Interviul realizat de Valentina Iancu a apărut în numărul 555 din 17.12.2010 al revistei Observatorul cultural
Foto: Alex Cilibianu

În prima jumătate a secolului trecut, evreii au jucat un rol civilizator în societatea românească, fiind principalii promotori ai modernismului. S-au remarcat, din rîndul comunităţii evreieşti, un număr important de creatori orientaţi spre asimilarea şi diseminarea celor mai noi tendinţe din arta europeană. În domeniul artelor plastice, nucleul avangardei era format din artişti precum: Victor Brauner, Marcel Iancu, Jules Perahim, M.H. Maxy, Margareta Sterian, toţi români de origine evreiască.
A fost Holocaustul răul absolut? Cert este că politica antisemită a distrus o lume artistică efervescentă, în care artiştii evrei – deopotrivă cei aflaţi în fruntea mişcării de avangardă bucureşteană, cît şi cei activi în provincie – erau perfect integraţi culturii româneşti. În expoziţia Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului, deschisă la Muzeul Naţional de Artă al României pînă pe 13 februarie 2011, este investigat impactul evenimentelor din perioada guvernărilor de extremă dreaptă asupra unor artişti evrei, născuţi în România. Artiştii care au supravieţuit evenimentelor anilor ’40 nu s-au mai regrupat, probabil impactul psihologic de a fi martor al Holocaustului i-a îndemnat fie să-şi împlinească destinul în străinătate (Iancu, Brauner, Perahim), fie să se reorienteze, mai mult sau mai puţin forţat, spre directivele oficiale ale regimului comunist, respectiv spre realismul socialist (Iser, Maxy), fie, din diverse motive, să renunţe să mai lucreze (Lazăr Zin, Mina Byck Wepper).

Am discutat despre avangarda românească, antisemitism şi impactul Holocaustului cu pictoriţa Medi Wechsler Dinu, soţia poetului suprarealist Ştefan Roll. La 102 ani, Medi Dinu păstrează vie amintirea anilor interbelici: „Poate de asta a vrut Dumnezeu să-mi dea atîţia ani, ca să povestesc lucruri mărunte care n-au fost consemnate“, îmi spunea artista la începutul interviului pe care mi l-a dat pentru revista Tataia. O discuţie lejeră, în care i-am prezentat proiectul expoziţional de la MNAR, ce include colegi de breaslă, oamenii cu care şi-a petrecut tinereţea. Mulţumesc pentru realizarea acestui interviu lui David Schwartz.

Care sînt primele cuvinte care vă vin în minte cînd vă gîndiţi la moderniştii interbelici?
Erau nebuni şi erau toţi foarte plini de viaţă. Dar eu nu eram de acord cu ei. Nu mi-a plăcut niciodată ce au făcut.

Cu toate astea, aţi trăit printre ei, aţi fost prietenă cu fraţii Brauner, cu Perahim, şi mai tîrziu v-aţi căsătorit cu poetul Ştefan Roll.
Da, eu ieşeam cu ei, dar nu am înţeles niciodată ce făceau, de ce făceau ce făceau. E un protest pe care eu nu l-am aprobat. Nu poţi să distrugi trecutul. Avangarda înseamnă mai departe! N-ai decît să faci ceva atît de aproape de contemporani, încît să-i faci pe ei să se uite spre tine, nu în trecut. Aşa cum noi, încă din burta mamei noastre, începem să repetăm mersul omenirii, fie că mergem pe urmele Evei sau ale lui Adam; dacă am distruge o etapă, ceva din drum, ar ieşi un monstru; ar ieşi un handicapat. De ce să distrugem trecutul? Îl lăsăm în spate şi facem mai bine. În capul meu era că, dacă o să fac pictură cît pot de bine, trebuie să ţin cont că înaintea mea au fost mulţi maeştri. Uite, spre exemplu, apreciez un contemporan şi prieten de-al meu, Max Arnold, poate mai puţin cunoscut. El era interesat să studieze şi să se perfecţioneze în sensul unei arte corecte. Max, din zece acuarele, nouă le distrugea. Pentru că nu-i plăceau! De fiecare dată cînd vedem o acuarelă de-a lui, trebuie să ne gîndim că alte zeci au fost distruse pentru că nu corespundeau.

Şi printre avangardişti au fost cîţiva perfecţionişti. Marcel Iancu, de pildă.
Pe Marcel Iancu eu nu l-am cunoscut, nici pe Iuliu. Pe Marcel Iancu l-am văzut de cîteva ori, înainte să plece definitiv în Israel. Era distins şi diferit de prietenii lui. Am apreciat ce făcea, mai ales proiectele de arhitectură. M-a supărat să văd, acum cîţiva ani, că nu există plăcuţe cu numele arhitectului pe casele făcute de el. Şi e păcat, tinerii nu ştiu că aceste clădiri atît de deosebite din Bucureşti sînt făcute de Marcel Iancu.

Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sînt evreică

Iancu a plecat în Israel după Pogromul de la Bucureşti, cumnatul lui, Mishu Goldschläger-Costin a fost asasinat de legionari.
Ştiu de ce a plecat, mulţi au plecat atunci. Lumea s-a schimbat pentru evrei. Nu aveam voie să expunem, nu aveam voie să ieşim din Bucureşti, chiar viaţa noastră era în pericol. Am devenit o enclavă suspectă. M-am dus atunci la o conferinţă a lui Nae Ionescu, la Sala Dalles, şi l-am auzit spunînd: „Jidanii sug sîngele poporului“. Restul am uitat, dar fraza asta… Iar Nae Ionescu era strălucitor de deştept, nu am înţeles de ce a intrat la legionari!

Sînt mulţi intelectuali români care s-au alăturat legionarilor.
Sînt şi mulţi care au luptat împotriva lor. Profesorul Ţiţeică a primit mai departe studenţii evrei şi i-a apărat tot timpul. Sînt şi alţii, pe care eu nu îi ştiu. Dar lumea era răsturnată.

Dumneavoastră ce aţi făcut în perioada guvernării lui Antonescu?
Înainte de legionari, nici nu am ştiut că sînt evreică. Abia cînd m-au dat afară din sindicat şi nu m-au mai lăsat să expun nicăieri am aflat. Dar am avut noroc. Antonescu a dat o lege sau un ordin prin care a interzis deportarea veteranilor de război. Tata luptase în Primul Război Mondial şi aşa familia mea nu a avut probleme grave. Prietenii mei au suferit.

Victor Brauner era genial

Jules Perahim era hăituit de legionari.
Perahim era comunist. Dacă nu ar fi dispărut în anii războiului, nu scăpa. El îi instiga tot timpul pe legionari, era aproape inconştient.

Cei mai mulţi evrei din România s-au asociat comuniştilor. Ca, de altfel, toţi adepţii modernismului, la nivel mondial.
Nu din convingere, din lipsă de opţiuni. Toţi îşi doreau să trăiască liniştiţi, nu să-i omoare hitleriştii. Moderniştii, în general, nu ştiu cît de convinşi erau de politică. Ei erau preocupaţi de arta lor. Îmi amintesc cum se adunau la Lăptăria lui Enache Dinu, tatăl lui Gheorghe (Gheorghe Dinu este numele adevărat al poetului Ştefan Roll). Discutau de toate, dar cel mai mult de artă. A venit odată acolo cunoscutul Grindea de la revista Adam, să-l caute pe lăptarul care vorbeşte franţuzeşte. S-a dus la Gheorghe, şi Gheorghe i-a zis că el nu ştie franceză, dar avea Flammarion în mînă. Şi Grindea a insistat, nedumerit. Atunci Gheorghe i-a zis: „Eu nu citesc. Eu număr virgulele“. Adevăratul suprarealist. Sînt multe întîmplări. Trebuie să citeşti Născut în ’02 a lui Saşa Pană. Acolo sînt povestite multe lucruri amuzante despre viaţa lor. Lui Gheorghe nu i-a plăcut cartea, pentru că i-a băgat printre modernişti pe cei numiţi „familie germană“. Ce era o familie germană? Cei bogaţi, cu case mari, cu haine scumpe.

I-aţi cunoscut şi pe fraţii Brauner.
Da, am fost prietenă cu toată familia Brauner. M-aş fi căsătorit cu Tedi, dar era mai mic decît mine şi nu se cădea. Deşi mama lui, o femeie extraordinară, pe care am adorat-o, şi-ar fi dorit mult. Cînd l-am cunoscut, mi-a zis că a terminat arhitectura. Ori eu nu ştiam că exista un curs unde se intra cu 4 clase de liceu şi se făceau 2-3 ani. Ieşi ajutor de arhitect. Normal că l-am socotit de altă vîrstă. Dar poate e mai bine aşa, amîndoi am fost împliniţi.

Şi Victor?
Victor Brauner era genial. L-am întîlnit la Balcic şi foarte puţin în Bucureşti. Apoi a plecat la Paris.

Ce s-a întîmplat după război?
Comunismul a schimbat tot. Cei mai mulţi au plecat treptat din ţară, aici nu se mai puteau exprima liber şi nu s-au putut acomoda. Arta oficială cerea altceva. E bine că faceţi această expoziţie. A fost o lume frumoasă, care trebuie cunoscută. Găsesc că e foarte important pentru noi să cunoaştem viaţa şi opera oamenilor mari. Avem multe de învăţat de la ei.