Data şi locul interviului: 7 iulie 2008, Dorohoi
Interviu realizat de: Cosmina Guşu

Vedeau cum pământul plămădea, încă plămădea…..

Simon Meer s-a născut în 1927 în Burdujeni-Suceava, România. De la vârsta de cinci ani se mută împreună cu cei patru fraţi la Dorohoi, la o mătuşă. Împreună cu soţia sa, Eti Meer, împărtăşeşte memoria tragicei experienţe a deportării în lagărele Tansnistriei. După ce a fost martorul violenţelor îndreptate împotriva evreilor din Dorohoi în iulie 1940 pe fundalul retragerii româneşti din Basarabia şi nordul Bucovinei, în noiembrie 1941 este deportat împreună cu familia sa. În decembrie 1943 a fost repatriat cu trenul înapoi în Dorohoi. Pentru părinţii săi a fost însă prea tărziu: în iarna cumplită a lui ’41-’42 şi-au pierdut viaţa în lagărul de la Şargorod.

Cosmina Guşu: Puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră?

Simon Meer: Meer, numele de familie, şi Simon e numele meu de naştere.

C.G.: Vă rog să-mi spuneţi când şi unde v-aţi născut?

S.M.: Eu sunt născut în 4 ianuarie 1927 în Burdujeni, Suceava. Burdujenii pe atunci erau un cartier al Sucevei. Ulterior a devenit un orăşel subordonat oraşului Suceava. Şi mama fiind din Dorohoi, tata dintr-o comună din judeţul Suceava, s-au căsătorit, au stat acolo în Burdujeni. Nu ştiu prin ce an, pentru că eu în ’32 am venit aici, la Dorohoi, la vârsta de cinci ani ca să urmez cursul ăla… La noi exista înainte de şcoală un sistem de grădiniţă, în limba idiş se spune heder.[1] Şi am venit la o soră de-a mamei, văduvă, am venit şi am stat la dânsa. Am urmat şcoala primară, meserie.

Eti Meer (soţia): Ai fost crescut de dânsa.

S.M.: Crescut de la vârsta de cinci ani. Şi mama, stând în comuna Dumbrăveni, avea grijă să ne aprovizioneze, că eram patru fraţi, toţi patru copiii erau aduşi pe capul lui mătuşă-mea aici la Dorohoi, Butnaru Ruhla, din strada Spiru Haret, nr. 46. Am stat aicea până în ’41 când a avut loc deportarea. De aicea ne-am îmbarcat în tren. Din Dorohoi au plecat spre Transnistria peste 10 000 de evrei, peste 10 000 de evrei. Erau în total 12 000 de evrei, evrei din toate oraşele şi comunele subordonate, că Dorohoiul era centru de judeţ. Şi erau evrei din Săveni, Darabani, Rădăuţi Prut, Mihăileni şi Dorohoi. Eram la 12 000 de suflete.

C.G.: Dar cum fuseseră aduşi evreii din Darabani, din…?

S.M.: Poftim?

C.G.: Cum au ajuns în Dorohoi evreii?

S.M.: I-a alungat, au fost ridicaţi. Încă din 1939 o început… când o venit în 1939 legionarii la putere [2] toţi evreii din comunele şi oraşelele acestea cum erau Săveni, Darabani, ăstălalt Rădăuţi Prut, Mihăileni au fost alungaţi de acolo şi au venit aici la Dorohoi. Aici au fost adunaţi toţi şi de aici calea spre Transnistria. [3]

C.G.: Deci în Dorohoi locuiaţi dumneavoastră la mătuşa dumneavoastră împreună cu cei trei fraţi.

S.M.: Da.

C.G.: Iar părinţii?

S.M.: Părinţii o locuit în comuna Dumbrăveni, judeţul Suceava. Au avut o băcănie acolo şi au avut grijă de noi copiii de a ne alimenta, de a ne asigura tot.

C.G.: Era o familie religioasă? Părinţii dumneavoastră erau religioşi?

S.M.: Da. La noi în comună, comuna Dumbrăveni… Noi am stat în satul Sălăjeni, o singură familie de evrei. Şi sâmbăta la centru, la Dumbrăveni, erau 12 familii de evrei şi în moara unui proprietar s-a organizat acolo într-o cameră o mică sinagogă. Şi părinţii mei ştiau că sâmbăta – că Sălăjeni era un cătun, un sat, Dumbrăveni era la 2 km de mers – mergeam la sinagogă. Pe urmă şi eu veneam când mergeam în vacanţă. Aicea în Dorohoi am învăţat la şcoala primară, în vacanţă plecam la ţară, la părinţi. Ei mergeam cu părinţii sâmbăta, de sărbători, că stăteam 3-4 luni de zile. Vacanţa mare stăteam la ţară, n-am stat aicea, la mătuşa, am plecat noi copiii acasă. Şi mai făceam şi altele. O să râdeţi de mine. Mă înhămam cu băieţi şi fete din sat şi mergeam cu oile, cu vitele la imaş, la păscut, în vacanţă. Ce aveam să fac acasă?! Vedeam cum dimineaţă se strâng cirezi de vite, de oi şi se merge pe un imaş la păscut şi mergeam şi noi şi ne jucam şi noi. Animalele păşteau şi noi ne jucam, eram copii. Ce eram până la 8-9 ani, până la 10 ani!?

C.G.: Nu v-am întrebat dacă aţi avut bar-mitzvah.

S.M.: Bar-mitzvah cum să nu. La 13 ani se pun tfilin, se îmbracă cele 10 porunci care se pun pe mână una şi una la frunte. Aceia e bar-mitzvah.

E.M.: La fete la 12 şi la băieţi la 13 ani.

S.M.: Dar fetele nu îmbrăcau, numai băieţii îmbrăcau tfilin. Era făcut în aşa fel încât cu o cureluşă trebuia să învârţi aici pe mâna stângă de şapte ori şi pe urmă dată cureluşa şi pe mână şi pe un deget. [4]

C.G.: Ţineaţi bucătărie cusher? [5]

S.M.: Părinţii?

C.G.: Părinţii.

S.M.: Da, părinţii erau habotnici. De ce? Că mama mea s-o tras de aicea din Dorohoi, de la o familie foarte habotnică, care păzea sinagoga, orice sărbătoare era păstrată şi mama mea la ţară respecta acolo. Ştiau ţăranii că sâmbăta prăvălia e închisă. Nu venea careva să facă greutăţi. V-am spus despre aspectul de când o venit legionarii la putere. În alte comune au suferit săracii, că i-au maltrat şi i-au gonit de acolo. Dar părinţilor mei le-au înconjurat casa peste o sută de săteni şi le-o spus: „Domnul Frochi, nu te mişti de aicea, aicea stai.” De ce credeţi? Pentru că era, de exemplu, o familie de ţărani săraci, vroia să meargă duminica la târg, la Burdujeni, la Bucecea, să-şi cumpere doi juncani, să-şi cumpere două oi, să-şi cumpere un purcel. Veneau la domnul Frochi şi împrumutau bani fără să ceară gajuri, garanţie. Aşa prin relaţii, prin bunăvoinţă şi prin prietenie împrumuta la fiecare bani, numai că îi trecea într-un caiet. Şi ei când făceau bani: „Uite domnul Frochi, ţi-am adus datoria.” Aşa am trăit, chiar aici în Sălăjeni, cu părinţii mei.

C.G.: Bunicii erau din Dorohoi? Mi-aţi spus că mama se trăgea din Dorohoi.

S.M.: Bunicii da, de aici din Dorohoi, sigur că da.

C.G.: Ce limbă se vorbea în familia dumneavoastră?

S.M.: Se vorbea limba idiş, dar eu vorbeam numai româneşte. De exemplu, ea [arată spre soţie, n.m. C.G.], la părinţii ei, vorbea limba idiş. Mătuşa-mea vorbea în idiş şi eu îi răspundeam în româneşte.

C.G.: Nu ştiaţi?

S.M.: Cum n-am ştiut? Vai de mine! Am învăţat idiş. Am învăţat pe urmă la şcoala aia premergătoare clasei întâi, cum se face doi ani la o grădiniţă, la heder cum se spune în limba idiş, acolo am învăţat litere, limba ebraică. Şi la şcoala israelito-română am avut şi ore de ebraică, am învăţat şi ebraica, plus toate obiectele în limba română. [6] Aici şcoala israelito-română e în picioare, nu este distrusă. Însă a fost naţionalizată şi nici la ora actuală Federaţia Comunităţilor n-o reuşit s-o ia înapoi.

C.G.: Părinţii purtau haine tradiţionale sau occidentale?

S.M.: Nu. La noi nu se ştia de haina occidentală, era costum civil, haine civile, purtau aşa cum purta toată lumea. Nu făceai deosebirea între creştin şi evreu. Nu făceai. Aceeaşi costumaţie, aceeaşi rochie, acelaşi palton, acelaşi pardesiu, aceeaşi pălărie, aceeaşi căciulă. Şi în ’39 când s-o alungat evreii din comune părinţii unde să vină? [7] Au venit şi ei la Dorohoi şi am stat până în ’41 împreună când ne-a încărcat în vagoane, în tren special cu vreo 20 şi ceva de vagoane.

E.M.: Vagoane de vite.

S.M.: Vagoane de animale, înghesuiţi. Nu mai întrebaţi, ferească Dumnezeu! Să mă scuzaţi, dacă aveai nevoie să ieşi în interesul tău, făceai acolo în vagon, nu-ţi dădeau voie jandarmii. Jandarmii care păzeau vagoanele, nu ne dădeau voie să coborâm. Doar erau staţionări în diferite staţii. Am un caz: la Cernăuţi o staţionat trenul acolo mai mult timp şi un băiat o îndrăznit şi o tras uşa, poarta de la vagon şi o coborât jos.

E.M.: Ca să beie un pic de apă.

S.M.: Să beie un pic de apă, dar l-o împuşcat. O rămas acolo mort şi Dumnezeu ştie cine l-o luat şi unde l-au dus.

E.M.: Ei, aruncat acolo.

C.G.: Dar primele manifestări antisemite când au apărut în oraş?

S.M.: Începând din ’39, din ’39 când au venit legionarii la putere. Atuncea noi nu aveam voie, doamnă, să ieşim în oraş decât o oră pe zi. Restul erai păzit. [8] De acuma şi poliţia şi jandarmeria erau în slujba comitetelor care s-au organizat de legionari. Imediat s-a organizat comitete de legionari înarmaţi cu pistoale.

E.M.: Cum n-ai făcut ceva, imediat erai arestat.

C.G.: Dumneavoastră aţi fost victima sau martorul unor manifestări antisemite înainte de deportare?

S.M.: Înainte de deportare? Nu n-am asistat eu pentru că mi-am păzit…n-am ieşit din casă, ieşeam numai ora aia care mergeam la şcoală. Staţi. În ’39 nu, eram la meserie. Eu am terminat cele patru clase în ’38 şi în ’39 am fost dat la un atelier de boiangerie şi curăţătorie chimică ca să învăţ meseria. Eu trebuia să ajung dimineaţa în zori de zi la patron, nu cumva să mă vadă careva, vreun legionar că erau îmbrăcaţi toţi în uniformă, camaşă verde, centură, pistol şi cum te prindea te ducea la poliţie şi te aresta. Se umpleau beciurile poliţiei, erau permanent pline. Că omul mai trebuia să mai iasă din casă, nu se putea. Şi aicea gândiţi-vă câţi evrei erau în Dorohoi, nu erau 100-200, erau mii de evrei. Acuma oraşul s-a mai micşorat că s-a demolat, s-a… Oraşul era mărişor. N-aţi cunoscut Dorohoiul?

C.G.: Nu.

S.M.: Acuma prima dată?

C.G.: Da, prima dată.

S.M.: Şi ca să asist la o manifestare împotriva noastră am asistat numai în 3, 4 iulie când a fost pogromul în Dorohoi. Ce era în 4 iulie 1939? Da. S-a rupt frontul aicea şi armata română era mobilizată. Noi am avut aici un regiment 29 infanterie şi era mobilizat aicea împotriva armatei ruse. Şi tot regimentul ăsta era chemat pe front. În ’39 s-a rupt frontul aicea la Herţa Cernăuţi.

C.G.: În ’39?

S.M.: Da în ’39 a fost aicea o… nu ştiu… o slăbiciune din partea ruşilor, o scăpat o serie din armata română şi au fugit. Alţii, regimentele toate din ţară erau plecate în continuare spre în adâncul Rusiei. Frontul o mers pe urmă până în ’43 până la Stalingrad, până acolo o ajuns frontul. Dar o fost obstacole unde se mai oprea şi o mai rupt frontul şi aicea armata română, aicea la Herţa Cernăuţi atuncea în ’39. Când o fost aicea pogromul, un sergent militar, însă localnic din Bacău, el împreună cu comandantul lui de companie – am eu şi numele lui – comandantul lui de companie au reuşit şi au fugit de la Herţa spre Dorohoi.

E.M.: Rosen îi spunea.

S.M.: Nu ăsta ostaşul, nu Rosen, altfel. Am eu numele. Am doar şi monumentul pe cimitir cu numele lui. Şi o fost înmormântarea. În aceeaşi zi pe cimitirul românesc era înmormântat căpitanul, comandantul companiei respective. Şi pe cimitirul evreiesc care e vecin – cimitirele sunt vecine – era îngropat acest sergent, ostaşul ăsta din Bacău. Coincidenţa a făcut că în ziua în care era înmormântarea resturi de la două unităţi militare, de la 3 grăniceri, am eu aicea situaţia, se retrăgeau, au fugit şi ei de pe front, de aicea de la Herţa Cernăuţi şi au ajuns în Dorohoi. Şi ei erau de acuma, nu ştiu, învrăjbiţi, au scăpat de pe front. Ei retrăgându-se pe aicea, acolo unde au văzut la case o firmă de evreu au tras în locuinţe. Au tras în locuinţe, că eu în ziua aia mă aflam pe strada pe unde s-o retras aceste resturi ale celor două regimente, eram acolo în casă şi s-o pus în geamuri perne că se spunea că dacă cartuşul trece prin perne se oprete. Şi atunci eu n-am ştiut de nimic. Deodată ne trezim că pe strada astăzi Dobrogeanu Gherea, înainte Costică Stroici, trece armata română şi trage unde vede. La fostul meu patron într-o cameră avea în gazdă un căpitan – norocul – şi el când o văzut chestia asta o luat şi o pus un ostaş, l-o pus în faţa casei cu arma în mână ca un fel de patrulă. Şi când s-o retras armata şi o văzut un ostaş român am avut norocul că nu s-o tras în casa patronului meu. [9]

E.M.: Şi încă noroc mare că plouase.

S.M.: A, era o vijelie de ploaie, că dacă nu era ploaia… pentru că fugiseră şi ostaşii în ploaia asta. Vă daţi seama?! Că dacă era o zi normală era împuşcat tot oraşul.

C.G.: Ştiţi câte victime au fost în timpul pogromului?

S.M.: 50 de victime pe cimitir şi 20 de victime pe raza oraşului unde au mai tras ei în drum spre… că ei au mers spre cimitir în drum spre Suceava. Pe aicea s-au retras şi tocmai în drumul spre Suceava era cimitirul şi ei trecând pe acolo şi văzând lume înăuntru la o înmormântare, au marcat numărul de bărbaţi, numărul de femei şi copii care erau la înmormântare: 50.

E.M.: Eram să fim şi noi printre ei, că noi am locuit acolo.

S.M.: Tocmai în drumul ăsta pe unde s-o retras armata spre cimitir şi spre Suceava locuia dânsa. Eu atuncea n-am cunoscut-o, eram copii atunci. Ce aveam eu în’39? Aveam 12 ani şi ea avea 8 ani. Asta o fost situaţia, asta o fost cea mai groaznică crimă săvârşită pe raza oraşului Dorohoi în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

C.G.: Mi-aţi spus că părinţii au venit şi ei ulterior în Dorohoi.

S.M.: Da. În ’39 să vă spun că din fiecare comună când o venit legionarii la putere…prin toate comunele s-au pus de acuma… că erau posturi de jandarmi, erau posturi de poliţie. Ei, de acuma veniseră aceşti flăcăi tineri, avântaţi, cu mult curaj: „Afară cu jidanii din ţară.” Atuncea când o văzut sătenii din satul Sălăjeni, unde locuiau părinţii mei, încă o spus, sus şi tare, strigau: „Domnul Froichi – că lui taică-miu îi spunea Froim, ţăranii nu-i spuneau Froim – domnul Froichi, nu pleci de aicea din satul nostru. Cine se va atinge de dumneata îl spânzurăm.” Ei o rămas câteva zile acolo şi totuşi trăiau cu frica în spinare. Au pus sătenii, au pus ţărani de servici, cu toate că era post de poliţie acolo, erau supraveghetori de acuma legionari. Sătenii stăteau noapte de noapte şi păzeau casa, locuinţa părinţilor mei. Până la urmă părinţii au spus că nu mai pot sta şi s-au urcat şi ei în două şarabane şi au venit la Dorohoi.

C.G.: Şarabanele ce sunt? Căruţe?

S.M.: Căruţe. Şarabana este căruţa cu doi cai. Îi spune şarabană. Aşa se spunea. La ţară şi în ziua de azi o să auziţi asemenea denumiri.

C.G.: Şi cu casa şi bunurile dumnealor ce s-a ales?

S.M.: Casa nu era proprietatea părinţilor, plăteau chirie acolo. Şi bunurile o rămas tot acolo. Ce bunuri! Pe noi când ne-o deportat pe 11 noiembrie din Dorohoi, ne-o scos din casă şi ne-o dus, ne-o încărcat în căruţe până la gară şi ne-o dus în vagoanele de animale. Ce s-o uitat că n-avem cu ce… Puteam să vindem tot ce am avut, mobila, toată averea?

E.M.: Ei şi ce-ai păţit în Atachi nu te-o dat jos din vagon?

S.M.: Bine în Atachi când am ajuns pe valea Nistrului, acolo bulendrele pe care am mai reuşit să le luăm cu noi…

C.G.: Imediat. Să revenim! Înainte de deportare circulau zvonuri că avea să se întâmple ceva cu evreii, că vi se pregătea ceva?

S.M.: Ni s-a pregătit această situaţie cu alungarea evreilor din toate comunele.

C.G.: Am înţeles.

S.M.: În preajma deportării?

C.G.: Da în preajma deportării existau zvonuri că au să vă deporteze?

S.M.: Da, asta auzeam: „Ţiganii şi jidanii la Bug, la Bug.” Şi asta am auzit. Bugul este o apă care desparte teritoriul Ucrainei, ştiţi şi pănă la Bug era hotarul.

C.G.: Când şi cum aţi fost înştiinţaţi că veţi fi deportaţi?

S.M.: Foarte bine. Aicea poliţia din Dorohoi prin sergenţii de stradă ne-a adus la cunoştinţă: „Vă pregătiţi, vă faceţi bagajele, ce puteţi lua cu voi că veţi pleca din Dorohoi. Veţi pleca la Bug, asta era lozinca, veţi pleca la Bug.” Şi atunci ne-am făcut raniţe, ce-am reuşit. De exemplu, maică-mea, fiind şi ei de acuma aicea, avea o maşină de cusut. Capul de maşină l-o băgat într-o plamumă şi cu o pernă şi o făcut un balot. Dar să auziţi şi ce-o rămas cu baloţii, vă spun eu acuşi. Că fiecare avea baloţi, avea raniţe de pus în spinare, încălţăminte, îmbrăcăminte, lenjerie, asta ce-am reuşit să luăm cu noi. Restul o rămas, casele ale nimănui. Totul a rămas în casă, absolut tot. Şi ajungem în gară. În gară urcăm. Erau vagoanele pregătite, vreo 20 şi ceva de vagoane de animale, nu erau vagoane pentru oameni. Şi ne-o încărcat, ne-o îmbarcat şi am mers, am mers. Ce parcă ne-o dat voie să coborâm din vagon! Nu ni s-a dat voie, nu ni s-a permis. V-am spus ce a păţit băiatul ăla, un coleg, un vecin de-a lui Horowitz unde lucram eu meseria. Burăh îi spunea băiatului care o reuşit… n-o mai putut suporta. În gara Cernăuţi s-o staţionat acolo, probabil nu erau încă legăturile, ştiţi cum e într-o staţie. El o coborât cu forţa, jandarmii imediat o descărcat arma şi l-o omorât.

E.M.: O spus : „Dacă vă e sete să beţi, mă scuzaţi, urina!”

S.M.: Urinaţi şi beţi.

E.M.: Aşa s-o făcut.

S.M.: Aşa s-o făcut. E ceva de necrezut că s-ar putea proceda aşa ceva cu oamenii. Ceva de necrezut. S-o scurtez. Plecăm de la Cernăuţi, ajungem noaptea. La Cernăuţi erau un tren nu numai cu dorohoieni, tren şi cu oameni din Siret şi din Suceava, Botoşaniul nu, numai partea Bucovinei. Din părţile astea nu s-o evacuat. Pe noi tot nu trebuia să ne evacueze că noi practic n-am depins de Bucovina, am depins de… am un lapsus. Cum îi zice la judeţele astelalte? Că Bucovina începuse… Suceava, Câmpulung, Vatra Dornei, Gura Humorului. Dar faptul că noi eram aicea vecini cu Siretul, cu Suceava… Iată din Botoşaniul, vecin cu noi, n-au avut loc deportările acolo, numai din Dorohoi. [10]

C.G.: Câţi din familia dumneavoastră au fost deportaţi?

S.M.: Familia completă.

C.G.: Adică?

S.M.: Părinţii şi cu cei patru băieţi.

C.G.: Şi sora… mătuşa dumneavoastră?

S.M.: Şi mătuşa, pardon. Şi mătuşa că ea era văduvă, singură. Noi am făcut tot, echipamentul, rucsacuri, totul şi de la mătuşa din casă am strâns ce-am gândit că am putea lua cu noi. Eram patru băieţi de acuma, eu eram al doilea de 11, primul era de 13 ani şi ceilalţi doi erau mici, erau de 8, 9 ani.

E.M.: Erau mici, erau de vârsta mea.

S.M.: Şi ce au putut lua şi ei câte un rucsac au pus şi ei în spinare. Plecam din Cernăuţi. Nouă nu ni s-a dat voie să coborâm la nici o staţie. Ajungem în Ataci [11], ajungem noaptea la 12. Era staţia în hotar cu Nistru, râul Nistru peste care trebuia să trecem, trecerea graniţei spre Ucraina. Nistrul despărţea România de Ucraina. Acolo era punct de trecere. Podul nu mai era, că era de trecut şi ne-a pus bărci. Cu bărci ne-au trecut. Dar nu în noaptea aceea. Ne-au ţinut câteva nopţi în Ataci acolo. Ne-au băgat, când am ajuns la 12 noaptea, în gară. Jandarmii au coborât şi au început să strige peste tot: „Nu luaţi nimic cu voi, dimineaţa în zori de zi veţi veni să vă luaţi bagajele.” Matale ai fost acolo? Aşa am mai văzut noi bagajele. Ce-am putut noi, ce era mai uşor, am mai pus în spinare ăştia care eram mai mari, părinţi, oameni mai în vârstă. Şi numai de la noi, mi-aduc aminte, a rămas echipamentul părinţilor mei şi al mătuşii, erau vreo 8-10 baloţi. A rămas totul acolo. „Veţi veni dimineaţă să vă luaţi bagajele.” Şi ne-o forţat, am coborât, am coborât acolo într-un şanţ, era plin cu apă. Era o beznă! Nici nu ne-a tras pe linie unde era reţea electrică, ne-a tras pe o linie moartă unde era beznă. Nu s-a văzut nimic când am coborât. Oamenii, bătrânii cădeau. Ne-o dus acolo în Ataci. Era o clădire mare, fără acoperiş, fără geamuri, că trecuse frontul şi era bombardat, era distrus. Am înnoptat acolo până dimineaţă. Dimineaţa gata jandarmii ne anunţă: „Coborârea, încolonarea! Veţi merge spre Nistru!” Am mers pe jos toată coloana, nu glumă! Când ajungem la Nistru podul, care traversa dintr-o parte pe cealaltă parte a teritoriului, era bombardat, era distrus. Trecuse frontul încolo. Au pus bărci, au o denumire bărcile astea cu care treci apa. Am uitat acuma.

C.G.: Pontoane?

S.M.: Pontoane. Aşa erau scânduri deasupra bărcilor, un fel de podea şi acolo câţi am intrat ne treceau dincolo în Moghilev. Moghilevul era chiar pe malul Nistrului şi ne-au dus în Moghilev. În Moghilev unde credeţi că ne-a băgat?! Într-un regiment care la fel a fost distrus – frontul înaintase – fără acoperiş, fără geamuri. Ne-au ţinut acolo o săptămână de zile şi au murit oamenii. În fiecare zi se scoteau cadavre de acolo. Că foamea, foamea… Noroc că aflaseră ucrainenii, noroc de ucraineni, care mai veniseră pe la porţile regimentului cu o bucată de pâine, cu una cu alta. Şi jandarmii unii mai erau binevoitori, alţii erau focul lui Dumnezeu, nu ne dădeau voie. Am stat 8 zile acolo.

C.G.: Cu morţii ce se întâmpla? Cu cei care mureau ce se întâmpla?

S.M.: Cu cei care mureau? Îi ridica. Era probabil… Asta se ocupa de acuma primăria de acolo din Moghilev: în căruţe şi îi ducea şi îi arunca într-o groapă, într-o groapă comună. Am să vă dau secvenţa cu părinţii mei acolo în Şargorod, unde am ajuns tot aşa.

C.G.: Imediat ajungem şi la Şargorod. Dar când aţi trecut Nistrul de la Atachi la Moghilev v-aţi mai putut păstra actele? V-au fost cumva confiscate actele?

C.G.: Nu, nu ne-a confiscat nimic decât acolo în unitatea militară din Moghilev, acolo ne-a buzunărit. Ne-a scos tot. Ce acte, buletin! Nimic, nimic n-am mai avut, totul ni s-a ridicat.

C.G.: Şi nici bani nu mai aveaţi?

S.M.: De unde bani?!

E.M.: Dacă ţi-a luat toţi banii şi aurul care l-ai avut peste urechi, pe mâini.

S.M.: Au avut, de exemplu, cercei femeile, fetele, o verighetă, un inel. Totul a fost dat jos de pe oameni. [12] Şi am stat 8 zile în regimentul ăla din Moghilev. Care am mai reuşit şi am mai… Că noi copiii ne-am mai strecurat, am mai adus ceva, o bucată de pâine, că fiecare ne întindea câte ceva. Duceam la bătrâni, la părinţi. Hai mâncaţi. Noroc că nu o dat boala aicea, că mai târziu când am ajuns în Şargorod o dat boală puternică – tifosul exantematic. Ăla, boala aia o secerat mii şi mii de vieţi. În prima iarnă ’41-’42 o secerat că nu dovedeau a doua zi căruţele de acolo din Şargorod să care morţii pe cimitir, pe cimitir. Primăria o luat măsuri la ordinul legiunii de jandarmi: „Faceţi o groapă comună unde să fie aruncate toate cadavrele.” Maică-mea şi cu taică-meu, care au murit acolo în iarna lui ’41-’42, mama avea 42 de ani şi tata avea 46 de ani, tot acolo zac. Unii au mai reuşit în anii ăştia să meargă să viziteze, dar nu aveai ce, că groapa aia cu cadavre s-o astupat, nu s-o făcut nimica şi toate cadavrele au putrezit acolo. Vreo 200 de cadavre unde au zăcut şi părinţii mei, unde au fost aruncaţi de căruţe care îi ridica. Că să vă spun acuşa plecarea de la Moghilev.

C.G.: În groapa comună de la Şargorod au murit părinţii dumneavoastră?

S.M.: La Şargorod acolo [au murit] părinţii mei. Unde vă spun din cei… numai din Dorohoi din cei 6 000 de suflete, ne-am întors vreo 4 000. 2 000 uite aşa s-au dus cu trenul, cu gropile comune, cu prima iarnă. Prima iarnă atuncea era nenorocire.

C.G.: Deci aţi spus că aţi stat opt zile la Moghilev?

S.M.: La Moghilev.

C.G.: Şi după aceea?

S.M.: După aceea se primeşte ordin să ne îmbarce să ne ducă mai departe, până la Bug, că acolo urma, la Bug, să fie predaţi o parte, că dincolo de Bug domneau… nemţii domneau. Şi trebuia şi nemţii să preia o parte. Ce au făcut şi nemţii acolo cu dânşii ferească Dumnezeu! De exemplu, punea o serie de oameni să sape o groapă, după ce termina de săpat groapa, pe ăştia care săpau îi mitralia, cădeau în groapă şi alţii erau aduşi ca să arunce pământ asupra lor şi tot aşa până când s-o umplut. Povesteau acolo oamenii, ucrainenii. Când treceai pe acolo vedeau cum pământul plămădea, încă plămădea. Vietatea încă… oamenii respirau cu toate că s-a aruncat pământ asupra lor. Încă respirau. Pământul aşa plămădea acolo. Ajunşi, deci, de la Moghilev se primeşte ordin de îmbarcare a noastră tot în căruţe, în căruţe – nu ştiu de unde au adunat atâtea căruţe. Nouă copiilor, tineretului, nu ne-a dat voie în căruţe, numai oamenii bătrâni. Ne-o încărcat în căruţe, am mers o zi, o noapte şi a doua zi dimineaţă, de exemplu, eu am ajuns în oraşul Şargorod. Ei au avut de mers până la Bug, Morafa, pe urmă mai departe aţi avut de mers voi [se adresează soţiei, n.m. C.G.].

E.M.: Da am mers mulţi.

S.M.: Să vă spun…

C.G.: Deci o parte din convoi s-a oprit la Şargorod?

S.M.: Un moment. Până a ajunge la Şargorod s-a înnoptat o noapte – noaptea unde să mai mergem, că s-o mers, s-o mers pe jos, o mers căruţele, mii de oameni. Ne-a băgat într-un colhoz peste noapte şi acolo s-o scos vitele din grajduri unde mai erau. Erau şi colhozurile devastate, tot praf s-o făcut şi pe noi ne-o lăsat pe noapte acolo. Care mai de care se întinde care nu, nu mai întreba! Şi în zori de zi, cum s-o făcut ziuă îmbarcarea înapoi. Bătrânii chiar în drum de la Moghilev până la Şargorod, bătrânii, care nu mai puteau merge pe picioare, se aşezau pe malul şanţului şi jandarmii îi mitralia şi rămâneau acolo în şanţ şi noi mergeam acolo în continuare. Voi aţi asistat la un asemenea caz: împuşcaţi pe malul şanţului bătrâni care nu mai puteau merge?

E.M.: Da cum, bătrâni care nu mai puteau merge.

S.M.: O parte o mai mers şi în căruţe, dar nu erau căruţe suficiente care să transporte atâţia oameni. Hai noi copiii, tineretul am mers pe jos cât am putut.

E.M.: Am mers 200 de kilometrii eu.

S.M.: Am ajuns în Şargorod. S-o primit ordin de acolo, de la comandamentul de jandarmi din Moghilev, că acolo era centrul de dirijare. Legiunea de jandarmi era la Moghilev, pentru că celelalte oraşe, comune erau subordonate comandamentului de jandarmi din Moghilev. Primise ordin ca un număr de atâţia să rămâie în Şargorod. Noi care mai de care am apucat, alţii s-au băgat în sinagogi goale, distruse că trecuse frontul, alţii ne-am băgat prin case, case unde au locuit oameni. La fel casa unde ne-am băgat noi am umplut-o. Fără acoperiş, fără uşi, fără geamuri. Şi gândiţi-vă că bătea iarna la uşă. Am rămas acolo. Ceilalţi, care n-au mai avut unde încăpea, în coloană, dă-i drumul mai departe, printre care şi părinţii tăi [ai soţiei, n.m. C.G.]. Pân’ la Bug câţi aţi fost, câte mii aţi mers? Morafa, Ieroşinka până la Bug încolo.

E.M.: O, eram mulţi.

S.M.: Ce, aţi fost mulţi! Dacă în Şargorod parcă câţi credeţi că am rămas?! Dacă am rămas vreo 800 de dorohoieni. Că şi în Şargorod am stat o perioadă. Da, am stat un an de zile, o vară, că al doilea an în ’42-’43 ne-o scos din Şargorod pe noi dorohoienii şi ne-o dus într-un sat, Kaposterna. Acolo în stat când am ajuns ne-o băgat într-un colhoz, la vreo 500 de evrei dorohoieni care… Restul s-o dus în continuare. Noi care am reuşit… o parte o rămas la Moghilev, o parte la Şargorod, o parte la Lucineţ, ştiţi, în drumul ăsta până la Bug. O permis – „Hai duceţi-vă, duceţi-vă! ” – şi jandarmii care erau şi ei de acuma sătui de supravegheat atâtea mii de oameni, sute de oameni. Şi stând în Şargorod acolo unde am stat… mai erau veniţi înaintea noastră evreii din Bucovina, Suceava, Câmpulung, Vatra Dornei. Erau bucovineni o grămadă. Ăştia din… cum îi spune la noi?

E.M.: Moldova?

S.M.: Nu, Moldova, Moldova, dar care n-am depins de Bucovina. Bucovinenii de acolo au lucrat cu comandamentul de jandarmi din Şargorod să ne expedieze din Şargorod şi au reuşit. Pe noi dorohoienii ne-o expediat în Kaposterna. Eram vreo 5-600 şi ne-o expediat în Kaposterna.

C.G.: Când se întâmpla asta? În ce an v-au expediat în Kaposterna?

S.M.: În Kaposterna ne-a dus în al doilea an. Anul ’41-’42 am stat în Şargorod, ’42-’43 până la repatriere am stat în Kaposterna. Să auziţi câţi au rămas acolo! Dă Dumnezeu aici în Şargorod ce facem? Noi copiii ne strecuram printre jandarmi, poliţie care era în timpul zilei şi fugeam într-un sat vecin la cerut, la cerşit ca să avem o bucată de pâine, să aducem şi la părinţi să aibe ce mânca. Dar în iarna aia nenorocul nostru o fost, când ne-a băgat în sinagogi, în frig, în ger, flămânzi, că o dat tifosul exantematic şi tifosul o secerat printre care şi pe părinţii mei. Numai mătuşa şi cu noi patru băieţi am reuşit să trecem de criza aia că aveam… făcusem febră. La tifos exantematic făcusem febră până la 41 de grade. Şi noi, copiii mai tineri, care am reuşit şi am trecut de perioada asta critică, am scăpat de tifos, am scăpat de moarte. În rest toţi care mureau…

C.G.: Cum aţi reuşit să scăpaţi de tifosul exantematic? Cum l-aţi tratat?

S.M.: Cum să-l tratăm? Fugeam din casele alea unde am stat fără acoperiş, mergeam la cerşit, aşa cu febră cum eram, noi copiii, la cerşit. Nici un ucrainean nu ne-a refuzat. Vreo casă ucraineană să nu ne ajute cu ceva de-ale gurii? Nu altceva, pentru mâncare. Şi cu asta noi am reuşit şi am trecut perioada asta critică şi n-am căzut şi noi cu ocazia bolii. Pe părinţii ăştia mai în vârstă i-a secerat pe toţi. Că doar, v-am povestit, tot în prima iarnă, în ianuarie – noi în noiembrie am ajuns acolo – o căzut mama întâi şi după o săptămână o căzut şi tata. Muritori de foame, medicamente nu. Ce s-o permis cuiva să aducă acolo medicamente, ceva? Cine să te trateze? Cu cine să vorbeşti? N-aveai la cine să te plângi? Şi astfel ne-am stabilit în Kaposterna, noi aştia câţi am fost vreo 600 de dorohoieni. Printre ăştia erau şi din Darabani şi din Săveni. Ştiţi adunătură. O avut curajul unul Zaharia, un cizmar din Dorohoi, el o spus aşa: „Cât o să rezistăm noi aicea în colhozul ăsta?” Pe propria sa piele, pe propria sa răspundere s-a pornit la drum spre Moghilev, la legiunea de jandarmi Moghilev, la comandant. Şi o mers mi se pare o zi şi o noapte pe jos şi o ajuns acolo. Şi nu ştiu cum, în ce toane l-o găsit, – am şi numele comandantului legiunii de acolo – s-a suit în maşină, nu comandantul, locţiitorul de comandant s-a suit în maşină cu acest Zaharia şi o venit acolo în Kaposterna şi ne-o găsit în colhoz. Ca pe animale ne ţinea acolo. Imediat i-o chemat de acuma pe ăştia de la postul de jandarmi din Kaposterna. Erau vreo cinci jandarmi acolo. Când o auzit că vine comandantul, gata prezent. Şi o primit ordin: „Să fie împărţiţi, repartizaţi – că tot venise iarna lui ’42-’43 – în casele ucrainenilor.” Au fost de treabă ucrainenii că ne-o primit câte o familie, câte două în casele lor şi am reuşit să rezistăm iarna lui ’42. Acuma în vara lui ’43 ne-o ridicat pe noi care ne-o mai văzut mai ţanţoşi aşa, mai voinicei şi ne-o dus la muncă. Am muncit. De exemplu, eu cu fratele meu ăla mare am muncit pe un şantier la… Se construia un drum de la Murafa spre… nu Murafa… spre Ieroşinka. Şi am lucrat la o şosea vreo 1800 de oameni la dezbătut piatra, la săpături că s-o pavat şoseaua aia. Şi dormeam tot la un colhoz, mâncare ne făcea acolo la o bucătărie, la un colhoz. Erau dormitoare acolo amenajate. Carne de cai. Noi n-am văzut carne de vită acolo sau de oaie sau de porc. Carne de cai. Noroc că nu erau caii morţi. Se sacrificau caii şi băgau acolo la…

E.M.: Dar parcă ştii că erau vii sau morţi!

S.M.: Ei, cu asta ne-am hrănit câteva luni de zile acolo, ca de acolo să primească ordin comandantul şantierului: „Fiecare să fie trimişi de unde au fost ridicaţi.” Venind înapoi în Kaposterna, ne trezim că aicea postul de jandarmi primise deja ordin pentru îmbarcarea noastră să ne ducă la Tulcin, tocmai pe un şantier de extragerea turbei, care aceea fiind uscată şi arsă se folosea drept cărbune, combustibil. Printre care… ăştia doi fraţi mici ai mei au rămas cu mătuşa tot în Kaposterna. Pe noi ne-o expediat la Tulcin. Pe şantierul din Tulcin, doamnă, o să vă speriaţi câte mii de evrei erau acolo, un colhoz întreg evacuat acolo şi amenajate paturi, paturi, aşa-zise paturi din scândură şi cu paie, la două rânduri suprapuse. Acolo dormeam. Şi în fiecare dimineaţă pe şantier la săpat, săpat turba şi lucram în cariere de unde apăruse apa de acuma şi motopompele extrăgeau apa şi noi tot săpam în continuare şi scoteam turba la suprafaţă. Acolo am muncit până aproape să dăm de luna lui septembrie sau octombrie, aproape de sfârşitul toamnei, că s-o primit un ordin, s-o primit un ordin de la Bucureşti: „Ce-i rămaşi în viaţă să fie repatriaţi, aduşi înapoi.” Ei, de acuma gata, de acolo s-o pus trenuri la dispoziţie, vagoane, ne-o încărcat în vagoane din Tulcin, că eram vreo 6000 de evrei în Tulcin, adunaţi pe şantierul ăla la turbă şi am venit fiecare. Ne-o adus cu trenul la o staţie în apropierea… pe unde erau gări, halte, ştiţi, unde era aproape de localitate ne-o dat drumul şi noi de-acuma pe jos am întins-o spre casă. Şi ajunşi în Kaposterna înapoi la mătuşa şi cei doi fraţi mai mici, care se pregăteau şi ei pentru îmbarcarea noastră şi întoarcerea la Moghilev pentru a fi repatriaţi înapoi în România, în decembrie 1943. Ca dovadă, în prima zi de Crăciun am ajuns în gara Dorohoi. Era sărbătoare şi am memorat-o şi ţin minte cum am ajuns în gara Dorohoi. Şi aicea fiecare a fost lăsat liber – nu ne-au mai dus sub arme – să meargă la casa sa. Venind la casele noastre ce să găsim?! Case distruse. Pe unde mai era lacăt pe uşă, am rupt lacătul, s-o intrat înăuntru. Nimic în case şi podelele ridicate – erau duşamele din scândură. La majoritatea locuitorilor erau ridicate. Geamuri nimic. Era oraşul Dorohoi ca un oraş distrus de război, asta era. Şi ne-am stabilit în casa mătuşii mele. Am venit noi ăştia patru băieţi şi cu mătuşa. Ca în ’47 doi din fraţii mei – era atuncea o alia [13] puternică spre Israel – să se înscrie şi să plece în Israel. Eu şi cu fratele ăla mic am rămas, ca mătuşa să plece în 1951 cu fratele meu mai mare. Eu ditai, Doamne, m-am înscris prin ’47 în Organizaţia Tineretului Utecist, am început să activez şi de acuma eu am spus: „Plecaţi voi în capitalism – cum era politica pe atunci – eu nu plec.” Şi am rămas aicea singur. Restul de trei fraţi şi cu mătuşa au plecat. Acuma din cei trei fraţi mai am unul care e bolnav la un cămin de bătrâni atât. Mătuşa e moartă. Am vizitat Israelul în ’69 după războiul de şase zile pe care l-o dus Israelul. Sunt 30 de ani de atunci, de când am vizitat Israelul.

E.M.: Mai mult de 30.

S.M.: 69-70 ? Da sunt 38 de ani.

C.G.: Înainte de a părăsi acest capitol legat de Transnistria puteţi să-mi povestiţi vreo întâmplare, vreo experienţă care v-a marcat acolo în Transnistria?

S.M.: Acolo în Transnistria? Ceva deosebit?

C.G.: O întâmplare care v-a marcat?

S.M.: O întâmplare care ne-a marcat a fost că ne-a luat pe noi cei care eram tineri, n-o luat un bătrân de 80 de ani, nu l-o mai luat să-l trimită la muncă, dar toţi eram expediaţi la muncă: la şosele, la drumuri, ca dovadă al doilea an am ajuns şi eu, am ajuns cu fratele ăla mare tocmai la Tulcin, la turbărie.

C.G.: Când v-aţi întors înapoi în România în Dorohoi care a fost atitudinea populaţiei locale? Cum v-au primit vecinii, cunoştinţele?

S.M.: N-am cunoscut nici un caz obraznic, urât din partea cuiva. Eu am numele unui preot din Trestiana. Când s-o ridicat atuncea pentru deportare, acest preot în casa lui o ascuns două familii de evrei. S-a expus şi el, s-a expus să ştiţi, că dacă îl prindea cred că-l expedia şi pe el. Însă la întoarcere nu s-a manifestat o atitudine obraznică, şovină împotriva celor care ne-am mai întors. [14]

C.G.: Dar când aţi fost deportat în noiembrie 1941 populaţia locală cum a reacţionat?

S.M.: Populaţia locală era izolată, doamnă. Că pe noi ne-a ridicat, am pus bagajele în căruţe şi am mers la gară. În gară era o comisie care ne-o buzunărit, ne-o controlat. Cine avea un inel, un lanţ era oprit acolo de comisia respectivă.

E.M.: Dar pe voi nu v-o dat afară jandarmii?

S.M.: De unde?

E.M.: Din casă.

S.M.: Aicea? Când am plecat la gară?

E.M.: Da.

S.M.: Nu, poliţia.

E.M.: La noi jandarmii.

S.M.: La voi poate că poliţia n-a mai dovedit. Ce putea dovedi poliţia la atâtea mii de oameni! Nu putea. Şi era şi… aicea era legiunea de jandarmi în Dorohoi. Erau şi ei mobilizaţi, ca dovadă pe jandarmi i-a mobilizat să însoţească vagoanele care ne-o predat la Ataci, pe malul Nistrului. Da, jandarmii până acolo ne-au dus, până când ne-au văzut noaptea la 12 coborând şi buni duşi am fost. Că ni s-a spus acolo: „Nu vă omorâţi, nu plângeţi, că dimineaţa veţi veni cu toţii să vă ridicaţi bagajele.”

C.G.: Aţi primit vreun ajutor în perioada în care aţi stat în Transnistria din ţară, din partea unor cunoştinţe sau din partea unor organizaţii sau asociaţii evreieşti?

S.M.: Ştiu că s-a primit alimente trimise de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Bucureşti, s-a trimis la Moghilev. Însă, sincer să fiu, n-au mai ajuns în restul comunelor şi oraşelelor unde eram noi împânziţi până la Bug. Noi… de la Şargorod până la Moghilev era vreo 80 de km. Dânsa [se referă la soţia dânsului] unde o fost pe malul Bugului erau o sută şi vreo şaizeci de km până la Moghilev.

E.M.: 200 de km.

S.M.: 200 de km. Aşa că ajutoare, alimente o venit ştiţi când? Ni s-a dat în gara Moghilev când am venit cu toţii înapoi, erau pregătite pentru fiecare pachete cu pâine şi cu ceva la pâine şi s-o împărţit în vagoane, atuncea când eram îmbarcaţi să trecem înapoi Nistrul spre România. Atât, atât. Primeau ajutoare unii care aveau rude, poate rămase pe aici, pentru că au mai rămas doar evreii ăştia care dispuneau de bani grei. S-au pus bine cu şeful poliţiei, cu comandantul de jandarmi şi au mai rămas. Dar noi ăştia nenorociţii, meseriaşii, chiar şi mulţi negustoraşi din ăştia mai mici valea. O mai rămas aproape 2000 din cei 8000 cât eram în Dorohoi. Vreo 2000 au mai rămas. Gândiţi-vă că toţi ăştia o rămas prin relaţii, numai prin relaţii. De exemplu Mihal, croitorul, o rămas. De ce? El era croitorul regimentului 29 infanterie. Fiind bine cu ofiţerii – le cosea costume frumos – o rămas, nu l-au deportat. Asta o fost. Ăştia au rămas, cei care au avut relaţii. Cu relaţii s-au rezolvat problemele întotdeauna.

E.M.: Dar mai mulţi o rămas care o avut pile.

E.M.: Pile cu domn’ prefect, cu domn’ primar, cu domnul şef de poliţie, cu domnul şef de siguranţă, Mercur. Cine era bine cu aceşti şefi ăştia au reuşit. Au plasat bani grei, au plasat bani grei, chiar dacă au avut relaţii cu aceşti şefi, dar au plasat bani grei că au avut de unde, afacerişti. Meseriaşii nu au rămas că meseriaşul foarte greu îşi câştiga existenţa.

C.G.: Informaţii aveaţi despre ce se întâmplă pe front?

S.M.: Cât am stat în Transnistria?

C.G.: Cât aţi stat în Transnistria.

S.M.: În aceşti doi ani? Cum să nu! Am auzit. Frontul… armata germană şi cu celelalte armate, că nu era numai armata germană, era armata italiană, armata română, au tot înaintat până s-o rupt frontul la Stalingrad. Ăsta a fost avantajul nostru că am supravieţuit. Dacă nu se rupea frontul, dacă nu se reorganiza frontul ruşilor – că mi se pare că se primiseră şi întărituri şi din Anglia şi din America – la Stalingrad… Şi când au început să pornească acolo duelul o reuşit să respingă armata germană şi toate armatele care înaintau spre Moscova.

C.G.: Dar de unde aveaţi informaţii despre ce se întâmpla pe front?

S.M.: Presă, presă, discuţii cu oamenii acolo, de la ucrainieni. Şi acolo se circula doar nu era… Noi nu aveam voie să plecăm undeva să circulăm. Noi eram urmăriţi în ghetouri, în lagăre. Noi acolo…Şargorodul era declarat ghetou, la dânsa, [arată spre soţia dânsului, n.m. C.G.] în Tivrit, tot ghetou era declarat.

C.G.: Aveaţi presă, aveaţi ziare acolo?

S.M.: Era ziarul pentru populaţia ucraineană, în limba ucraineană, nu în limba română.

C.G.: Învăţaserăţi puţină ucraineană?

S.M.: Noi copiii am prins limba ucraineană. În doi ani de zile eram nevoiţi să prindem cuvinte, ca dovadă eu când am venit înapoi din deportare în ’43 am fost luat aicea translator la Comandamentul Sovietic din Dorohoi. Era aici un Comandament Sovietic şi m-a luat pe mine translator ca să traduc în limba română din limba rusă. Am învăţat. În doi ani de zile am prins. Nevoia, nevoia! Doar n-am mers la cursuri, la şcoli, nimic. Numai aşa din întâlniri.

C.G.: V-aţi mai întors vreodată acolo, ştiu eu, prin locurile în care aţi fost la Moghilev, la Şargorod, la Tulcin?

S.M.: Nu, eu cel puţin nu. Au fost persoane care au plecat în Israel care în aceşti ani au vizitat locurile unde au fost deportaţi. Însă atâta am aflat despre cimitirul din Şargorod: cei care au vrut să vadă unde stau părinţii lor aruncaţi nici n-au mai cunoscut groapa respectivă. Acuma era astupată, crescuseră ierburi, tufişuri. Aicea la Moghilev, aicea au plecat mulţi şi au reuşit să-şi mai vadă mormintele părinţilor, mătuşilor, unchilor, în fine morţii care i-au avut în familie. Eu cel puţin din familia mea n-am reuşit, nici n-am putut să mă deplasez, că pentru o deplasare încolo trebuiau bani grei. N-am reuşit.

C.G.: Când v-aţi reîntors în ţară când şi unde v-aţi refăcut viaţa?

S.M.: Păi aicea. V-am spus noi ăştia patru copii, patru băieţi cu mătuşa în casa mătuşii mele. Am dormit pe podea, noroc că podeaua nu era ridicată, duşumeaua. Am dormit acolo. Pe urmă cu timpul Federaţia Comunităţilor mai trimitea ordin la comunităţile evreieşti din localităţi să ne sprijine cu un pat, cu una cu alta, să se mai repare locuinţele din fondurile comunităţii şi aşa treptat, treptat am reuşit să refacem căsuţa mătuşii mele. Eu vorbesc de mine. Fiecare aşa a procedat. Dar când am venit înapoi în iarna aceea şi aicea am dus-o destul de greu. Gândiţi-vă o iarnă geroasă. Mi-aduc aminte… Ce-am adus? Am adus un godin la mătuşa în casă cu care încălzeam acolo camera să putem rezista. Şi începuseră de acuma şi ţăranii din jur, cunoştinţe… că, de exemplu, mătuşa-mea… bărbatul ei a fost cizmar şi lucrase pentru o serie de oameni, cunoştinţe. Şi aceştia mai aduceau un aliment, o mazăre, o fasole, o cartoafă, un pui şi aşa am reuşit să ne refacem. Mai mult să spun din mila oamenilor, mai mult din mila oamenilor, pentru că fondurile… Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Bucureşti – ţiu minte destul de bine, eram de acum de 16 ani – n-a avut fonduri pe care să le trimită să ajute întreaga populaţie. Cei mai nenorociţi, bătrâni care nu se puteau mişca, ăştia erau luaţi în aziluri, erau formate aziluri de bătrâni. Vai de capul lor în ce hal au reuşit să mai trăiască o perioadă de timp! Şi apoi o venit anul ’47, dacă noi în ’43 am rezistat până în ’47, în ’47 a venit alia aia mare şi o plecat majoritatea din Dorohoi, au plecat în Israel.

C.G.: Mi-aţi spus că şi fraţii dumneavoastră au plecat. Dumneavoastră de ce n-aţi plecat în Israel?

E.M.: Era căsătorit de acuma cu mine.

S.M.: Eram căsătorit.

E.M.: În ’50 ne-am căsătorit şi o mai fost mătuşa aicea când ne-am căsătorit.

S.M.: Mătuşa da, era la nunta noastră.

E.M.: Şi băiatul.

S.M.: Şi ăsta, Hanin, fratele ăsta mic. Ei au spus că nu mai stau aicea că ce au tras-o… Eu am spus că eu nu plec. Eram de acuma în UTC, munca politică a avut influenţa asupra mea şi am rămas aicea. Apoi am intrat în partid, eram preşedinte sindicatului lucrătorilor şi ucenicilor din ’48 până în anul 1950, până a mă căsători. Eram preşedinte de sindicat, aveam un sindicat cu vreo 700 de sindicalişti, tineret, tineri, băieţi, fete, oameni care lucrau la patroni şi noi sindicatul eram aceia care luptam împotriva patronului.

E.M.: Printre care şi eu eram, am lucrat la patron.

S.M.: Nu lucrai şi tu la un patron?! Eu nu am lucrat la patron? Dar patronul meu cred că mai mult de frică mă lăsa în pace, nu mă exploata aşa cum trebuie că eu trebuia să organizez şedinţe de comitet de sindicat, ştia patronul meu că eu organizez vizite la domiciliu tuturor atelierelor. Ţii minte [către soţie, n.m. C.G.] ce am păţit în atelierul unde am intrat la tine. Patroana o ascuns ucenicii, lucrătorii o ascuns, că noi sindicatul îi descopeream şi îi determinam să treacă…la corporaţie era atuncea, nu erau asigurările sociale ca patronul să plătească pentru el ca să beneficieze şi el de o pensie. Pentru asta am luptat noi sindicatul şi eu eram preşedintele sindicatului lucrătorilor din îmbrăcăminte-încălţăminte. Şi în fine s-o mai ataşat frizeri, coafori, salariate, casnice, femei de servici. Asta e.

C.G.: Aţi avut vreodată probleme la serviciu din cauza originii evreieşti?

S.M.: Nu, n-am avut, n-am avut. Era politica de aşa natură, dar eu cel puţin n-am simţit ca să fiu tratat ca fiind evreu, să fiu altfel tratat. Eu cel puţin mi-am văzut de treburi, am ajutat tineretul în special ca să beneficieze în urma exploatării capitaliste, că doar era capitalism atuncea după ’40 încoace până în ’49-50 până s-o făcut revoluţia, reforma. Era patronatul, capitalism, pe urmă s-o înfiinţat unităţile socialiste.

C.G.: Aţi povestit despre ceea ce vi s-a întâmplat în Transnistria cunoştinţelor, prietenilor?

S.M.: De unde? De acolo de unde am fost?

C.G.: Nu, când v-aţi întors în România.

S.M.: Cum să nu! Vai de mine! Indiferent ce era român sau evreu povesteam ce-am tras-o noi acolo. Sigur că foarte mulţi oameni ne compătimeau. Erau oameni care ne compătimeau. Uite şi dânsa…am ştiut că avea vecini pe acolo, creştini, toţi îi ajutau, aduceau ceva de mâncare, ba una, ba alta. Tatăl ei, cizmarul, o început să lucreze, reparaţii, veneau ţăranii din Şendriceni, vecini cu oraşul, din Cobâla, din Strahova. De acuma începuse să se vină la domnul: „Bine că ai venit, uite nu aveam un cizmar unde să merg să-mi repar şi eu papucii.”

C.G.: După 1945 aţi mai putut să vă păstraţi tradiţiile evreieşti?

S.M.: Da, sinagogile funcţionau, nu s-au interzis, doar pe alocuri, nu ştiu în ce colţuri ale ţării, regimul comunist mai oprea, nu permitea, ştiţi, cultelor să-şi manifeste cultul lor. Ei, aicea în oraşul Dorohoi după întoarcerea din Transnistria fiecare… aicea erau 24 de sinagogi până la plecarea masivă a evreilor. Pe urmă s-au închis o serie de sinagogi. Era sinagoga cizmarilor, era sinagoga croitorilor, era sinagoga negustorilor, era sinagoga…

E.M.: Birjarilor.

S.M.: Da, ştiţi, împărţiţi pe bresle.

E.M.: Sacagiilor. Erau şi rabini care tăiau carnea cusher.

S.M.: Se tăia pasărea la abator special evreiesc, unde nu se dădea capul jos, numai gâtiţa. [15]

C.G.: Hahami.

S.M.: Hahamul era. Altfel nu mâncai chiar în regim comunist, dar pentru populaţia evreiască nu era interzis. Fiecare şi-a păstrat cultul. Chiar şi creştinii. Aicea în Dorohoi fiecare şi-a păstrat cultul său.

C.G.: Care este relaţia dumneavoastră cu comunitatea evreiască astăzi?

S.M.: Astăzi? Merg la sinagogă. Comunitatea din ’98 până în 2006 am condus-o eu aici în Dorohoi, sunt 7 ani de zile. Aşa că, ce relaţie mai bună poate fi, eu, care am fost preşedinte. Când mă solicită mă duc şi eu la o discuţie, la o şedinţă, la o masă când se organizează, când vin de la Bucureşti o serie de musafiri. Parcă câţi credeţi că suntem aici în Dorohoi?

C.G.: Câţi evrei mai sunt în Dorohoi?

S.M.: 28 de suflete, din care la sinagogă bărbaţi care au de la 14 ani în sus suntem 6-7 oameni atât.

C.G.: Şi se mai poate sluji în condiţiile astea?

S.M.: Poftim?

C.G.: Se mai poate sluji?

S.M.: Se oficiază, dar s-o dat libertatea pentru că dacă nu sunt mai mulţi să nu se închidă sinagoga. [16] Aşa că sinagoga funcţionează vineri seara unde mergem, fiecare aprindem lumânări. Vin şi creştinii foarte mulţi vineri seara şi aprind lumânări la sinagogă.

C.G.: Câte sinagogi mai sunt acuma în Dorohoi?

S.M.: O sinagogă în funcţie atât şi una, care e alăturea, se amenajează în ea o casă muzeu, muzeul evreiesc din fostul judeţ Dorohoi. O să se aducă aicea poze, se va amenaja, dar deocamdată s-a făcut exteriorul, acuma vara asta se aşteaptă fonduri să se continuie amenajarea interioară.

C.G.: Sunteţi membru al unei asociaţii sau organizaţii a supravieţuitorilor Holocaustului?

S.M.: Păi dar nu v-am arătat legitimaţiile ca membrii ai Organizaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului. [17] Asta este organizaţia noastră. Victime ale Holocaustului suntem, am fost 18, 19, 20 care am mai rămas în ultimii ani. Din aceştia 20…

C.G.: 20 din Dorohoi?

S.M.: Din Dorohoi. Aşa va să zică unu, doi, trei, patru, cinci… mai suntem încă vreo12-13 supravieţuitori care am fost deportaţi, dar sunt bătrâni, femei, bolnavi, bătrâni care nu pui bază pe ei.

C.G.: Aţi primit despăgubiri pentru suferinţele din perioada Holocaustului din Germania sau eventual de la Claims Conference?

S.M.: Claims Conference primim. Noi ăştia care am fost deportaţi primim trimestrial o sumă de euro prin bancă. Înainte se primea în mărci, după aceea s-a început să se dea în euro. De exemplu, trimestrial pentru o persoană se primea 400 de euro de persoană. Acuma s-a majorat şi se primeşte 520 de euro de persoană pe trimestru.

C.G.: Din partea guvernului român primiţi ceva?

S.M.: Nu. Din partea guvernului român primim de la casa de pensii o indemnizaţie de o 100 lei, acuma ne-a majorat de la 1 ianuarie, 200 de lei de persoană pe lună din partea statulului. Primim 200 de lei. Când ne-aduce talonul de pensie apar şi aceşti 200 de lei indemnizaţia ca fiind deportat.

C.G.: Domnule Meier, vă mulţumesc mult de tot pentru tot ce mi-aţi povestit şi pentru timpul acordat.

[1] Tip de instituţie şcolară, larg răspândită în Europa răsăriteană până la al Doilea Război Mondial. Cuprindea în general un mic număr de băieţi între cinci şi treisprezece ani, care se adunau acasă la rabin. Părinţii plăteau o sumă de bani care reprezenta salariul rabinului. Programa de studiu se referea exclusiv la textele sfinte şi orarul zilnic era destul de solicitant {Geoffrey Wigoder (coord.), Enciclopedia Iudaismului, Bucureşti, ed. Hasefer, 2006, pp. 284-285}.

[2] Prin Decretul Regal nr. 3 151 din 14 septembrie 1940 este proclamat Statul Naţional Legionar. Mişcarea Legionară devine astfel singura mişcare recunoscută în noul stat, iar generalul Ion Antonescu este numit conducătorul Statului Legionar şi şeful Regimului Legionar (Lya Benjamin, Eveii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască, Bucureşti, ed. Hasefer, 1993, pp. 61-62).

[3] Campania de evacuare a evreilor din sate şi comune în reşedinţele de judeţ a început în octombrie 1940, iar ordinul a fost transmis verbal de către ministrul de Interne. Acţiunea, care a durat până în decembrie 1940, a afectat viaţa a mii de evrei ale căror proprietăţi şi locuinţe au fost devastate (vezi în acest sens Comisia Internţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi, ed. Polirom, 2005, pp. 109-110; Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. 1, partea întâi, Bucureşti, ed. Hasefer, 2001, pp. 341-351). Evacuarea forţată a evreilor din oraşele mici şi din sate a continuat şi în vara anului 1941. La 21 iunie 1941 generalul Ion Antonescu a ordonat ca această categorie de evrei să fie mutată în municipiile de judeţ (vezi în acest sens Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, Iaşi, ed. Polirom, 2005, doc. 60, pp. 186-187). O parte din evreii din judeţul Dorohoi au fost internaţi în lagărele din sudul României (Târgu-Jiu, Videle, Craiova). În toamna lui 1941 au fost retrimişi la Dorohoi, acolo unde au fost aduşi evrei din întregul judeţ: Rădauţi-Prut, Săveni, Mihăileni, Darabani. Locuinţele celor evacuaţi au fost adesea jefuite de localnici. Având în vedere marea concentrare de evrei din judeţ, comunitatea din Dorohoi a făcut eforturi considerbile pentru a-i întreţine. Cea mai mare parte a refugiaţilor au fost cazaţi în şcoli, clădiri ale Comunităţii sau la rude (Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. I, partea a doua, Bucureşti, ed. Hasefer, 2001, pp. 299-304).

[4] Tfilin sau filactere sunt două cutiuţe dreptunghiulare, din piele neagră, conţinând patru pasaje biblice, pe care bărbaţii evrei, începând de la vârsta de 13 ani, le poartă la braţul stâng şi pe cap în cursul serviciului relgios de dimineaţă, din zilele lucrătoare (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 686).

[5] Termenul de cusher (caşer) desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale. Legile alimentare se referă atât la diversele produse autorizate pentru consum, cât şi la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea sănătăţii lui în momentul tăierii şi la prepararea acestuia. Având în vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate şi carne la aceeaşi masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantităţi din alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase separate pentru carne şi lapte. O persoană care a consumat carne trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a consuma lapte sau produse lactate (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 39-40).

[6] Prima şcoală israelito-română apare la mijlocul secolului al XIX-lea în Bucureşti, urmată la scurt timp de cea din Iaşi. Impus, pe de o parte, de priorităţile noii elite sociale evreieşti, pentru care instrucţia şcolară trebuia să se emancipeze de sub tutela religioasă, modelul şcolii israelito-române este influenţat, pe de altă parte, de măsurile restrictive adoptate de autorităţile româneşti privind limitarea accesului elevilor evrei în sistemul public de învăţământ. Astfel, începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea, comunitatea evreiască din Vechiul Regat îşi organizează o reţea şcolară proprie. Pentru susţinerea acestui sistem şcolar s-a recurs la diverse forme de finanţare: suportul financiar comunitar, donaţii făcute de membrii elitei socio-economice evreieşti, ajutorul primit din partea marilor organizaţii evreieşti, în special Alliance Israélite Universelle şi Jewish Colonization Association (JCA). Programa de învăţământ urmărea realizarea unui echilibru între materiile iudaice (limba ebraică, religia mozaică, istoria şi geogragia biblică) şi materiile prevăzute în programa şcolilor de stat (limba română, istoria şi geografia României, matematică şi fizică). La cele două componente se adăuga limba germană. Una din principalele probleme ale şcolii israelito-române a fost cea a recrutării cadrelor didactice, având în vedere că procesul de constituire a unei intelectualităţi evreieşti era abia la început. Mai ales în învăţământul secundar, unde licenţa universitară era obligatorie, recrutarea institutorilor era problematică. Din această cauză la gimnaziu întâlnim un număr mai mare de profesori neevrei (pentru mai multe amănunte vezi Liviu Rotman, Şcoala israelito-română 1851-1914, Bucureşti, ed. Hasefer, 1999).

[7] Vezi nota 3.

[8] Din ordinul generalului Ion Antonescu din 20 iunie 1941, pentru a preveni acţiunile de sabotaj, dezordine şi agresiuni în spatele frontului, a fost interzisă circulaţia evreilor între orele 20-7. (vezi în acest sens Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restrişti, vol. III, partea I-a, Bucureşti, ed. Hasefer, 1997, doc. 151, pp. 217-218).

[9] Atacurile împotriva evreilor din Dorohoi au început în ziua de 1 iulie 1940 pe fundalul retragerii autorităţilor şi a armatei române din Basarabia şi nordul Bucovinei. Pe parcursul confruntărilor cu trupele sovietice, un soldat evreu, Iancu Solomon, a fost ucis când încerca să-şi apere comandantul. În timpul funeraliilor acestuia, în cimitirul din Dorohoi, cei zece soldaţi evrei care luau parte la ceremonie au fost dezarmaţi şi ucişi de către soldaţii români. Agresiunile au continuat şi în alte zone ale oraşului, fiind omorâţi câteva zeci de evrei.

[10] În urma reformei administrative iniţiate de regele Carol al II-lea în 1938 a fost creată o nouă structură administrativă în nord-estul României, Bucovina, la care s-a adăugat judeţul Dorohoi. Acesta dintotdeauna făcuse parte din Vechiul Regat. După anexarea nordului Bucovinei de către URSS în vara anului 1940, teritoriul rămas României, numit Bucovina de Sud, cuprindea judeţele Câmpulung şi Suceava şi partea de sud a Rădăuţiului. Cele două judeţe nordice, Storojineţ şi Cernăuţi, şi partea de nord a Rădăuţiului au fost anexate Uniunii Sovietice. Dorohoiul a rămas în România, redevenind parte a Vechiului Regat. După redobândirea Bucovinei de Nord în 1941, judeţul Dorohoi a revenit la Bucovina, fiind subordonat Guvernământului de la Cernăuţi. În acest fel soarta populaţiei evreieşti din Dorohoi a fost legată de cea a evreilor din Bucovina şi Basarabia.

[11] Atachi.

[12] În ceea ce priveşte rolul jucat de Banca Naţională a României în confiscarea averilor evreilor din Bucovina şi Basarabia deportaţi în Transnistria şi transferarea lor la tezaurul de stat, pot fi identificate mai multe direcţii de acţiune: 1) Preschimbarea banilor româneşti în ruble, la cursul de 40 de lei pentru o rublă, în loc de un leu pentru o rublă, aşa cum s-a decis pentru restul populaţiei, şi preschimbarea rublelor sau oricăror altor monede din posesia evreilor, în mărci speciale – Reichskredit Kassenscheine (RKKS) – la cursul de 60 de ruble pentru o marcă; 2) Confiscarea valutei de orice fel, fără a se stabili vreun curs de schimb; 3) Confiscarea bijuteriilor şi a obiectelor de cult din aur şi argint, a monedelor de aur şi argint; 4) Confiscarea de tablouri şi a altor opere de artă; 5) Deposedarea celor deportaţi de acte de valoare: poliţe, acţiuni, carnete de economii, documente care dovedeau posesia de conturi în bănci, acte de identitate (pentru mai multe amănunte vezi Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. I, partea a doua, pp. 317-339).

[13] Imigraţie în Israel.

[14] Conform dispoziţiilor de deportare a populaţiei evreieşti din Suceava, Iţcani şi Burdujeni, cei care vor ajuta sau acoperi pe evreii care se vor deda la instigaţie, la acte violente sau la nesupunere faţă de ordinele autorităţilor vor fi pedepsiţi cu împuşcarea pe loc. Vor fi de asemenea împuşcaţi toţi cei ce vor tăinui, adăposti pe evrei sau bunurile lor sau vor jefui bunurile rămase de la evrei (vezi în acest sens Matatias Carp, Cartea Neagra, vol. III, Bucureşti, ed. Diogene, 1996, doc. 91, pp. 152-153).

[15] Sacrificarea rituală a animalelore pentru consum (şehita) este executată de un şohet sau un haham, care trebuie să obţină atestarea în această funcţie din partea unei autorităţi rabinice. Înainte de sacrificare, hahamul rosteşte o binecuvântare, apoi dintr-o singură mişcare rapidă, dus-întors, taie beregata animalului, care este spânzurat de o frânghie cu capul în jos. Cuţitul trebuie atent verificat înainte, pentru ca lama să nu prezinte nici cel mai mic defect. După tăiere se efectuează un examen atent al animalului. În cazul în care acesta prezintă leziuni, carnea nu poate fi consumată (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 654-655).

[16] În tradiţia iudaică orice rugăciune în comun necesită în mod obligatoriu reunirea a cel puţin zece bărbaţi care au atins vârsta majoratului religios, adică treisprezece ani (minian).

[17] Organizaţie care a luat fiinţă în anul 1991 urmărind să asigure susţinere legislativă, morală şi materială victimelor supravieţuitoare, cât şi păstrarea memoriei Holocaustului şi cinstirea martirilor acestuia.