Magda Stroe- interviu
Interviu realizat în februarie 2016 de Adina Babeș și Marius Cazan.
Adina Babes: Mi-aţi spus că la vremea aceea aveaţi 18 ani, în Cluj.
Magda Stroe.: Da, 18 ani.
A.B.: Cum era Clujul în perioada aceea, în anii aceia?
M.S.: Păi vă puteţi imagina. Clujul era în perioada aia ocupat de Germania, de nemţi. […]
Păi eram o fetiţă. Nu prea umblam nici în stânga, nici în dreapta. Mergeam la şcoală şi veneam acasă. Prea multe nu pot să spun despre ce era pe străzi. Vreau să vă spun evenimentele istorice.
Până în primăvara lui ’44, Ungaria era ţară cobeligerantă cu Germania, cum era şi România. Adică participau împreună la războiul antisovietic.
În primăvara lui ’44, deodată s-a schimbat situaţia şi Ungaria a fost ocupată de nemţi, deci a devenit ţară ocupată, cu Legile de la Nürnberg în vigoare.
[…]
În Cluj lucrurile s-au schimbat în ′40, deci în ′44 ele erau deja bine închegate. În ′40, în toamna lui ’40 a fost cedat Ardealul de Nord împreună cu Clujul. Aşa că, din 30 Septembrie ′40, din cetăţeni români ne-am trezit cetăţeni maghiari. Românii din Cluj şi din Ardealul de Nord …
Deci, o parte din români a rămas pe loc, o parte s-a refugiat în Ardealul de Sud. Noi am rămas pe loc. Mama fiind unguroaică, tata român din Vechiul Regat, din Muntenia, noi am rămas pe loc.
Soarta românilor care au rămas pe loc nu a fost prea roză, nu a fost strălucitoare. Au simţit şi ei presiunea statului maghiar la fel ca evreii.
Pot să vă dau un exemplu: Românii nu faceau parte din armata reglementară. Ei făceau parte la fel ca şi evreii, din detaşamente de muncă. […]
A.B.: Pentru evrei, care a fost soarta?
M.S.: Pentru evrei, până în ′44 au putut trăi cât de cât cu o serie întreagă de restricţii. Nu aveau voie să facă comerţ. La universităţi era numerus clausus, poate în unele locuri chiar numerus nulus, dar încă mai puteau trăi, ceea ce însă în primăvara lui ′44, odată cu ocupaţia germană a devenit imposibil. Au devenit candidaţi la moarte cu toţii. Sute de mii din Ardealul de Nord.
La foarte puţin timp după ocuparea Ungariei, au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, care era foarte discriminatorie. Cu steaua galbenă orice idiot putea să te jignească, putea chiar să te ia la bătaie. Nimeni nu intervenea, nimeni nu îi pedepsea şi, după aia, au urmat măsurile extreme.
Toţi evreii, de exemplu din Cluj, au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţa şi cu un singur geamantan să meargă la un ghetou ad-hoc, înfiinţat în Fabrica de cărămizi, care era foarte întinsă, era spaţiu liber. Acolo trebuiau să se prezinte şi de acolo pe urmă s-au făcut aceste eşaloane spre Auschwitz, în general spre lagărele de determinare. Aşa că situaţia evreilor a fost cumplită. Ăsta este termenul. Candidat la moarte prin chinuri.
A.B.: Cum aţi cunoscut-o pe Hanna?
M.S.: La liceu. Liceul Principesa Ileana unde am învăţat până atunci, s-a evacuat, a părăsit Clujul. În acest context, părinţii m-au înscris la Liceul Reformat de Fete.
Mama era reformată, calvinistă. Proveneam dintr-o veche familie de calvinişti de sute de ani. Un unchi de-al meu, un fel de străunchi, un fel de văr de-al mamei, era înlocuitor de episcop reformat, un reputat teolog.
Deci, m-au înscris la Liceul Principesa Ileana.
În mod normal, la aceste licee evreii nu aveau acces. Ulterior, s-a şi înfiinţat Liceul evreiesc, un liceu excepţional unde predau profesori universitari din Budapesta, care cu legile rasiale au fost scoşi de acolo. Dar, deocamdată suntem la Liceul Reformat de Fete.
Excepţie făceau copiii acelor evrei care au luptat în Primul Război Mondial şi care aveau decoraţii importante. Asta era situaţia tatălui Hannei. El era un reputat oftalmolog.[…]
A.B.: Mi-aţi spus că tatăl ei era oftalmolog?
M.S.: Da, era un foarte celebru oftalmolog. […] A fost un om foarte important şi avea decoraţii importante obţinute în Primul Război Mondial.
Aşa că, Hanna a fost exceptată. Ăştia care aveau nişte diplome, nişte merite, se numeau evrei exceptaţi. Şi tatăl Hannei era un asemenea evreu exceptat. Deci Hanna, nu numai Hanna, mai erau încă două colege evreice care s-au putut înscrie tot pe asemenea considerente.
Deci aşa am cunoscut-o pe Hanna. Eram colege de clasă. Şi colegele noastre, majoritatea, nu toate, au fost şi nişte fete admirabile, excepţionale, dar majoritatea era aşa… xenofobă. Veneau din medii închise. Fete de preoţi de ţară, fete de învăţători, care instinctiv erau xenofobe. Nu, mă rog, nu înjurau, nu, nu ştiu ce, dar te făceau să simţi că e un pas distanţă între tine şi între ele.
Eu ca jumătate româncă, purtând un nume românesc, am simţit acest lucru. Şi Hanna ca evreică a simţit şi ea acest lucru. Dar, dincolo de această situaţie, hai să zicem politică, deşi nu era vorba, nu aveam noi vârsta, nici apetenţa, nici nimic ca să facem politică, dar anumite unde mai ajungeau şi la noi.
Deci, s-a născut o solidaritate între mine şi între Hanna şi cu celelalte fete, Ritók Márta. Dar pe Hanna am simţit-o foarte aproape de mine, pentru că veneam din acelaşi mediu cultural.
A citit romanele pe care le-am citit eu: Romain Rolland, clasicii ruşi, Roger Martin du Gard, ş.a.m.d. Era şi ea o mare admiratoare a lui Bach, care pentru mine era un adevărat Dumnezeu, şi acest lucru ne-a apropiat foarte mult. Plus am luat ore particulare de franceză.
[Profesoara] era fata proprietarului Dermatei (cea mai mare fabrică de piele). Proprietarul se numea Farkas Mózes, şi [ea] era fata lui Farkas Mózes. Superbă, a învăţat în Franţa, vorbea o franţuzească dumnezeiască. Era măritată cu un scluptor maghiar şi dădea ore particulare, că asta era situaţia.
A.B.: Şi aţi făcut cu Hanna aceste ore de franceză?
M.S.: Da. […] Toată lumea mă întreabă unde am învăţat această franceză excepţională.
A.B.: Ce mai făceaţi cu Hanna?
M.S.: Discutam despre cărţi. Mergeam la audiţii muzicale. Asta făceam. Tineretul de atunci, dacă era mai răsărit, cu asta se ocupa. Mergeam şi în excursii dar, în principal, citeam cărţi, ascultam muzică, făceam schimb de cărţi, discutam cărţile respective, învăţam franceză. Deci era o prietenie cu foarte puternice elemente culturale. Şi noi ne-am constituit aşa, într-un fel de comuniune de apărare şi de înfruntare. E o expresie maghiară şi se potrivea foarte bine … a înfrunta, nu cu arma, că aia era deja altceva, luptă. De a nu accepta, a te răzvrăti.
A.B.: Care a fost situaţia Hannei în perioada respectivă?
M.S.: În perioada liceului a fost bună, pentru că tatăl ei fiind cel mai bun oftalmolog din Cluj, a putut să continue. Avea un cabinet într-un bloc. Nu erau oameni bogaţi. Nu aveau proprietate a lor personală dar locuiau într-un apartament foarte elegant de 4 camere, într-un bloc ultra hiper elegant, unde din cele 4 camere, o cameră era cabinetul doctorului. Deci, el a continuat. Dar, acum intervine ceva. Hanna, după ce a luat, de fapt, după ce luase deja fiinţă liceul evreiesc, ea până în […] clasa a VII-a de liceu, a rămas la Liceul Reformat. […]
A.B.: Dar aţi rămas prietene, nu?
M.S.: Da, da.
A venit ’44, au venit evenimentele acestea dramatice pentru evrei, şi când spun dramatic, spun prea puţin, şi Hanna a venit ca să îşi ia rămas-bun.
Şi eu am întrebat-o: Hanna, nu se poate face nimic, chiar nimic?
Noi nu ştiam de deportare, dar era atât de cumplit, că erau scoşi din casă, că nu li se permitea decât un geamantan, că au fost mânaţi la Fabrica de cărămidă, băgaţi în ghetou.
Li s-a spus că vor fi duşi în lagăre de muncă. Asta li s-a spus. […]
Mă rog, ştiau că vor fi duşi la muncă. Asta ştiau. Dar, totul, totul, nimic ce se întâmpla, nu prevestea absolut nimic.
Şi am întrebat-o pe Hanna: Hanna, nu se poate face ceva, adică…
Nu, zice. Ar exista o singură posibilitate. Mama e în Ungaria.
Irén plecase, ulterior am aflat toate astea. A făcut rost de o legitimaţie falsă şi trăia cu acte false în vestul Ungariei, lucrând ca guvernantă lângă copiii unui moşier. Ea făcând parte din mişcarea ilegală, era mai bine informată.
Deci, Hanna mi-a spus: Aş avea nevoie de nişte acte. Singurul lucru ar fi să pot să ajung la mama mea.
Trenurile erau hiper controlate ca nu cumva, nu cumva un evreu să poată să scape.
Erau ameninţaţi cei care ajutau, se gândeau să ajute evreii, cu cele mai cumplite pedepse. Puteai să fii executat. Dacă erai doar deportat, era minunat. Dar, prima şi cea mai gravă pedeapsă era execuţia. Erau Legile de la Nürnberg. Nemţi, cu care nu mergea: C-o fi, c-o păţi, că e laie, că-i bălaie. Nimic, nemţi. Asta-i legea, asta se face.
Şi atunci, eu m-am dus… Noi eram minore. La unguri deveneai majoră la 21 de ani. Şi noi aveam 18 ani. Deci, în cazul că s-ar fi întâmplat să fim legitimate, până atunci n-am fost legitimate, dar de acum s-a schimbat situaţia. Mi s-a spus că ne legitimăm cu actul de naştere, cu certificatul de botez şi eventual cu diploma de bacalaureat.
Ea nu mi-a cerut nimic şi nici nu putea să ceară, pentru că aşa ceva nu se cere. Nu poţi să-i ceri unui om: Dă-mi actele tale, ca eu să scap, eventual să scap, iar tu eventual să fii executată. Aşa ceva nu se poate cere. Doar, oferi se poate. Și i-am oferit actele mele. A plecat, a luat trenul, nu s-a mai prezentat la Fabrica de cărămizi și a început un coșmar pe tren. Din oră în oră, drumul a durat, Dumnezeu știe câte zeci de ore. Din oră în oră, venea câte o patrulă ca să-i legitimeze. Era mai mult decât patrulă. Patrula e strict militară. Aici participau și edili de la primărie. Mă rog, echipe de control, cred că asta e o expresie mai potrivită. Deci, echipe de control. Şi la primul control, s-a întâmplat un lucru care ar fi putut să fie fatal și pentru Hanna și pentru mine, și anume: După ce s-a făcut legitimarea, ăia care legitimau citeau cu voce tare numele de pe act.
După ce au ieșit, un domn a zis așa: Zice, ești Stroe Măgduşca?
Și Hanna zice, da. Păi zice, să știi că eu îți cunosc părinții şi te-am cunoscut și pe tine când erai mică, dar arătai cu totul altfel.
Acuma, eu înalta, subțire, brunetă, Hanna era mică, grasă, cu ten foarte alb și cu păr arămiu. Deci, eram la antipod.
Și zice: Dar, te-ai schimbat foarte mult. Și Hanna a început să vorbească. Noroc că domnul ăsta, de nu ştiu câți ani, nu s-a mai întâlnit cu părinții mei. Nu era un prieten apropiat, dar îi cunoștea și mă cunoștea și pe mine. […]. Dacă ăsta în timpul legitimării ar fi spus: că eu te cunosc, dar te-ai schimbat foarte mult, noi amândouă eram pierdute. Deci, de asta a depins norocul nostru, faptul că am rămas în viață.
[…] După aia, din oră în oră veneau. Hanna a dus conversația cu domnul până la Budapesta. Mă rog, să zicem că am scăpat.
Așa, pe urmă a urmat o perioadă foarte complicată în viața Hannei.
Irén, a vrut ca Hanna să meargă în locul ei, acolo, la castelul ăla – Erau nişte moșieri cu noi titluri de noblețe – că era un loc sigur ca guvernantă. Și le-a spus ălora că a venit nepoata mea, nu a zis fata mea, că atunci începeau, poate nume, chestii.
A spus: A venit nepoata mea din Ardeal și eu am nişte treburi foarte urgente la Budapesta, și aș lăsa-o pe ea în locul meu. Vorbește foarte bine franceza și germana. Şi a rămas Hanna acolo. Dar la un moment dat, a observat că ăștia încep să-i desfacă corespondenţa. Nu ştiu dacă au prins, dacă n-au prins nu ştiu ce, mă rog, au avut dubii. I-au deschis corespondenţa şi atunci de urgenţă a plecat de acolo. S-a dus la Budapesta, la mama ei, care era un loc cu mult mai nesigur.
A.B.: Doamna Magda, ce a făcut Hanna după război?
M.S.: Vai şi-amar de capul ei!
După război, Hanna a rămas la Budapesta. A intrat în mişcarea comunistă. Mama ei, singura… Asta în România nu se spune, că în România nu se prea spune adevărul.
Singura forţă în Ungaria ca şi în România, care a pus cât de cât rezistenţă fascismului au fost comuniştii.
Mama, care era medic psihiatru, prima femeie care a obţinut la Universitatea din Viena titlu de medic psihiatru, era celebră.
Da, deci ea făcea parte din mişcarea de rezistenţă. Nu ştiu dacă era comunistă sau nu, dar era în mişcarea de rezistenţă. În această calitate a făcut nişte acte false noi, de acum pe un nume maghiar pentru Hanna.
Deci, între timp un avocat Kasztner Rezsö, la Cluj a dus nişte tratative cu nemţii. Evrei foarte bogaţi au pus la dispoziţia nemţilor bani din străinătate. De fapt, am auzit că bani ca să se cumpere nu ştiu ce dispozitive, maşini.
Tatăl ei, care nu era un om bogat, dar era un om foarte important, a fost trecut pe această listă împreună cu soţia şi cu Petter, care s-au dus la ghetou, minus Hanna care nu s-a prezentat la ghetou, care era dispărută. Ei ştiau că eu i-am dat actele şi s-a dus la Irén, dar lumea nu ştia treaba asta. Atâta mai lipsea.
Deci, l-au trecut şi pe el. El n-a fost un om bogat. Părinţii lui, Iutko, Iutko şi Freddy, au fost şi ei trecuţi pe listă. Au făcut parte din acest grup fară să fi fost oameni bogați.
Acești oameni foarte bogaţi, probabil într-un fel să se justifice, nu știu exact ce era în capul lor și în sufletul lor, au luat cu ei și evrei care nu erau bogați, dar care prezentau un interes.
Tatăl lui Hanna era un excelent specialist și probabil că a atârnat în balanță şi că a făcut la un moment dat parte din Consiliul Național al Evreilor. Ăștia au fost duși la Budapesta și staționau la Budapesta, aşteptând. Deci, n-au fost duși la Auschwitz, au fost duși la Budapesta și staționau acolo, așteptând să se rezolve într-un fel soarta lor.
Irén și Hanna au aflat despre acest grup și Hanna a spus că vrea să se alăture acestui grup, pentru că viață la Budapesta era cumplită. În fiecare seară, fasciștii maghiari veneau în locuințele în care erau evrei, îi luau, îi mânau pe malul Dunării și îi împușcau. În fiecare seară, mormane de cadavre pluteau pe Dunăre.
Oricând exista pericolul ca cineva s-o recunoască pe Hanna. Și Hanna a luat decizia să se alăture acestui grup, indiferent care va fi soarta acestui grup. Deci, ea de bună voie, la Budapesta, după câteva luni s-a alăturat acestui grup. Acest grup a fost deportat, dar în condiții cu mult mai bune decât ceilalți, în sensul că familiile au rămas împreună. Și după un timp, iarăși după câteva luni au fost trecuți în Elveția. Au stat și ei câteva luni în lagăr, au avut parte de deliciile vieții într-un lagăr german, dar nu au fost executați, au scapăt cu viață. După aia, a început o discuție interminabilă, dacă erau dușmani, dacă nu erau dușmani, dacă trebuie înfierați, dacă nu…
Imediat, după război a existat o mentalitate foarte puternică în sânul evreilor, împotriva celor din acest grup. Ulterior au avut loc fel de fel de discuţii şi din câte ştiu lucrurile s-au mai aplanat. Așa, deci Hanna după război nu s-a întors. Irén a scapăt cu viață. Maică-sa s-a întors la Cluj. Soțul, al doilea soț al maică-si, un extraordinar poet și recitator de poezii, a fost omorât.
Hanna a rămas la Budapesta. […] După care, în ′56, a fugit din Ungaria, s-a dus în Franța, unde s-a măritat cu un celebru sociolog, cu Pierre Kender, tot evreu, maghiar din Budapesta. Ajuns profesor la École Normale Supérieure, cea mai și mai şcoală din Franța, facultate – universitate din Franța, e unul dintre cei mai cunoscuți politologi europeni, Pierre Kender.
Iar, Hanna s-a impus în domeniul psihologiei, unde e foarte interesant, publică, nu cu numele ei oficial Kender Hanna, ci cu numele de Becski Hanna, ca un elogiu adus mamei sale.
Au avut împreună un copil, mă rog, a crescut cei trei copii ai lui Kender. Soția lui Kender a înnebunit. Copiii au rămas fară mama. Hanna i-a crescut.
A.B.: Când v-ați întâlnit ultima oară cu ea?
M.S.: Cu Hanna, ultima oară în mai 2014, cred. Exact când s-a comemorat începutul deportărilor din Ardealul de Nord. Atunci ne-am văzut. A fost și ea cu Petter. A fost Egon Balas care e o foarte mare somitate, un om deosebit de important. Unul din cei mai mari matematiceni din lume, deținând premiul Von Neumann care e echivalentul premiului Nobel. Că Nobel n-a lăsat pentru matematiceni nimic. Se spune că a fost… Circulă două variante: Una că logodnica lui a fost matematiciană și l-a părăsit, o variantă. Cealaltă variantă e că a fost chinuit de profesoara de matematică din liceu. Fapt e, că n-a lăsat nimic.
A.B.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi drept între popoare?
M.S.: Ce înseamnă? Păi eu vreau să vă spun un lucru. Eu tot ce am făcut, am făcut dintr-un impuls interior. Mi-am riscat viața, i-am dat toate actele. Nu mă întrebaţi cum am trăit acele câteva luni până în octombrie, când a venit armata română și armata sovietică. Şi după nişte lupte foarte grele, o lună s-au luptat pentru Cluj, pe dealul Feleacului. Au fost mormane de cadavre, români, ruși, sovietici, dar noi am fost eliberați, am respirat ușurată. Luni de zile nu m-am mișcat decât în zona noastră. Locuiam într-un cartier de vile, asta a fost șansa mea. Și mai e încă ceva, fetele tinere nu aveau voie să circule într-un oraș ocupat de ostași străini. Trebuiau să stea frumos acasă, nu erau emancipate ca acum. Stăteau acasă, nu li se permitea… Deci, sub acest aspect mi-a fost mai ușor. Nouă luni de zile, dacă am părăsit casa, am părăsit numai să mă duc la două prietene care locuiau în apropiere și să fac niște cumpărături. Tatăl meu n-a știut. Mama nu mai trăia. Nu i-am spus lui tata, nu avea niciun rost. De ce să-l expun, de ce să înceapă să înnebunească el, mi-a ajuns mie. De câte ori vedeam de la distanţă o uniformă, tresăream de spaimă. Luni de zile a durat situația asta, luni de zile. Eu n-am știut ce s-a întâmplat între timp cu Hanna, că era normal să nu avem corespondență. Așa ne-am și înțeles.
Bun, deci ce a însemnat pentru mine?
Nu știu ce să vă spun, e o onoare foarte mare, pentru că am intrat într-un grup în care nu se intră decât pe baza unor considerente etice. Cei din grupul acesta sunt oameni care au fost în stare să-și riște viață ca să ajute pe alții. Deci e o onoare foarte mare. Din păcate, în Romania habar n-au, nu știu ce înseamnă. În alte țari, o să vă dau un exemplu: Am fost invitată, fac parte din comitetul Ravensburg, pentru că am fost prietenă cu [Morcoviceva], care a fost deportată la 17 ani. Ea era din Oradea, și ea a murit. Fata ei trăiește, și eu am participat la întrunirile acestea care se fac din doi în doi ani, ca prietenă. Deci pot să participe, să facă parte, cei care mai trăiesc din fostele deținute, și mai trăiesc câteva, descendenților și cei care au fost prieteni cu fostele deținute. La mine s-a mai adăugat și faptul că sunt un drept între popoare. Eu nu ți-am povestit ție despre Ravensburg, e ceva absolut emoţionant. M-a impresionat profund, în special la ultima întrunire care a fost penultima, că la ultima, anul trecut, nu m-am putut duce pe considerente de sănătate. Am fost la penultima. M-a impresionat profund această luptă a câtorva supraviețuitoare și a grupului care s-a închegat în jurul lor pentru păstrarea memoriei, ca să nu se uite ororile pe care le-a făcut omenirea. Ca să nu se mai repete, că dacă uiți ceva e clar că se repetă. Deci m-a impresionat profund acest lucru, și m-a mai impresionat atitudinea germanilor. Am să vă spun niște lucruri. Eu spun adevărul, nu-mi pasă de nimeni și de nimic. Germanii spre deosebire de noi, care nu știu dacă ați auzit de Orwell, de celebra carte a lui Orwell, 1984.
Ați auzit? În cartea asta există un minister care se numește Ministerul pentru rescrierea trecutului. Deci, ce să spun? Noi ne rescriem trecutul. Noi nu privim trecutul nostru în față, noi îl bagăm sub preș. Ce nu ne convine îl bagăm sub preș. Ce se cere, ce e marfa cea mai bună a momentului, marfa aia e expusă. Ce nu convine, e băgat sub preș. La nemți e totul altfel.
A.B.: Vă mulţumim, doamna Magda Stroe, pentru timpul acordat!