – tacâmurile sau oalele de metal – pot fi totuşi folosite cu condiţia să fi fost bine curăţate. De obicei însă familiile de evrei aveau o veselă specială numai pentru Pesah (Geoffrey Wigoder, (coord.), Enciclopedia Iudaismului, Bucureşti, ed.Hasefer, 2006, pp. 512-513).

[15] De Purim sau sărbătoarea sorţilor evreii comemorează salvarea din imperiul persan. Evenimentele evocate în cartea biblică a Esterei s-ar fi produs către mijlocul secolului al V-lea î. Hr. Sărbătoare veselă, Purimul este asociat adesea cu unele obiceiuri tradiţionale: se fac schimburi de mâncare între vecini sau prieteni, se dă de pomană, se organizează mese festive. În majoritatea comunităţilor sărbătoarea de Purim este marcată de o admosferă de carnaval, adulţii şi copiii purtând măşti (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 541-542).